ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4020/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 06.01.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 2745 din 22.11.2016 și admiterea cererii de plată, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2228 din 12 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile tardivității și inadmisibilității formulării cererii adiționale, ca neîntemeiate; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a dispus anularea Deciziei FGA nr. 2745/22.11.2016 și obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate; a respins, în rest, pretențiile formulate, ca neîntemeiate; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1134,88 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 2228 din 12 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, iar reclamanta Societatea A. S.A. a declarat recurs incident.

3.1. Prin recursul declarat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că prin decizia nr. 2745/22.11.2016 a respins cererea de plată a reclamantei, motivul respingerii sumei solicitate fiind faptul că FGA a plătit A. suma totală de 450.000 RON, neputând face plăți în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Referitor la calitatea de creditor de asigurare a A. S.A., invocă greșita interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât apreciind că în speță creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, în condițiile în care își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în faliment, ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți.

Mai arată că recurenta-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei A. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu precizarea că această creanță de 450.000 RON este înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare.

Recurentul-pârât mai invocă greșita interpretare dată de către prima instanța dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care apreciind că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva A. S.A., adaugă la lege. Consideră că dispozițiile actului normativ în discuție stabilesc o cu totul altă situație decât cea reținută în considerentele sentinței recurate, întrucât dacă leguitorul ar fi intenționat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanță de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, sens în care invocă și defintiile date de art. 4 din Legea nr. 213/2015 noțiunilor de creditor de asigurări și creanțe de asigurare.

De asemenea, invocă art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, 24 alin. (2) lit. a) și b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, precum și Ordinul CSA nr. 5/2010, texte care se referă la limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, recurentul-pârât susținând că în cazul acestei limitări, ce privește exclusiv și explicit asigurătorii, limitarea este raportată la un eveniment - risc asigurat, și nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligațiile Fondului de Garantare a Asiguraților limitarea este expresă și neechivocă prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se distincție între asigurător și FGA.

Aceasta întrucât necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilitățile FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurător, art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 stabilind că "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate", recurentul-pârât concluzionând că, astfel, nu are nici obligația de plată a despăgubirilor/indemnizațiilor în cazul falimentului unui asigurător, în locul asigurătorului din contractul de asigurare, așa încât interpretarea dată de către instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este nelegală.

Mai mult, consideră că preluarea de către FGA a obligațiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziție legală din Legea nr. 213/2015, Legea nr. 85/2014, Legea nr. 503/2004 ori în alt act normativ.

Totodată, susține că prima instanță a ignorat dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și cu art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015, ce stabilesc scopul înființării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, asigurând astfel efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

Susține că raportul juridic de asigurare își păstrează părțile de la momentul încheierii acestuia, obligațiile Fondului fiind obligații proprii.

De asemenea, recurentul-pârât susține că interpretarea dată de către prima instanță încalcă scopul înființării acestei instituții, precum și modalitatea de funcționare a mecanismului de garantare, precum și faptul că în speță, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante Societatea A. S.A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, instanța fiind în eroare și cu privire la acest aspect, întrucât plafonul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare și nu pe creditor de asigurare, creanța Societății A. S.A. fiind proprie și exclusivă, în condițiile în care intimata-reclamanta își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie A. S.A., aflat în faliment. Astfel, atunci când asigurătorul CASCO formulează o acțiune în regres contra asigurătorului RCA, acesta o formulează în nume propriu, iar nu în numele asiguratului său, pentru care a achitat indemnizația de asigurare.

Prin urmare, susține că activitatea de regres este o activitate de asigurare, specifică profesionistului, proprie exclusiv asigurătorilor autorizați potrivit legii, iar creanța urmărită de asigurător este o creanța de asigurare proprie, exclusivă asigurătorilor, nu și persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plății indemnizației de asigurare.

Invocă cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 80/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reținând că aceste dispoziții instituie o procedură necontencioasa pentru soluționarea petițiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiuni în justiție pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se considera creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată.

Mai consideră că în mod nelegal instanța a înlăturat susținerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a A. S.A., respectiv instanța a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 213/2015, a prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (1), (3) și (5) din Legea nr. 85/2014, întrucât calitatea de creditor a recurentei-reclamante nu poate fi tratată diferit în cadrul celor două proceduri desfășurate concomitent, din corelarea cărora reiese faptul că legislația specifică falimentului integrează procedurile administrative de plată desfășurate prin intermediul FGA, iar unitatea de scop a legislației în materia insolvenței impune și o unitate de interpretare a acesteia.

Menționează că în mod greșit prima instanța a ignorat conduita neechivocă a contestatoarei Societatea A. S.A. în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului A. S.A., de acceptare a calității sale de unic creditor de asigurare și deținător al unei creanțe în cuantum de 450.000 RON și nu mai mult, aceasta figurând cu o creanță în acest cuantum în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei A. S.A..

3.2. Reclamanta Societatea A. S.A. a formulat recurs incident, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, în ceea ce privește respingerea capătului de cerere prin care a solicitat obligarea directă a Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumei pretinse conform cererii de plată nr. x/18.01.2016, cu consecința admiterii integrale a acțiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a apreciat că instanța a încălcat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 213/2015 care reglementează dreptul creditorului de asigurare de a fi plătit de către Fondul de Garantare a Asiguraților, prevederile Legii nr. 136/1995 și prevederile Normelor privind FGA precum și dispozițiile Legii contenciosului administrativ.

Susține că, având în vedere caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, instanța are posibilitatea obligării directe a intimatului la plata sumelor solicitate, în măsura în care toate condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite.

Cu toate acesta, prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 2 din Legea nr. 554/2004, fără a analiza și prevederile art. 18 din aceeași lege.

În cazul soluționării administrative a dosarelor de daună, la nivelul FGA, reglementarea legală impune o analiză completă a tuturor aspectelor care țin de analiza și instrumentarea dosarului, atât aspecte intrinseci (dacă sumele solicitate sunt dovedite, dacă au fost achitate asiguratului CASCO etc.), cât și extrinseci (de exemplu, atingerea plafonului de garantare de 450.000 pentru același creditor de asigurare).

Astfel, susținerile FGA în sensul că cererea de plată a fost respinsă strict pentru depășirea plafonului și că, în fapt, FGA nu ar fi analizat cererea de plată sub aspectul fondului nu pot fi primite, echivalând cu o invocare a propriei culpe.

Precizează că în decizia FGA se menționează un singur motiv de respingere a cererii de plată, și anume atingerea plafonului de 450.000 RON prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, susține că prima instanță a aplicat și interpretat greșit art. 18 din Legea nr. 554/2004, dispozițiile Legii nr. 136/1995, precum și dispozițiile art. 16 din Norma nr. 16/2015 privind FGA, apreciind că nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru obligarea directă a FGA la plata sumelor solicitate prin cererea de plată și, prin urmare, în mod greșit a apreciat instanța că FGA nu ar fi decăzut din dreptul de a invoca noi motive de respingere a cererii de plată sau că nu ar fi obligat să se pronunțe prin aceeași decizie asupra tuturor motivelor de respingere a cererii.

Intimata-reclamantă Societatea A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta Societatea A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), anularea Deciziei nr. 2745 din 22.11.2016 și admiterea cererii de plată a reclamantei.

2.1.1. În ceea ce privește recursul principal, formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte reține că, la soluționarea cererii societății reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privința acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a A. S.A., deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare.

Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate și a obligat pârâtul la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest acțiunea.

În esență, judecătorul fondului a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definiția creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate de către recurentul-pârât sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.1.2. Cu privire la recursul incident, formulat de Societatea A. S.A., Înalta Curte apreciază că nu se poate reține incidența motivelor de recurs invocate de către reclamantă.

Față de motivele de casare invocate și analizând cererea de recurs incident, instanța de recurs constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a preciza în niciun fel care ipoteză a textului legal ar fi aplicabilă în privința hotărârii recurate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Or, Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe respectă rigorile unei motivări adecvate, în care se poate identifica raționamentul logico-juridic ce a condus la pronunțarea soluției criticate, argumentele părților litigante fiind grupate de către judecătorul fondului într-o manieră recognoscibilă, pentru a răspunde cererilor și apărărilor formulate.

Astfel, motivarea permite exercitarea controlului judiciar al instanței superioare asupra sentinței pronunțate de prima instanță, fiind respectate garanțiile procesuale ale imparțialității judecătorului și ale calității actului de justiție, precum și exigențele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la existența unui proces echitabil.

De asemenea, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond aplicând și interpretând corect dispozițiile de drept material.

În esență, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de fond ar fi trebuit să oblige pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei solicitate prin cererea de plată, având în vedere caracterul de plin drept al contenciosului administrativ.

Reține Înalta Curte că instanța de contencios administrativ soluționează cererea în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din lege invocate de recurenta-reclamantă, instanța poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenției sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată și nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și reclamanta Societatea A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2228 din 12 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și reclamanta Societatea A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2228 din 12 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iulie 2020.