ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3400/2014

Asupra

contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 211/S din 18 aprilie 2011, Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis

în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul D.L.A.M.A., în contradictoriu

cu pârâții S.A.V. și S.S. și, în consecință: a fost obligat pârâtul S.A.V. să

restituie reclamantului D.L.A.M.A. suma de 600.000 euro, cu dobânda legală

calculată de la 07 mai 2010 până la plata efectivă a acestei sume. Au fost

respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea recunoașterii acestei

sume prin promisiunile unilaterale de vânzare a unor imobile, făcute de pârâtul

S.A.V., constatarea nulității absolute a contractului de donație încheiat între

pârâți, autentificat din 31 februarie 2008 la B.N.P. Cristolovean și

restabilirea situației anterioare de carte funciară, cu privire la imobilul din

Brașov, fost obligat pârâtul S.A.V. la plata sumei de 38.271,52 lei cheltuieli

de judecată către reclamantul D.L.A.M.A. (28.266,52 lei taxe de timbru și

timbru judiciar, 10.000 lei onorariu avocat). A fost obligat reclamantul D.L.A.M.A.

la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către pârâta S.S.

Pentru

a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, în fapt, reclamantul D.L.A.M.A.

a acordat pârâtului S.A.V. un împrumut de 500.000 euro în două etape (200.000

euro în data de 20 septembrie 2005 și 300.000 euro în data de 30 septembrie 2006),

sume recunoscute de pârât prin Declarațiile autentificate notarial sub din 2005

și din 2006, că aceste împrumuturi au avut scadențe la data de 31 august 2006,

respectiv 30 septembrie 2007, ambele fiind prelungite până la 31 ianuarie 2008,

cum rezultă din cele două declarații menționate mai sus, că prin cele două

declarații de recunoaștere a sumelor acordate pârâtului cu titlu de împrumut

s-a prevăzut că acesta este fără dobândă, ulterior pârâtul fiind de acord,

urmare corespondenței dintre acesta și reclamant, la plata sumei de 600.000

euro, cum rezultă din înscrisul aflat la fila 164 și datat 31 martie 2010, prin

care se obligă să achite această sumă de 600.000 euro în cel mai scurt timp,

anterior părțile semnând o convenție privind suma de 560.000 euro la data de 06

martie 2008, că reclamantul a cerut aceeași sumă rezultată din recunoașterea

pârâtului și aplicarea dobânzii legale începând cu data promovării acțiunii de

față, cerere justificată din perspectiva prevederilor art. 1088 C. civ.

A mai reținut instanța de fond că cererea de constatare a

recunoașterii sumei de 600.000 euro de către pârât prin promisiunile

unilaterale de vânzare a unor imobile are caracterul unei acțiuni în

constatarea unui drept, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ.,

nu poate fi primită de vreme ce reclamantul avea posibilitatea realizării

dreptului asupra sumei pretinse, posibilitate care a fost exercitată potrivit

primului capăt de cerere al prezentei acțiuni, că cererea de constatare a

nulității absolute a contractului de donație încheiat între pârâți,

autentificat din 29 ianuarie 2008, are caracterul unei acțiuni pauliene sau

revocatorii, în inopozabilitatea actului juridic încheiat de debitor în frauda

creditorului, din perspectiva prevederilor art. 975 C. civ., prevederi ce au în

vedere un domeniu determinat de condiția insolvabilității debitorului sau

măririi acesteia, dar și prejudiciul adus creditorului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S.A.V.,

criticând-o pe motive de netemeinicie și nelegalitate.

Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 130/Ap

din 15 noiembrie 2011 a admis în parte apelul pârâtului, a schimbat în parte

sentința atacată în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma

de 435.000 euro cu dobânda legală calculată de la data de 7 mai 2010 până la

data plății efective și a înlăturat din dispozitivul sentinței dispoziția de

obligare a pârâtului la plata sumei de 600.000 euro, cu dobânda legală,

menținând restul dispozițiilor sentinței atacate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere că

pârâtul a restituit din debit suma de 65.000 euro, astfel încât obligația sa de

restituire subzistă pentru diferența de 435.000 euro urmând a fi obligat și la

plata dobânzii legale, ca daună moratorie, începând cu data cererii de chemare

în judecată și până la restituirea integrală a sumei restante, devenită

exigibilă, conform art. 1586 C. civ. și art. 5 și 8 din O.G. nr. 9/2000.

Cu privire la novație, instanța de apel a reținut că în

speță, chiar dacă reclamantul a fost inițial interesat de terenul oferit spre

vânzare de pârât, situat în localitatea Cristian, ulterior promisiunii

unilaterale de vânzare nu a mai făcut nici un demers, așa cum rezultă din

declarația martorului audiat în apel, astfel încât promisiunea a rămas la

stadiul de început și cum din alte împrejurări nu reiese intenția reclamantului

de a nova, nu a avut loc o transformare a obligației de restituire a

împrumutului, prin novație.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantul D.L.A.M.A. și pârâtul S.A.V.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă,

prin Decizia nr. 2203 din 4 iunie 2013 a respins recursurile declarate de

reclamantul D.L.A.M.A. și de pârâtul S.A.V.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut în ceea ce

privește recursul declarat de reclamantul D.L.A.M.A. că, schimbarea naturii

juridice a contractului încheiat între părți, din contract de împrumut cu titlu

gratuit în contract de împrumut cu titlu oneros pe baza unor înscrisuri ce

emană din corespondența purtată între părți și care nu îmbracă forma cerută de

lege, ar contraveni art. 1587 C. civ., care impune atât criterii formale cât și

de fond pentru valabilitatea actului, dispozițiile art. 1 și 5 alin. (2) din O.U.G.

nr. 9/2000, venind în considerarea aceleiași teze.

Nu se poate reține, așadar, încălcarea de către instanța de

apel a dispozițiilor art. 969, 1197 și 1587 C. civ. și ale art. 5 alin. (2) din

O.G. nr. 9/2000, odată ce în contract nu a fost stabilit și determinat

cuantumul dobânzii remuneratorii care să confere titlu oneros contractului de

împrumut, întinderea obligației fiind cunoscută de debitor încă de la momentul

încheierii convenției, astfel cum prevede art. 1587 C. civ. și art. 5 alin. (2)

din O.G. nr. 9/2000.

A mai reținut instanța de recurs că, nici ultima

critică a recurentului-reclamant nu este întemeiată întrucât instanța, admițând

în parte apelul reclamantului, a acordat cheltuielile de judecată în mod

proporțional, cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul S.A.V.,

Înalta Curte a reținut că ambele critici ale recurentului-pârât vizează modul

în care instanța de apel a analizat și motivat aspectul referitor la apărarea

pârâtului privind intervenirea în cauză a novației ca mod de stingere a

obligației. Argumentația adusă în susținere vizează numeroase aspecte de

netemeinicie, respectiv situații de fapt și probatorii administrate, decizia

fiind la adăpost de criticile formulate întrucât instanța de apel s-a raportat

în mod corect la condițiile în care operează novația, în reglementarea art. 1128

C. civ., probatoriul administrat relevând lipsa intenției comune a părților de

a nova, decizia fiind amplu motivată și din acest punct de vedere.

Împotriva acestei decizii, contestatorul D.L.A.M.A. a formulat,

la data de 27 mai 2014, contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318

C. proc. civ.

În motivarea contestației în anulare, contestatorul D.L.A.M.A.

arată că și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., care

reglementează contestația în anulare specială, respectiv „când dezlegarea data

este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare".

În acest sens, contestatorul susține că greșeala materială

invocată se referă la soluționarea recursului declarat împotriva Deciziei civile

nr. 130/Ap din 15 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Brașov și care

privește două aspecte.

În primul rând, dezlegarea dată fondului cauzei este

rezultatul greșelii materiale constând în neobservarea actelor dosarului, cu

consecința reținerii eronate a faptului că actul juridic dedus judecații și

care stă la baza împrumutului acordat intimatului S.A. ar fi un contract de

împrumut, iar în al doilea rând, dezlegarea dată motivului de recurs privind acordarea

cheltuielilor de judecată de către instanța de apel este tot rezultatul unei

greșeli materiale, în calcularea cheltuielilor de judecată conform art. 274 C.

proc. civ.

Contestația în anulare este nefondată, urmând a fi respinsă

pentru următoarele considerente :

Conform art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., hotărârea

instanței de recurs poate fi atacată cu contestație în anulare când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Având în vedere caracterul de excepție al textului de

mai sus, analiza susținerilor privind existența unei „greșeli materiale"

presupune o interpretare restrictivă în sensul că trebuie avute în vedere numai

acele greșeli materiale care au caracter procedural și care au dus în mod

necesar la pronunțarea unei soluții eronate.

Este de observat că o astfel de eroare trebuie să fie în

legătură cu aspectele formale ale judecății pentru verificarea căreia să nu fie

necesară reexaminarea fondului cauzei sau o reapreciere a probelor.

Ori în speța de față, greșeala materială invocată se referă

la modul în care instanța de recurs a apreciat probele de la dosar, respectiv

asupra situației de fapt și de drept reținute în urma analizei făcute asupra

motivării instanței de apel în raport de înscrisurile de la dosar.

Din această perspectivă se constată că, Înalta Curte a

verificat motivarea instanței de apel, iar considerarea naturii actului ca

„împrumut" este rezultatul interpretării instanței de recurs, astfel că nu

se poate repune în discuție raționamentul judiciar de interpretare a acesteia,

care este susținut de documentele de la dosar.

În ceea ce privește susținerea contestatorului

referitoare la faptul că acordarea cheltuielilor de judecată pentru apel este

rezultatul unei greșeli materiale, Înalta Curte constată că, în cauză este

vorba de modul de soluționare a acestui motiv de apel, de fapt o critică asupra

soluției date acestui motiv.

Față de aceste precizări prealabile, din motivele dezvoltate

de contestator, rezultă că s-au formulat critici pe alte chestiuni decât cele

procedurale, tinzând în realitate la o reformare a soluției, printr-o

rediscutare a probelor.

Contestația

în anulare fiind o cale de atac extraordinară de retractare a fost creată de

lege doar pentru remedierea unor greșeli materiale și nu pentru reformarea unor

greșeli de fond, iar în aceste condiții, aceasta nu poate fi exercitată pentru

remedierea unor greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de

interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural.

Astfel, motivele invocate de către contestator privind

„greșeala materială" a instanței supreme nu pot fi reținute a fi de natura

celei prevăzute de lege pentru a fi sancționată cu admiterea contestației în

anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea D.L.A.M.A.

împotriva Deciziei nr. 2203 din 4 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția a ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2014.