ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 517/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 517/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cu recurs

Prin sentința civilă nr. 2123 din 23 martie 2013,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a admis excepția inadmisibilității cererii și pe cale de

consecință a respins cererea formulată de reclamanta SN L.O. SA în

contradictoriu cu pârâtul M.F.P.- A.N.A.F., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Cererea

reclamantei se structurează pe două petite, primul fiind formulat ca o cerere

în constatare, respectiv constatarea intervenirii unui caz fortuit, iar cel

de-al doilea fiind formulat ca o cerere în realizare, respectiv obligarea

pârâtei la a o exonera pe reclamantă de plata dobânzilor și penalităților de

întârziere în cuantum de 31.534.923 lei acumulate în perioada 19 august 26

noiembrie 2011, perioadă pentru care se solicită a se constata existența

cazului fortuit constând într-o imposibilitate obiectivă de executare a

obligațiilor fiscale principale ale reclamantei.

Instanța

de fond a apreciat că cererea reclamantei, chiar structurată pe două petite,

trebuie privită în mod unitar, ca o cerere în realizare, prin care se urmărește

obligarea pârâtei la îndeplinirea unor operațiuni administrative și la emiterea

unui act administrativ prin care să recunoască incidența cazului fortuit

invocat și să dispună, pe cale de consecință, exonerarea reclamantei de plata

obligațiilor accesorii menționate. În consecință, excepția inadmisibilității nu

a fost analizată prin prisma aplicării prevederilor art. 101 C. proc. civ.

Însă,

față de obiectul cererii introductive privit unitar, instanța de fond a

constatat că excepția inadmisibilității cererii este fondată pentru următoarele

argumente:

Reclamanta

invocă adresarea unei cereri administrative (în data de 28 aprilie 2011), prin

care a solicitat pârâtei să îndeplinească operațiunile administrative,

respectiv să emită un act administrativ prin care să recunoască incidența

cazului fortuit invocat și să dispună, pe cale de consecință, exonerarea reclamantei

de plata obligațiilor accesorii menționate, cerere față de care se arată că

pârâta ar fi exprimat un refuz explicit de soluționare favorabilă prin adresa din

15 noiembrie 2011.

Însă, se

reține că nu trebuie pierdut din vedere că obligațiile fiscale accesorii

menționate sunt constatate printr-un titlu de creanță, care trebuie contestat

în condițiile prevăzute de art. 205 și urm. C. proc. fisc., chiar și în ipoteza

în care argumentul contestării este cel referitor la incidența unui caz

fortuit, în sensul prevăzut de art. 71 C. proc. fisc., care ar face ca

accesoriile să fie nedatorate, urmare a faptului că obligațiile fiscale se

consideră a fi îndeplinite în termen.

Reclamanta

a arătat, în cadrul concluziilor formulate asupra excepției, că nu a înțeles să

conteste însăși existența creanței, pentru că nu era necesar să procedeze

astfel, cererea sa administrativă, ca și cererea de chemare în judecată de

față, privind strict aplicabilitatea dispozițiilor art. 71 alin. (1) și

(2) C. proc. fisc. Or, în opinia judecătorului fondului, este indubitabil că,

potrivit C. proc. fisc., creanțele accesorii care fac obiectul cererii sunt

constatate prin titluri de creanță, supuse contestării în condițiile prevăzute

de acest act normativ.

Prin

urmare, a apreciat judecătorul fondului că, raportat la dispozițiile art. 205-207

C. proc. fisc., recursul grațios care trebuie exercitat este cel împotriva

titlului de creanță, iar nu formularea unei cereri administrative pentru

aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (1) și (2) C. proc. fisc., cu

nerespectarea condițiilor și termenelor de contestare a titlului de creanță.

Împotriva

sentinței civile nr. 2123 din 23 martie 2012 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat

recurs reclamanta SN L.O. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

în condițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În

expunerea criticilor formulate, recurenta a arătat, în esență, că

soluția instanței de fond, este greșită față de dispozițiile

art. 18 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) și art. 1 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, care consacră un contencios de plină jurisdicție care

permite instanței judecătorești să analizeze fondul cauzei atunci

când organul administrativ a refuzat să efectueze o operațiune juridică,

respectiv constatarea cazului fortuit.

Astfel,

recurenta susține că din interpretarea logică a prevederilor legale, art. 71

alin. (1) și (2) C. proc. fisc., rezultă în mod evident că acțiunea

ce se întemeiază pe acestea nu poate fi decât o acțiune în constatare

și nu o acțiune în realizare pentru că exonerarea de la plata

accesoriilor este o consecință a existenței unor cauze exoneratoare

de culpă, respectiv a cazurilor de forță majoră cât și a unui caz

fortuit și nu un rezultat al unei acțiuni în realizare așa cum

în mod eronat a considerat instanța de fond.

Mai arată recurenta

că la data când a înțeles să se adreseze autorității publice nu era

emis un titlu de creanță împotriva sa iar constatarea unui caz exonerator

de culpă - cazul fortuit, în speță conduce în mod automat prin efectul

legii la realizarea unei operațiuni administrative - scăderea din

fișa fiscală a societății ca fiind sumă nedatorată a dobânzilor

și penalităților calculate pentru perioada când a acționat cauza

exoneratoare de culpă.

Sub acest aspect,

consideră recurenta că trimiterea instanței la faptul că cele două capete

de cerere care fac obiectul cererii introductive trebuie privite unitar motivat

de faptul că obligațiile fiscale accesorii menționate sunt constatate

printr-un titlu de creanță, titlu care trebuie contestat în

condițiile prevăzute de art. 205 și urm. C. proc. fisc., chiar

și în ipoteza în care argumentul contestării este cel referitor la

incidența unui caz fortuit, în sensul prevăzut de art. 71 C. proc. fisc.,

conduce la calificarea greșită a cererii ca fiind o acțiune în

realizare, fapt ce reprezintă o interpretare eronată a prevederilor legale, o

ignorare a spiritului și scopului pentru care a fost edictată însăși

norma juridică.

Mai arată recurenta

că motivul pentru care în data de 30 septembrie 2010 și ulterior în 28

aprilie 2011 s-a adresat A.N.A.F., a fost de a arăta faptul că se află sub

incidența dispozițiilor art. 71 alin. (1) și (2) C. proc. fisc.,

respectiv pentru perioada 19 august-28 noiembrie 2010 termenele prevăzute de

lege pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale, nu încep să curgă sau se

suspendă în situația în care îndeplinirea acestor obligații a fost

împiedicată de ivirea unui caz fortuit.

Se mai arată prin

cererea de recurs că prin adresa din data de 15 noiembrie 2011 A.N.A.F. a

comunicat faptul că aprecierea problematicii expuse, ca intrând sau nu în sfera

cazului fortuit, reprezintă atributul instanței de judecată, organele

fiscale neavând competența de a clarifica împrejurările descrise sau

invocate. Față de acest răspuns nejustificat de a rezolva o cerere

referitoare la un drept sau interes legitim în accepțiunea art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004, recurenta s-a adresat instanței de fond,

solicitând constatarea existenței unui caz fortuit.

În

fine, printr-o altă critică formulată recurenta susține că admiterea

excepției inadmisibilității a condus la o limitare a accesului la

justiție, în condițiile în care o astfel de interpretare restrictivă,

fără o abordare exegetică înfrânge însuși spiritul legii, lipsind-o de

substanță, de promovarea unității între literă și spirit, de

scopul final, realizarea dreptății.

3.

Apărările intimatei

În cauză

intimata A.N.A.F. nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 326 alin. (2)

C. proc. civ., dar a depus la dosar concluzii scrise, prin care a combătut

susținerile recurentei și a solicitat respingerea recursului și

menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond,

susținând, în acest sens, că instanța de fond a reținut în mod

corect că reclamanta ar fi trebuit să formuleze contestație potrivit art. 205-207

C. proc. fisc.

instanței de recurs

Înalta Curte,

examinând sentința atacată în raport de criticile recurentei-reclamante,

circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., de apărările intimatei-pârâte, de înscrisurile care există la dosarul

cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat,

pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel cum rezultă

din expunerea rezumativă prezentată anterior, recurenta-reclamantă a solicitat

prin acțiunea formulată la instanța de contencios administrativ în

contradictoriu cu M.F.P. - A.N.A.F., constatarea existenței unui caz

fortuit în sensul prevederilor art. 71 alin. (1) C. proc. fisc., pentru

perioada 19 august-26 noiembrie 2010, precum și exonerarea de la plata

dobânzilor și penalităților de întârziere în cuantum total de 31.534.923

lei, calculate pentru perioada 19 august-26 noiembrie 2010, ca efect exonerator

al cazului fortuit invocat.

Înalta Curte

constată, că recurenta-reclamantă prin acțiunea promovată tinde a

obține anularea unei creanțe fiscale accesorii, în cuantum de 31.534.923

lei, invocând drept cauză de exonerare a răspunderii sale fiscale și

implicit de nelegalitate a respectivelor obligații fiscale, existența

unui caz fortuit în perioada 19 august 2010-26 octombrie 2010, în sensul art. 71

C. proc. fisc., ceea ce nu poate reprezenta decât o acțiune în realizare,

cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.

Împrejurarea

că recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, constatarea existenței cazului

fortuit, nu schimbă obiectul principal al acțiunii promovate, respectiv

anularea unei creanțe fiscale accesorii (dobânzi și penalități

de întârziere în cuantum total de 31.534.923 lei), ceea ce impunea, contrar

susținerilor din cererea de recurs, necesitatea pronunțării în

procedura administrativă prevăzută de art. 205-218 C. proc. fisc. a unei

decizii pe fondul raportului juridic fiscal, care să poată face obiectul unei

acțiuni la instanța de contencios administrativ.

Înalta Curte constată că atâta timp cât se tinde

la contestarea unei creanțe fiscale, parcurgerea procedurii administrativă

reglementată de dispozițiile art. 205-218 C. proc. fisc. este obligatorie,

indiferent de motivele de nelegalitate sau de neregularitate invocate. A primi

susținerile recurentei-reclamante în sensul că pentru valorificarea unui

drept, în condițiile art. 71 C. proc. fisc., ar avea deschisă, prin prisma

răspunsului negativ primit prin adresa din 15 noiembrie 2011 a A.N.A.F., prin

derogare de la procedura reglementată prin dispozițiile art. 205-218 C.

proc. fisc., calea unei acțiuni în contencios administrativ, în

condițiile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, ar

echivala cu elaborarea unei norme jurisprudențiale contra legem, ceea ce

nu poate fi permis.

De aceea, instanța de

control judiciar împărtășește concluzia la care a ajuns curtea de apel, în

sensul că, atâta timp cât procedura administrativă nu a fost parcursă, instanța

de judecată nu poate păși la analiza fondului cauzei și la stabilirea

existenței sau a inexistenței obligației de plată a accesoriilor fiscale

contestate, prin prisma existenței unei cauze exoneratoare de răspundere,

respectiv cazul fortuit.

În fine, necontestat

este faptul că recurenta-reclamantă, anterior sesizării instanței de

judecată, a purtat o corespondență administrativă cu A.N.A.F.-D.G.A.M.C.,

prin care a solicitat să se constate că a fost împiedicată să-și execute

la termen obligațiile de plată către bugetul consolidat al statului( în

cuantum de 148.370 mii lei și respectiv 89.232 mii lei) de existența

unui caz fortuit, apreciind, totodată, că termenul pentru îndeplinirea

obligațiilor fiscale datorate bugetului consolidat al statului trebuie să

fie suspendat pentru perioada 19.08-26 noiembrie 2010, în conformitate cu

dispozițiile art. 71 alin. (1) C. proc. fisc., iar prin adresa din 15

noiembrie 2011 A.N.A.F.-D.G.R.C.C.B. i-a comunicat acesteia un răspuns negativ.

Faptul că demersurile

efectuate de recurenta-reclamantă nu s-au finalizat printr-un răspuns favorabil

din partea organelor fiscale nu este de natură a-i deschide acesteia calea unei

acțiuni în contencios administrativ în condițiile art. 8 alin. (1)

teza a II-a din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care, Titlul IX (art.

205 - 218) C. proc. fisc. reglementează, prin derogare de la dreptul comun, o

procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrative -

fiscale tipice sau asimilate, inclusiv nesoluționarea unei cereri sau refuzul

nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal (art. 205 alin. (2) teza

a II-a, art. 206 alin. (2) teza finală), procedură administrativă care se

finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216-217, ce poate fi atacată în

contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

Această

soluție aleasă de legiuitor nu contravine liberului acces la justiție, pentru

că, potrivit principiilor cristalizate în jurisprudența contenciosului

constituțional român și a C.E.D.O., stabilirea unor condiționări pentru introducerea

acțiunilor în justiție nu aduce atingere substanței acestui drept, statele

dispunând de o marjă de apreciere în instituirea condițiilor și limitelor

exercitării dreptului la acțiune.

Prin urmare, și

din această perspectivă, soluția pronunțată de instanța de fond reflectă

interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale.

Față de toate

considerentele expuse, instanța de recurs reține că nu este incident motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

soluția

de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, fiind o soluție legală.

În consecință, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din

Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, va respinge

recursul formulat ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC C.E.O. SA împotriva sentinței civile nr. 2123 din 23 martie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2014.