ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2706/2014

Asupra recursului civil de față, constată: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, la data de 14 iunie 2010, reclamantul H.G. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin M.F.P. și Ministrul Justiției solicitând instanței obligarea acestora, la plata sumei de 500,000 euro, cu titlul de daune pentru neacordarea tratamentului medical, pe durata arestării preventive a acestuia. Prin sentința civilă nr. 345 din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței sale materiale și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a se dezinvesti, Curtea de Apel Cluj a reținut că, raportat la natura pricinii, având în vedere finalitatea urmărită de reclamant, după ce a pus în discuția părților această chestiune, a calificat acțiunea ca fiind în repararea prejudiciului cauzat în perioada în care reclamantul s-a aflat în arest preventiv, fiind incidente astfel, dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. și art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel învestit, Tribunalul Cluj, prin sentința civilă nr. 33 din 8 ianuarie 2011, a admis excepția de necompetență teritorială și, reținând că reclamantul are domiciliul în Oradea, în raport de dispozițiile art. 506 C. proc. pen., potrivit cărora pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, a apreciat că este competent a soluționa cauza, Tribunalul Bihor.

Prin sentința civilă nr. 2065/C din 31 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosarul m\ 1003/33/2010, s-a respins ca fiind prescrisă exîmctiv. cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul T.G. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P. și Ministrul Justiției. A fost respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor pârâți, fără calitate procesuală pasivă în cauză, sub aspectul despăgubirilor solicitate pentru efectuarea unor mențiuni inadecvate în cartea de identitate provizorie eliberată reclamantului. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că în ceea ce privește temeiul de drept al prezentei cererii de chemare în judecată, prin acțiunea introductivă, reclamantul a invocat dispozițiile Legii privind contenciosul administrativ nr. 554 din 2004, temei juridic care nu subzistă în cauză.

Nu s-au reținut ca fiind incidente în speță, nici dispozițiile art. 504 C. proc. pen., întrucât, pe de o parte, reclamantul nu se plânge de faptul că, în cursul procesului penai, ar fi fost privat de libertate, sau i s-ar fi restrâns libertatea în mod nelegal, astfel cum prevăd dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., iar, pe de altă parte, nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 3 al aceluiași articol, deoarece privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal, nu a (ost stabilită prin ordonanță a procurorului sau prin hotărâre judecătoreasca definitivă. S-a reținut câ reclamantul se plânge de faptul că, fiind arestat preventiv la I.P.J.

Miercurea Ciuc în intervalul 19 februarie 2006 - 27 aprilie 2006, nu i s-au acordat îngrijiri medicale adecvate, deși s-a aliat în refuz de hrană în perioada 21 februarie 2006 -22 martie 2006. fiind ținut singur, într-o încăpere mică și insalubră, neavând haine de schimb, mâncare și alte bunuri necesare pentru igiena corporală. Față de cele menționate, luând în considerare natura acțiunii, raportat și la scopul și finalitatea urmărite de reclamant, instanța a calificat acțiunea ca fiind o acțiune în repararea prejudiciului cauzat în perioada în care reclamantul s-a aflai în arest preventiv, circumscrisă răspunderii civile delictuale din dreptul comun, raportat și la art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la termenul de prescripție extinctivă s-a considerat că suni incidente în cauză prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dreptul ia acțiune fiind prescriptibil in termen de 3 ani, socotit a curge de fa data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Reclamantul s-a aflat în refuz de hrană în perioada 21 februarie 2006 - 22 martie 2006 și a fost arestai preventiv Ia I.P.J. Miercurea Ciuc în intervalul 19 februarie 2006 -27 aprilie 2006, astfel că, cererea de chemare în judecată depusă la poștă fa dala de 14 iunie 2010, a fost promovată cu depășirea termenului de prescripție mai sus arătat. Față de aceste considerente, instanța a respins ca fiind prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, sub aspectul despăgubirilor solicitate pentru prelinse fapte, constând în neacordarea îngrijirilor medicale adecvate și condiții de detenție necorespunzătoare.

Cea de a doua faptă cauzatoare de prejudicii invocată de reclamant, constă în aceea că, după ce a fost eliberat din arestul I.P.J. Miercurea Ciuc, i s-a eliberai o carte de identitate provizorie, seria C.P., emisă de S.P.C.L.E.P. Miercurea Ciuc, purtând mențiunea „arestat", motiv pentru care a fost tratat cu suspiciune și refuzat de fiecare dată când încerca să se încadreze în muncă. Reclamantul nu a precizat și nu a depus probe din care să rezulte, în ce perioadă cuprinsă între 14 martie 2007- data eliberării cărții de identitate provizorie - și 14 iunie 2010 - data promovării prezentei acțiuni- ar fi fost efectuate demersurile invocate, iar în absența unei date certe, nici instanța a putut concluziona că acțiunea ar fi prescrisă și sub acest aspect.

Instanța a respins însă și acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unor părți, Iară calitate procesuală pasivă în cauză, admițând excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată, prin întâmpinare, de către ambii pârâți, Statul Roman prin M.F.P. și Ministerul Justiției, Astfel cum rezultă din cuprinsul cărții de identitate provizorii, aceasta a fost completată de G.E., funcționar în cadrul S.P.C.L.E.P. aflat în subordiriea autorității focale a orașului Miercurea Ciuc, respectiv a M.A.I. și nu în subordinea pârâților din cauză. Împotriva sentinței civile nr. 206S/C din 31 octombrie 2011 a Tribunalului Bihor, a declarat recursf ulterior precizat și recalificat ca apel, reclamantul T.G.

solicitând admiterea, acestuia, anularea sentinței civile atacate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei primei instanțe, În esență, în motivarea căii de atac s-a susținut că instanța de fond, în mod eronat, a constatat prescris dreptul reclamantului de a cere despăgubiri. Prin Decizia nr. 58 din 6 noiembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de T.G. împotriva sentinței civile nr. 2065/C din 31 octombrie 2011 a Tribunalului Bihor, păstrând soluția și motivarea primei instanțe. Împotriva Deciziei nr. 58 din 6 noiembrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul T.G., la 10 decembrie 2012, fără a motiva în drept calea de atac, criticUe expuse vizând, în esență, greșita apreciere de către instanțe a excepției prescripției dreptului la acțiune.

La termenul din 13 mai 2013, Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 241 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, suspendarea judecății recursului declarat de reclamant, constatând că părțile nu s-au înfățișat ia strigarea cauzei și nu au solicitat judecata în lipsă. De la această dată, nicîuna dintre părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina, astfel că, instanța supremă, din oficiu, a repus cauza pe rol prin rezoluția de la 17 septembrie 2014, în vederea discutării perimării, acordând termen la data de 14 octombrie 2014, pentru când a citat legai părțile. Înalta Curte constată perimat recursul declarat de reclamantul T.G. pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc.

civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu". În accepțiunea textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca o sancțiune aplicata părților, determinată de atitudinea culpabilă a acestora, manifestată tocmai prin lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancțiune, cât și de desistare de la judecată. În definirea perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii și culpa părții sunt două elemente esențiale, sancțiunea procedurală extinzându-și domeniul de aplicare și asupra căilor de atac.

Așa fiind, pentru a interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două condiții, și anume; cauza să rămână în nelucrare din vina pârtii. iar rămânerea în nelucrare să dureze cel puțin un an, în materie civilă. În raport de aceste considerente și având în vedere că, în cauză a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, interval de timp în care părțile nu au efectuat niciun act de procedură, observând că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte în temeiul an. 252 C. proc. civ., va constata din oficiu, perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de reclamantul T.G. împotriva Deciziei nr. 58 din 6 noiembrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Irevocabijă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 14 octombrie 2014.