ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 125/2015

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 10 din 23 mai 2014

pronunțată în Dosarul nr. 3999/99/2013 de Curtea de Apel Iași, secția

contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat apelul formulat

de pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară

"I.I." Iași, contra Sentinței nr. 5137 din 18 decembrie 2013 a

Tribunalului Iași, care a fost păstrată.

În motivare instanța

a reținut că în mod corect prima instanță a apreciat că pârâta apelantă s-a

aflat în culpă pentru achitarea cu întârziere a celor două facturi, cazul

fortuit invocat, constând în neprimirea la timp a rambursărilor, (solicitate

oricum după primirea mărfii), neputând a fi reținut ca fiind exonerator de

răspundere contractuală, atât timp cât nu s-au probat motivele pentru care nu și-a

asigurat o prefinanțare îndestulătoare, de care putea beneficia conform art. 5

din contractul de finanțare - pentru achitarea la timp a tuturor facturilor

aferente contractului în litigiu, - această prefinanțare urmând ulterior a fi

acoperită prin cererile de rambursare invocate -, și nici nu a inserat în

contractul de furnizare vreo clauză care să o exonereze de penalități în caz de

întârzieri în primirea finanțărilor interne sau externe, deși cunoștea faptul

că derularea plăților depindea de acest factor exterior.

În ce privește

cuantumul penalităților acordate de prima instanță, și care au fost limitate la

nivelul sumei datorate, acesta au fost însușit de reclamanta intimată, care nu

a promovat calea de atac legală împotriva acestei soluții, fiind de altfel

corect aplicat, prin prisma principiului reglementat de art. 5 C. civ.,

potrivit căruia nicio prevedere contractuală nu poate deroga de la ordinea

publica și bunele moravuri, iar contractul nu poate fi transformat prin clauze

abuzive într-un instrument de îmbogățire fără just temei a unei părți în dauna

celeilalte părți, având în vedere că în speță cuantumul penalităților ajunsese

a fi de 15 ori mai mare decât debitul.

Prin Decizia nr. 136

din 28 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția civilă, Dosar nr. 4001/99/2013 a

fost respins apelul declarat de SC N. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 1491

din 3 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă de

contencios administrativ și fiscal, pe care a păstrat-o. A fost obligată

apelanta SC N. SRL să plătească intimatei Universitatea de Științe Agricole și

Medicină Veterinară "I.I." cheltuieli de judecată în apel 3720 lei.

Pentru a pronunța

această soluție instanța a reținut că litigiul a fost generat de aplicarea și

interpretarea art. 11.2 - sancțiuni pentru neîndeplinirea culpabilă a

obligațiilor din Contractul de furnizare nr. 28 din 22 noiembrie 2010 încheiat

de părți ce prevede: "în cazul în care achizitorul nu își onorează

obligațiile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei convenite, atunci

acestuia îi revine obligația de a plăti, ca penalități, o sumă echivalentă cu

2% din plata neefectuată." Instanța a reținut că nu s-a contestat că

dreptul la penalitățile datorate de achizitor se va naște pentru reclamant

numai în cazul neîndeplinirii obligațiilor de plată a prețului produselor în

modalitatea convenită de părți. Plata cu întârziere nu s-a contestat și nici

cuantumul penalităților, justificată de pârâtă pe blocarea și suspendarea

tuturor plăților din fondul european de dezvoltare regională pentru proiectele

din programul POS CCE pentru România prin decizia Comisiei Europene, consecința

fiind depășirea termenul de rambursare.

Curtea a reținut că

debitorul nu poate fi obligat la plata de daune interese când neexecutarea

prestației se datorează forței majore sau unui caz fortuit, între care nu

există deosebire de efecte în materie de răspundere civilă contractuală. Ambele

sunt cauze care exclud existența raportului de cauzalitate, nefiind întrunită

această condiție a răspunderii civile și deci "debitorul" nu

datorează daune-interese. Forței majore și cazului fortuit, legiuitorul le-a

dat aceleași efecte prin art. 1082 teza finală C. civ. împrejurarea că în

contract nu sunt incluse clauze exoneratoare de răspundere nu înlătură incidența

dispozițiilor Codului civil, ce constituie dreptul comun în materie.

Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, conform

art. 969 C. civ., ele obligând potrivit art. 970 C. civ. numai la ceea ce este

expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă

obligației după natura sa. în consecință, dreptul la penalități se va naște

pentru reclamantă numai în măsura în care probează culpa pârâtei și dacă

neexecutarea îi este imputabilă, nu însă și atunci când provine dintr-o cauză

străină ce aparține unui terț. Din ansamblul probator administrat în cauză

rezultă că furnizorul a cunoscut din etapa participării la licitație

modalitatea de finanțare prin referire directă la proiectul nr. 153/2010, a

rambursării, cât și cheltuielilor efectuate conform graficului de rambursare

stabilit în contractul de finanțare. Pârâta, în executarea contractului, a

probat că a acționat diligent, utilizând modalitățile prevăzute de lege, însă

autoritatea competentă nu i-a pus la dispoziție fondurile necesare și fără de

care îndeplinirea obligației față de reclamantul-recurent nu era posibilă.

În consecință, Curtea

a constatat că prima instanță nu a încălcat dispozițiile legale în materie când

a reținut incidența art. 1082 teza a II-a C. civ. și s-a probat că plata s-a

făcut cu întârziere datorită unor cauze ce nu-i sunt imputabile pârâtei.

Împotriva acestei

decizii a formulat cerere de revizuire SC N. SRL București invocând

dispozițiile art. 509 pct. 8 noul C. proc. civ.

În dezvoltarea

temeiului cererii revizuenta susține că deciziile contradictorii sunt: Decizia

nr. 136 din 28 mai 2014 pronunțată în Dosarul nr. 4001/99/2013 de Curtea de

Apel Iași și Decizia nr. 10 din 23 mai 2014 pronunțată în Dosarul nr.

3999/99/2013 de aceeași instanță.

Arată revizuenta că

obiectul celor două dosare este reprezentat de obligarea intimatei la plata

penalităților de întârziere din contracte de achiziție publică atribuite și

încheiate în cadrul proiectelor finanțate din fonduri structurale. Cele două

contracte de achiziție publică atribuite au clauze identice și privesc

achiziția de echipamente de laborator pentru implementarea unor proiecte din

fonduri structurale. Clauza penală a cărei aplicare s-a solicitat în ambele

dosare este o clauză impusă de intimată în procedura de atribuire a

contractelor de achiziție publică, contractele fiind încheiate la diferență de

mai puțin de o lună. Iar întârzierea în plata echipamentelor s-a produs în

aceeași perioadă și cu invocarea acelorași motive: întârzierea rambursărilor de

către finanțator. Intimata a invocat în ambele dosare că nu este în culpă în

privința neexecutării la timp a obligațiilor.

Se susține de către

revizuenta că prin prima hotărâre se admite cererea de chemare în judecată și

este obligată intimata la plata de penalități, apreciindu-se culpa acesteia,

fiind exclusă culpa finanțatorului iar prin a doua hotărâre este respins, ca

nefondat apelul, formulat de revizuenta și menținută hotărârea instanței de

fond de respingere a cererii de chemare în judecată. Așadar, pentru aceeași

problemă juridică, răspunderea contractuală a beneficiarului de fonduri

structurale în contractele de achiziție publică încheiate pentru implementarea

proiectelor de finanțare, există două hotărâri contradictorii.

Revizuenta arată că

față de data pronunțării celor două soluții, la 5 zile diferență una de

cealaltă, nu a putut invoca autoritatea de lucru judecat față de prima soluție.

Intimata a formulat

întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire din

perspectiva neîndeplinirii condițiilor de admisibilitate.

Înalta Curte,

analizând cererea de revizuire din perspectiva temeiului de drept invocat

reține următoarele considerente:

Cererea de revizuire

este întemeiată pe dispozițiile art. 509 pct. 8 noul C. proc. civ.,

susținându-se contrarietatea dintre decizia atacată și Decizia nr. 10 din 23

mai 2014 pronunțată în Dosarul nr. 3999/99/2013.

Conform temeiului

legal indicat, revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care

evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice date de

instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de

lucru judecat a primei hotărâri.

Conform art. 431 noul

C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași

calitate, în temeiul aceleași cauze și pentru același obiect.

Astfel, revizuirea

pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă numai dacă sunt întrunite

cumulativ mai multe condiții, una din acestea fiind aceea ca hotărârea

potrivnică, a cărei anulare se solicită, să fi nesocotit puterea lucrului

judecat dată de o altă hotărâre, ceea ce presupune o triplă identitate,

respectiv ambele hotărâri să fie pronunțate în una și aceeași pricină, între

aceleași părți și având aceeași calitate.

Rațiunea reglementării

menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii

lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite,

dar având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți. Legiuitorul a avut

în vedere hotărâri ale căror dispozitive sunt ireconciliabile, fapt ce ar face

imposibilă executarea simultană a acestora.

Or, în speță, deși

litigiile s-au purtat între aceleași părți având aceeași calitate, nu este

îndeplinită și condiția identității de cauză întrucât izvorul pretențiilor

deduse judecății este diferit în cele două dosare.

Astfel, primul dosar

vizează pretenții decurgând din Contractul nr. 34 din 10 decembrie 2010 iar cel

de al doilea dosar are ca obiect pretenții decurgând din Contractul nr. 28 din

22 noiembrie 2010.

Chiar dacă cele două

cauze prezintă similitudini, ele vizează două raporturi juridice distincte

deduse din două contracte distincte, așadar soluția dată în primul dosar nu are

autoritate de lucru judecat asupra soluției pronunțată în cel de al doilea

dosar.

Art. 430 alin. (2)

noul C. proc. civ. prevede că autoritatea de lucru judecat privește

dispozitivul precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele

prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Însă, această prevedere legală

nu are în vedere posibilitatea ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită

pentru motivul contrarietății considerentelor celor două hotărâri dacă aceste

hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu este îndeplinită condiția

triplei identități de părți, obiect și cauză. Ca atare, contrarietatea

considerentelor poate fi analizată numai dacă sunt îndeplinite condițiile de

admisibilitate.

Așa fiind, Înalta

Curte, constatând că hotărârile asupra cărora poartă cererea de revizuire de

față nu se înscriu în cerințele de admisibilitate reglementate de art. 509 pct.

8 din noul C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de revizuenta SC N. SRL București împotriva Deciziei nr.

136 din 28 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția civilă, Dosar nr.

4001/99/2013.

Cu drept de recurs

care se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție în termen de 30 de zile

de la comunicare.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 20 ianuarie 2015.

Procesat

de GGC - NN