ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 125/2015

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 10 din 23 mai 2014 pronunțată în Dosarul nr. 3999/99/2013 de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară "I.I." Iași, contra Sentinței nr. 5137 din 18 decembrie 2013 a Tribunalului Iași, care a fost păstrată.

În motivare instanța a reținut că în mod corect prima instanță a apreciat că pârâta apelantă s-a aflat în culpă pentru achitarea cu întârziere a celor două facturi, cazul fortuit invocat, constând în neprimirea la timp a rambursărilor, (solicitate oricum după primirea mărfii), neputând a fi reținut ca fiind exonerator de răspundere contractuală, atât timp cât nu s-au probat motivele pentru care nu și-a asigurat o prefinanțare îndestulătoare, de care putea beneficia conform art. 5 din contractul de finanțare - pentru achitarea la timp a tuturor facturilor aferente contractului în litigiu, - această prefinanțare urmând ulterior a fi acoperită prin cererile de rambursare invocate -, și nici nu a inserat în contractul de furnizare vreo clauză care să o exonereze de penalități în caz de întârzieri în primirea finanțărilor interne sau externe, deși cunoștea faptul că derularea plăților depindea de acest factor exterior.

În ce privește cuantumul penalităților acordate de prima instanță, și care au fost limitate la nivelul sumei datorate, acesta au fost însușit de reclamanta intimată, care nu a promovat calea de atac legală împotriva acestei soluții, fiind de altfel corect aplicat, prin prisma principiului reglementat de art. 5 C. civ., potrivit căruia nicio prevedere contractuală nu poate deroga de la ordinea publica și bunele moravuri, iar contractul nu poate fi transformat prin clauze abuzive într-un instrument de îmbogățire fără just temei a unei părți în dauna celeilalte părți, având în vedere că în speță cuantumul penalităților ajunsese a fi de 15 ori mai mare decât debitul.

Prin Decizia nr. 136 din 28 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția civilă, Dosar nr. 4001/99/2013 a fost respins apelul declarat de SC N. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 1491 din 3 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pe care a păstrat-o. A fost obligată apelanta SC N. SRL să plătească intimatei Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară "I.I." cheltuieli de judecată în apel 3720 lei.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că litigiul a fost generat de aplicarea și interpretarea art. 11.2 - sancțiuni pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor din Contractul de furnizare nr. 28 din 22 noiembrie 2010 încheiat de părți ce prevede: "în cazul în care achizitorul nu își onorează obligațiile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei convenite, atunci acestuia îi revine obligația de a plăti, ca penalități, o sumă echivalentă cu 2% din plata neefectuată." Instanța a reținut că nu s-a contestat că dreptul la penalitățile datorate de achizitor se va naște pentru reclamant numai în cazul neîndeplinirii obligațiilor de plată a prețului produselor în modalitatea convenită de părți.

Plata cu întârziere nu s-a contestat și nici cuantumul penalităților, justificată de pârâtă pe blocarea și suspendarea tuturor plăților din fondul european de dezvoltare regională pentru proiectele din programul POS CCE pentru România prin decizia Comisiei Europene, consecința fiind depășirea termenul de rambursare. Curtea a reținut că debitorul nu poate fi obligat la plata de daune interese când neexecutarea prestației se datorează forței majore sau unui caz fortuit, între care nu există deosebire de efecte în materie de răspundere civilă contractuală. Ambele sunt cauze care exclud existența raportului de cauzalitate, nefiind întrunită această condiție a răspunderii civile și deci "debitorul" nu datorează daune-interese.

Forței majore și cazului fortuit, legiuitorul le-a dat aceleași efecte prin art. 1082 teza finală C. civ. împrejurarea că în contract nu sunt incluse clauze exoneratoare de răspundere nu înlătură incidența dispozițiilor Codului civil, ce constituie dreptul comun în materie. Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, conform art. 969 C. civ., ele obligând potrivit art. 970 C. civ. numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa. în consecință, dreptul la penalități se va naște pentru reclamantă numai în măsura în care probează culpa pârâtei și dacă neexecutarea îi este imputabilă, nu însă și atunci când provine dintr-o cauză străină ce aparține unui terț.

Din ansamblul probator administrat în cauză rezultă că furnizorul a cunoscut din etapa participării la licitație modalitatea de finanțare prin referire directă la proiectul nr. 153/2010, a rambursării, cât și cheltuielilor efectuate conform graficului de rambursare stabilit în contractul de finanțare. Pârâta, în executarea contractului, a probat că a acționat diligent, utilizând modalitățile prevăzute de lege, însă autoritatea competentă nu i-a pus la dispoziție fondurile necesare și fără de care îndeplinirea obligației față de reclamantul-recurent nu era posibilă. În consecință, Curtea a constatat că prima instanță nu a încălcat dispozițiile legale în materie când a reținut incidența art. 1082 teza a II-a C. civ.

și s-a probat că plata s-a făcut cu întârziere datorită unor cauze ce nu-i sunt imputabile pârâtei. Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire SC N. SRL București invocând dispozițiile art. 509 pct. 8 noul C. proc. civ. În dezvoltarea temeiului cererii revizuenta susține că deciziile contradictorii sunt: Decizia nr. 136 din 28 mai 2014 pronunțată în Dosarul nr. 4001/99/2013 de Curtea de Apel Iași și Decizia nr. 10 din 23 mai 2014 pronunțată în Dosarul nr. 3999/99/2013 de aceeași instanță. Arată revizuenta că obiectul celor două dosare este reprezentat de obligarea intimatei la plata penalităților de întârziere din contracte de achiziție publică atribuite și încheiate în cadrul proiectelor finanțate din fonduri structurale.

Cele două contracte de achiziție publică atribuite au clauze identice și privesc achiziția de echipamente de laborator pentru implementarea unor proiecte din fonduri structurale. Clauza penală a cărei aplicare s-a solicitat în ambele dosare este o clauză impusă de intimată în procedura de atribuire a contractelor de achiziție publică, contractele fiind încheiate la diferență de mai puțin de o lună. Iar întârzierea în plata echipamentelor s-a produs în aceeași perioadă și cu invocarea acelorași motive: întârzierea rambursărilor de către finanțator. Intimata a invocat în ambele dosare că nu este în culpă în privința neexecutării la timp a obligațiilor.

Se susține de către revizuenta că prin prima hotărâre se admite cererea de chemare în judecată și este obligată intimata la plata de penalități, apreciindu-se culpa acesteia, fiind exclusă culpa finanțatorului iar prin a doua hotărâre este respins, ca nefondat apelul, formulat de revizuenta și menținută hotărârea instanței de fond de respingere a cererii de chemare în judecată. Așadar, pentru aceeași problemă juridică, răspunderea contractuală a beneficiarului de fonduri structurale în contractele de achiziție publică încheiate pentru implementarea proiectelor de finanțare, există două hotărâri contradictorii. Revizuenta arată că față de data pronunțării celor două soluții, la 5 zile diferență una de cealaltă, nu a putut invoca autoritatea de lucru judecat față de prima soluție.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire din perspectiva neîndeplinirii condițiilor de admisibilitate. Înalta Curte, analizând cererea de revizuire din perspectiva temeiului de drept invocat reține următoarele considerente: Cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 509 pct. 8 noul C. proc. civ., susținându-se contrarietatea dintre decizia atacată și Decizia nr. 10 din 23 mai 2014 pronunțată în Dosarul nr. 3999/99/2013. Conform temeiului legal indicat, revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Conform art. 431 noul C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleași cauze și pentru același obiect. Astfel, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă numai dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiții, una din acestea fiind aceea ca hotărârea potrivnică, a cărei anulare se solicită, să fi nesocotit puterea lucrului judecat dată de o altă hotărâre, ceea ce presupune o triplă identitate, respectiv ambele hotărâri să fie pronunțate în una și aceeași pricină, între aceleași părți și având aceeași calitate. Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți.

Legiuitorul a avut în vedere hotărâri ale căror dispozitive sunt ireconciliabile, fapt ce ar face imposibilă executarea simultană a acestora. Or, în speță, deși litigiile s-au purtat între aceleași părți având aceeași calitate, nu este îndeplinită și condiția identității de cauză întrucât izvorul pretențiilor deduse judecății este diferit în cele două dosare. Astfel, primul dosar vizează pretenții decurgând din Contractul nr. 34 din 10 decembrie 2010 iar cel de al doilea dosar are ca obiect pretenții decurgând din Contractul nr. 28 din 22 noiembrie 2010. Chiar dacă cele două cauze prezintă similitudini, ele vizează două raporturi juridice distincte deduse din două contracte distincte, așadar soluția dată în primul dosar nu are autoritate de lucru judecat asupra soluției pronunțată în cel de al doilea dosar.

Art. 430 alin. (2) noul C. proc. civ. prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Însă, această prevedere legală nu are în vedere posibilitatea ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul contrarietății considerentelor celor două hotărâri dacă aceste hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză. Ca atare, contrarietatea considerentelor poate fi analizată numai dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate. Așa fiind, Înalta Curte, constatând că hotărârile asupra cărora poartă cererea de revizuire de față nu se înscriu în cerințele de admisibilitate reglementate de art. 509 pct. 8 din noul C. proc.

civ., va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta SC N. SRL București împotriva Deciziei nr. 136 din 28 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția civilă, Dosar nr. 4001/99/2013. Cu drept de recurs care se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție în termen de 30 de zile de la comunicare. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 20 ianuarie 2015. Procesat de GGC - NN