ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 92 din 12 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 4996/203/2013 al Judecătoriei sectorului 6, secția penală, în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen. a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de către Ministerul Public și, în consecință, a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reținute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului B.M., din infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), C. pen. 1969 și infracțiunea de uz de fals prev. de art. 291 C. pen. 1969 ambele cu aplicare art. 33 lit. a) și art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. 1969 în infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1)-(2) C. pen. 2009 și infracțiunea de uz de fals prev. de art. 323 teza a II-a C. pen. 2009 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 1969 și cu înlăturarea stării de recidivă postexecutorie prev. de art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. 1969.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B.M., la pedeapsa închisorii de 1 (unu) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1)-(2) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. 2009 (faptă săvârșită pe data de 02 iulie 2009, parte vătămată SC S. SRL).

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. 2009 rap. la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 privind aplicarea C. pen. 2009 a fost interzisă, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 2 (doi) ani după executarea pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat).

În temeiul art. 66 alin. (1) C. pen. 2009 au fost interzise cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. 2009.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B.M. la pedeapsa închisorii de 3 (trei) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals prev. de art. 323 teza a II-a cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. 2009 (faptă săvârșită pe data de 02 iulie 2009, parte vătămată SC S. SRL).

În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 35 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. 2009 au fost contopite pedeapsa de 1 an închisoare și 2 ani interzicerea exercitării unor drepturi cu pedeapsa de 3 luni închisoare, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 (unu) an închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturilor pe o perioadă de 2 (doi) ani după executarea pedepsei.

A constatat că inculpatul a fost cercetat și judecat în stare de libertate.

În temeiul art. 397 alin. (1) coroborat cu art. 25 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 998 - 999 C. civ. 1864 a admis în parte acțiunea civilă formulată de către partea civilă SC S. SRL și în consecință a obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 138.083,25 lei, reprezentând prejudiciul produs prin săvârșirea infracțiunii.

În temeiul art. 20 alin. (5) C. proc. pen. a respins ca tardiv formulată cererea părții civile de actualizare a sumei cu dobânda legală.

A admis cererea de instituire a sechestrului asigurător, formulată de către Ministerul Public.

În temeiul art. 249 alin. (1) C. proc. pen. a instituit măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale inculpatului B.M., până la concurența sumei de 138.083 lei.

În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a dispus desființarea înscrisului cu denumirea „Ordin de plată nr. 206" din 02 iulie 2009 aflat la fila 23 d.u.p.

În temeiul art. 272 rap. la art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 274 alin. (1) teza finală rap. la art. 272 alin. (2) C. proc. pen., onorariul avocatului din oficiu în cuantum de 200 lei a fost avansat din fondurile Ministerului de Justiție și a rămas în sarcina statului.

În temeiul art. 276 alin. (1) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, cererea părții vătămate, de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare.

Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel inculpatul B.M. și partea civilă SC S. SRL Nădlac.

Prin Decizia penală nr. 442/A din 04 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelurile declarate de inculpatul B.M. și partea civilă SC S. SRL Nădlac împotriva sentinței penale nr. 92 din 12 februarie 2014 a Judecătoriei sectorului 6 București, pe care o desființează în totalitate și rejudecând:

A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului B.M., în pedepsele componente de 1 an închisoare, aplicată inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1)-(2) C. pen. și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. și 3 luni închisoare pentru infracțiunea de uz de fals, prevăzută de art. 323 teza a II-a C. pen.

În baza art. 396 alin. 6 C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. g) C. proc. pen. și art. 159 N.C.P.P. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B.M. pentru infracțiunea prevăzută de art. 244 alin. (1)-(2) C. pen. prin împăcarea părților.

A înlăturat pedeapsa de 3 luni închisoare aplicată inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 teza a II-a C. pen. și a condamnat inculpatul, pentru această infracțiune la pedeapsa de 120 zile amendă a câte 20 lei amendă/zi, conform art. 61 alin. (4) lit. b) C. pen.

A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 C. pen. privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în caz de neexecutare cu rea credință a pedepsei amenzii.

A lăsat nesoluționată latura civilă.

A obligat inculpatul la plata sumei de 1200 lei, cheltuieli judiciare statului.

A obligat partea civilă SC S SRL la plata sumei de 50 lei, cheltuieli judiciare statului.

Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat recurs în casație Parchetul de pe lângă-Curtea de Apel București, la data de 06 iunie 2014.

Prin Încheierea nr. 208/RC din 26 septembrie 2014, în procedura reglementată de art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 442 din data de 04 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și a trimis cauza completului care judecă recursul în casație respectiv, C10, în compunere de 3 judecători, stabilind termen de judecată la 10 octombrie 2014.

În procedura admisibilității căii de atac, Înalta Curte a apreciat că cererea de recurs în casație îndeplinește cerințele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen. și nu este vădit nefondată prin raportare la cazul de casare invocat și motivele recursului în casație formulate.

Examinând cauza în limitele prev. de art. 442 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin cererea de recurs în casație s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

Procurorul a criticat hotărârea instanței de apel, apreciind că, în mod nelegal, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. g) C. proc. pen. și art. 159 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B.M. pentru infracțiunea prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., prin împăcarea părților.

În susținerea criticilor a precizat că, potrivit art. 159 alin. (3) C. pen., împăcarea produce efecte dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței. De asemenea, împăcarea trebuie să fie rezultatul înțelegerii, al acordului de voință al părților, trebuie să fie explicită, să fie în mod clar exprimată, și nu presupusă.

În raport cu aceste considerente de ordin teoretic, a arătat că instanța de apel în mod nelegal a reținut că părțile s-au împăcat și a dispus încetarea procesului penal pentru săvârșirea infracțiunii prev.de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., în condițiile în care pe de o parte, partea civilă nu a declarat că se împacă cu inculpatul, ci a precizat că își retrage apelul nemaiavând nici o pretenție, iar pe de altă parte, chiar dacă voința părților ar fi fost evidentă în sensul împăcării, instanța de apel nu putea lua act de această manifestare de voință întrucât se depășise momentul procesual până la care împăcarea putea produce efecte.

Cu privire la critica vizând împrejurarea că partea civilă SC S. SRL nu a declarat în mod expres că se împacă cu inculpatul, din verificări rezultă că în practicaua deciziei penale recurate s-a consemnat că apelantul inculpat B.M. a declarat că s-a împăcat cu partea civilă și își retrage apelul promovat. Cu același prilej, reprezentantul legal al apelantei părți civile SC S. SRL, dl. Z.C.G., a susținut că societatea nu mai are nicio pretenție de la inculpat și își retrage apelul promovat. Ca atare, apărătorul ales al apelantului inculpat B.M. a solicitat instanței sa ia act de împăcarea părților, urmând a se dispune încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 lit. g) C. proc. pen. în acest context, reprezentantul parchetului a solicitat instanței să ia act de retragerea apelurilor, în cauza intervenind împăcarea părților.

Prin concluziile depuse în temeiul dispozițiilor art. 439 alin. (2) C. proc. pen., partea civilă a precizat că a susținut oral, în fața instanței de apel, că s-a împăcat cu inculpatul, manifestarea de voință fiind interpretată greșit de către Parchet care pretinde prin motivele de recurs în casație că aceasta trebuia să fie făcută expres.

Ca atare, prin concluziile formulate în procedura de admisibilitate a recursului în casație, partea civilă a reiterat cererea de a se lua act că s-a împăcat cu inculpatul și nu mai are nicio pretenție cu privire la acesta.

De asemenea, cu privire la critica vizând depășirea momentului procesual până la care împăcarea își putea produce efectele, partea civilă a arătat că inculpatul și-a îndeplinit obligațiile în apel și ca urmare a acestui fapt a luat decizia de a se împăca or, în opinia sa, împăcarea putea interveni și în faza de apel.

Având în vedere susținerile părții civile, Înalta Curte constată că manifestarea de voință a părții civile dar și a inculpatului a fost de a se împăca, context în care prima critică a Parchetului apare ca fiind neîntemeiată.

Cu privire la cea de-a doua critică vizând momentul procesual până la care trebuia să intervină împăcarea pentru ca această manifestare de voință să își producă efectele.

Înalta Curte constată următoarele:

Codul penal în vigoare prevede împăcarea ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, și prin urmare de stingere a acțiunii penale, conform art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., și pentru infracțiuni în cazul cărora C. pen. din 1969 nu prevedea dreptul. părților de a se împăca (una dintre aceste infracțiuni fiind și înșelăciunea, reglementată la art. 215 C. pen. din 1969 și la art. 244C. pen.). însă, conform dispozițiilor art. 159 alin. (3) C. pen., pentru ca împăcarea să producă efectele juridice arătate, aceasta trebuie să intervină până la citirea actului de sesizare a •instanței.

Curtea Constituțională, prin considerentele cu valoare de principiu ale Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, a statuat că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. în acest sens, este evident că din moment ce instanțele de fond și apel au apreciat că legea penală mai favorabilă este N.C.P., atunci prin reținerea dispozițiilor art. 244 C. pen. și a împrejurării că părțile s-au împăcat, și dispozițiile art. 159 alin. (3) C. pen. au devenit aplicabile.

În cauză, la momentul intrării în vigoare a legii noi fusese depășit momentul citirii actului de sesizare a instanței. Or, legiuitorul nu a reglementat procedura ce se impune a fi urmată în cazul împăcării ce intervine în cauzele începute sub imperiul C. pen. din 1969, dar în care momentul citirii actului de sesizare a instanței a fost depășit la data intrării în vigoare a N.C.P.

O situație asemănătoare a existat și cu privire la art. art. 320

1

C. proc. pen. anterior, când prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 a Curții Constituționale, s-a constatat că dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Prin aceeași decizie s-a reținut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. S-a arătat totodată că legiuitorul trebuie să aibă în vedere și faptul că instituirea unor astfel de exigențe trebuie să aibă un caracter rezonabil, astfel încât aceasta să nu constituie o restrângere excesivă a exercitării vreunui drept, de natură să afecteze însăși existența dreptului în cauză.

O dispoziție legală care a comportat abordări similare se regăsește și în art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. în privința acesteia Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, că principiul aplicării legii penale sau contravenționale mai favorabile are efecte și asupra raporturilor juridice penale sau contravenționale născute anterior intrării sale în vigoare și a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.

Prin urmare, dând eficiență principiului constituțional înscris în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, așa cum acesta a fost detaliat în jurisprudența Curții Constituționale, înalta Curte apreciază că într-o situație particulară cum este prezenta cauză, împăcarea părților nu mai poate fi condiționată de momentul citirii actului de sesizare a instanței, întrucât era depășit la momentul intrării în vigoare a N.C.P.

Prin urmare, apreciază că și cea de-a doua critică a Parchetului este neîntemeiată.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. anterior, va respinge recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 442/A din 04 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea recursului în casație rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 442/A din 04 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea recursului în casație rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2014.