ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 247/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 247/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 247/2016

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 301 din 22 mai 2015 a Tribunalului Cluj a fost admisă în

parte acțiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu

pârâtul Județul Cluj prin președintele Consiliului Județean, având ca obiect

despăgubiri din expropriere, și în consecință:

Pârâtul a fost obligat să plătească în

favoarea reclamantei despăgubiri în sumă de 881.439,3 lei, reprezentând

echivalentul a 199.529 euro, după cum urmează: 780.413,21 lei pentru terenul în

suprafață totală de 4.840 mp, compus din suprafața de 2.985 mp, situat în

municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj-Napoca, și în suprafață de 1.855 mp,

înscris în C.F. Cluj-Napoca, reprezentând valoarea reală a imobilului

expropriat (176.660 euro), precum și 101.026,09 lei pentru prejudiciul cauzat

prin expropriere (22.869 euro).

A fost respins capătul de cerere având ca

obiect obligarea pârâtului la exproprierea în întregime a terenului înscris în

C.F. Cluj-Napoca, în suprafață de 6.044 mp, înscris în C.F. Cluj-Napoca, în

suprafață de 2.387 mp.

A fost respinsă acțiunea față de Consiliul

Județean Cluj ca fiind înaintată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă.

A fost obligat pârâtul să plătească

reclamantei cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 6.500 lei.

În dispozitivul sentinței este indicată calea

de atac ca fiind apelul în termen de 30 de zile de la comunicare.

Sentința primei instanțe a fost comunicată

reclamantei la data de 30 iunie 2015, conform dovezii de comunicare aflată la

fila 185, vol. II din dosarul tribunalului, iar pârâtului la data de 29 iunie

2015, conform dovezii de la fila 186 din același volum.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au

declarat apel, solicitând schimbarea ei în sensul celor invocate de fiecare în

fața primei instanțe.

Reclamanta a expediat cererea de apel prin

poștă la data de 20 iulie 2015, așa cum rezultă din plicul de la fila 13, iar pârâtul

la data de 16 iulie 2015, conform plicului de la fila 6 din volumul instanței

de apel.

Prin Decizia nr. 2118/A din 8 octombrie 2015

a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respinsă cererea de repunere în

termen formulată de reclamantă și respinse, ca tardive, apelurile formulate de

ambele părți.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de apel a reținut că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data

de 17 ianuarie 2013, adică sub imperiul vechiului C. proc. civ., care rămâne

legea aplicabilă fazei de judecată, conform dispozițiilor art. 3 alin. (2) din

Legea nr. 76/2012, de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind N.C.P.C.

Potrivit dispozițiilor art. 284 alin. (1) din

vechiul C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Acest termen s-a împlinit, pentru reclamantă,

la data de 16 iulie 2015, iar pentru pârât la data de 15 iulie 2015.

Curtea a invocat din oficiu, în temeiul art. 137

alin. (1) și art. 103 alin. (1) C. proc. civ., excepția tardivității, având în

vedere momentul comunicării sentinței către cele două părți raportat la momentul

expedierii cererilor de declarare a apelului.

Reclamanta a solicitat repunerea în termenul

de exercitare a căii de atac în temeiul art. 103 alin. (2) din vechiul C. proc.

civ., apreciind că a fost împiedicată, printr-o împrejurare mai presus de

voința ei, să exercite calea de atac în termenul prevăzut de lege. Această

împrejurare este reprezentată de faptul că, în cuprinsul sentinței obiect al

apelului, prima instanță a indicat termenul de 30 de zile de la comunicare prevăzut

de noua lege procesual civilă, iar partea a realizat abia la termenul de judecată

din apel, când s-a invocat excepția tardivității, că cererii sale, înregistrată

sub imperiul vechiului C. proc. civ., i se aplică reglementările acestuia,

inclusiv cele privind termenul de exercitare a căii de atac. Susține că a fost

indusă în eroare de dispozițiile privitoare la termenul de apel din hotărârea

pronunțată și, astfel, a apreciat că termenul indicat de judecător este cel

legal, cu atât mai mult cu cât administratorul societății reclamante este

inginer, deci nu are cunoștințe juridice. Reclamanta a susținut că, ceea ce partea

nu a cunoscut, a fost legea aplicabilă. Câtă vreme hotărârea judecătorească a

fost pronunțată în temeiul legii noi, deși trebuia pronunțată în temeiul legii

vechi, calea de atac a fost corect înregistrată în interiorul termenului de 30

de zile prevăzut de legea nouă.

Instanța de apel a respins cererea de repunere

în termen, considerând că principiul referitor la cunoașterea legii se referă

atât la dreptul prescriptiv primar, care modelează conduita juridică a părților

din proces (deci, în cauză, cel referitor la termenul de exercitare a căii de

atac), cât și la norma conflictuală.

Cererea de chemare în judecată a fost

înregistrată la data de 17 ianuarie 2013, prin avocat, și a urmat regulile din vechiul

C. proc. civ., fără a trece, de exemplu, prin etapa scrisă reglementată de art.

200 - 201 din N.C.P.C., neexistând astfel dubii cu privire la legea aplicabilă

cererii de chemare în judecată.

În cursul procesului, la scurt timp după

înregistrarea cererii, a intrat în vigoare N.C.P.C., însă nicăieri în cuprinsul

vreunei încheieri nu s-a indicat că s-ar fi ridicat problema legii aplicabile.

Mai mult decât atât, în cererea de recuzare

înregistrată la peste un an de la data intrării în vigoare a noului cod,

respectiv la 17 iunie 2014, depusă la fila 5 în vol. II din dosarul

tribunalului, reclamanta a invocat ca temei juridic pentru recuzarea experților

art. 27 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. (art. 27 din N.C.P.C. referindu-se la

legea aplicabilă hotărârilor judecătorești în ceea ce privește exercitarea

căilor de atac).

Prin urmare, instanța de apel a constatat că partea

cunoștea legea aplicabilă procesului, deci inclusiv art. 284 alin. (1) C. proc.

civ. și faptul că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, acesta este

textul care reglementează calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe și

termenul în care aceasta trebuie exercitată.

S-a considerat că menționarea, de către

instanța de apel, a unui alt termen în dispozitivul hotărârii, este o eroare

materială în sensul art. 281 C. proc. civ., instanțele având pe rol cauze

cărora le aplică norme procesuale diferite, în funcție de momentul debutului

procesului, cauze soluționate inclusiv la același termen de judecată, ceea ce

explică eroarea materială din dispozitiv. S-a apreciat că partea are

(prezumabil) un singur proces pe care trebuie să-l urmărească și să cunoască

legea aplicabilă acestuia, o eroare materială a judecătorului primei instanțe neputând

prelungi termenul de decădere, de ordine publică, statornicit de legiuitor

pentru exercitarea căii de atac.

Din aceste considerente, a fost respinsă

cererea de repunere în termenul de exercitare a căii de atac și, în temeiul art.

137 alin. (1) raportat la art. 103 alin. (1) și 284 alin. (1) C. proc. civ., au

fost respinse ambele apeluri ca tardive.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs

părțile.

În recursul său, invocând disp. art. 304 pct.

9, art. 103 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. și art. 488 din N.C.P.C., reclamanta

solicită, în principal, casarea hotărârii Curții de Apel Cluj-Napoca și

trimiterea cauzei pentru soluționarea apelului, cu următoarele argumente:

La primul și ultimul termen de judecată din

apel, cel din data de 01 octombrie 2015, Curtea a ridicat din oficiu excepția

tardivității apelurilor declarate de către cele două părți. Instanța,

verificând înscrisurile de la dosar, a reținut că în dispozitivul sentinței

Tribunalului Cluj a fost indicat un termen de apel de 30 de zile, însă termenul

de apel prevăzut de legea procesual civilă veche, aplicabilă speței deduse spre

judecată, este de 15 zile.

Având în vedere poziția instanței de apel, reclamanta

susține că a solicitat repunerea în termenul de exercitare a acestei căi de

atac. Precizează că, până la acest moment, a considerat ca fiind corect

termenul de 30 de zile pentru exercitarea căii de atac a apelului indicat în

dispozitivul hotărârii, mențiune care are menirea de a ajuta părțile litigante

în exercitarea căii de atac, dându-le astfel posibilitatea de a se informa

eficient și operativ asupra dreptului de a o ataca.

Apreciază că argumentele aduse de instanța de

apel în sprijinul soluției de respingere a cererii de repunere în termen sunt

neîntemeiate. Criteriul numărului de dosare de judecată al părților sau al

instanței de fond, pe care Curtea de Apel și-a motivat respingerea cererii de

repunere în termenul de apel, nu poate constitui o unitate de măsură în

evaluarea culpei unuia sau altuia dintre participanții la procesul civil. Chiar

dacă volumul de muncă al instanței de judecată este unul deosebit de mare,

incomparabil cu cel al reclamantei, societatea având înregistrate pe rolul instanțelor

de judecată în jur de 20 de dosare, instanța de judecată investită cu

soluționarea unei cereri are îndatorirea de a rezolva fiecare dosar în

conformitate cu prevederile legale. Având în vedere că legea procesual civilă

în vigoare stabilește un termen de apel de 30 de zile, termenul indicat în

hotărârea judecătorească a fost unul aparent legal.

Pornind de la această stare de fapt ce

rezultă din înscrisurile de la dosar, apreciază că este înlăturată culpa

societății în exercitarea căii de atac a apelului peste termenul prevăzut de

vechiul C. proc. civ.

Deși societatea nu se poate bucura de un

termen de apel extins peste cel stabilit de lege, în același timp, respectarea

termenului de apel pe care chiar instanța de fond l-a stabilit contrar legii, nu

poate atrage asupra reclamantei - apelante sancțiunea decăderii din dreptul de

exercitare a căii de atac.

Consideră că respingerea cererii de repunere

în termenul de apel, ținând cont de buna credință în exercitarea drepturilor

procesuale conferite de hotărârea judecătorească, încalcă dreptul său la un

proces echitabil, în condițiile în care eroarea instanței de fond ar sancționa

societatea cu decăderea din dreptul de a utiliza o cale de atac conferită de

lege. Nu este just ca societatea reclamantă să fie decăzută din exercitarea

căii de atac a apelului în condițiile în care nu a făcut altceva decât să se

supună unei hotărâri judecătorești care, și la acest moment, se bucură de o

aparentă legalitate.

Pentru toate aceste considerente, apreciază

că cererea de repunere în termenul de apel este una legală, motiv pentru care

solicită admiterea ei, casarea deciziei Curții de Apel Cluj Napoca și

trimiterea cauzei spre rejudecare la această instanță.

Privitor la eroarea materială invocată de

Curtea de Apel, reclamanta menționează că instanța de apel nu poate îndrepta o

eroare materială a instanței de fond, din oficiu, această posibilitate revenind

doar instanței care a pronunțat hotărârea. La data soluționării apelului nu a

existat vreo cerere de îndreptare a erorii materiale a vreunei părți din

prezentul dosar și nici instanța care a pronunțat hotărârea nu s-a pronunțat

din oficiu asupra vreunei erori ce ar fi cuprinse în conținutul hotărârii

atacate.

Având în vedere aceste considerente,

apreciază că instanța de apel în mod greșit și-a motivat hotărârea pe existența

unei erori materiale, în condițiile în care o astfel de eroare nu a fost

identificată de părțile litigante sau instanța care a pronunțat hotărârea.

Termenul de apel de 30 de zile, stabilit prin

hotărârea judecătorească pronunțată de către Tribunalul Cluj cu încălcarea

dispozițiilor legale, este obligatoriu pentru părți atât timp cât el este

prevăzut într-un act care se bucură de putere executorie.

Arată reclamanta și faptul că excepția

tardivității apelului a fost invocată din oficiu de instanța de apel la primul

termen de judecată pornindu-se de la principiul că nimeni nu poate invoca necunoașterea

legii (nemo legem ignorare censetur). În speță, însă, nu este vorba de

necunoașterea legii, ci de aplicarea legii civile în timp, în condițiile în

care pe durata procesului au fost în vigoare două legi procesual civile.

Astfel, la momentul pronunțării hotărârii dar și al declarării apelului

împotriva hotărârii, exista o lege procesual civilă ieșită din vigoare, care însă

ultraactivează, și care prevede un termen de apel de 15 zile, dar și o lege

procesual civilă nouă, în vigoare, care prevede un termen de apel de 30 de

zile.

Instanța de fond, prin hotărârea pronunțată a

acordat părților litigante un termen de apel de 30 de zile, reglementat de

legea nouă. Apelul a fost declarat în termenul acordat de instanța de judecată,

prevăzut de legea nouă sub imperiul căreia pare a fi fost pronunțată sentința

atacată. Hotărârea judecătorească a fost dată în numele legii și, conform

dispozițiilor legale, cuprinde și calea de atac și termenul în care se poate

exercita aceasta.

Într-un stat de drept, hotărârile

judecătorești nu trebuie să lase loc de interpretare ci trebuie să fie clare

astfel încât cei interesați să poată controla și verifica corelarea dintre

măsurile impuse prin hotărârile judecătorești și atitudinea acelora care au

fost obligați prin aceste acte ale puterii judecătorești.

În condițiile în care hotărârea a fost

pronunțată sub imperiul legii noi iar termenul de apel stabilit de instanța de

fond a fost respectat, calea de atac trebuie să se bucure de o aparență de

legalitate astfel cum se bucură și sentința instanței de fond.

În caz contrar, s-ar ajunge la situația în

care atitudinea procesuală a societății reclamante de a se supune unei hotărâri

judecătorești pronunțate în temeiul legii noi să fie sancționată cu decăderea

din dreptul de a mai exercita calea de atac a apelului întrucât acesta a fost

declarat peste termenul procedural reglementat de legea veche. Se ajunge astfel

ca un justițiabil să fie sancționat pentru faptul că nu a interpretat legea

altfel decât a făcut-o instanța de judecată, ceea ce nu doar că încalcă

regulile de logică juridică dar și actele normative în vigoare care stabilesc

că hotărârile judecătorești sunt obligatorii.

Pentru aceste argumente, apreciază că

excepția tardivității apelului declarat de societatea reclamantă nu este

întemeiată, motiv pentru care se impune casarea deciziei Curții de Apel

Cluj-Napoca și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În situația în care instanța de recurs va

aprecia că se impune casarea deciziei Curții de Apel Cluj-Napoca și va

considera că poate trece la soluționarea căii de atac, solicită admiterea

recursului și modificarea în parte a sentinței Tribunalului Cluj, în sensul

admiterii petitelor prin care se cere exproprierea totală a terenurilor,

acordarea unor despăgubiri în cuantum de 553.349,45 euro și obligarea intimatei-pârâte

la plata unor daune interese, în cuantum de 314.567,45 euro pentru terenul

expropriat și 238.782 euro cu titlu de daune produse prin afectarea valorii

terenurilor neexpropriate.

În motivarea recursului său, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a susținut că apelul

formulat de Județul Cluj prin Consiliul Județean a fost înregistrat cu

respectarea termenului indicat de prima instanță.

Curtea de Apel a respins apelul ca tardiv,

fără a ține seama de faptul că respectiva cale de atac, împreună cu termenul în

care putea fi exercitată a fost indicată tocmai de instanța de fond, pârâtul

fiind indus în eroare cu privire la termenul de exercitare a căii de atac -

ceea ce reprezintă o împrejurare mai presus de voința și controlul său, care l-a

împiedicat să exercite calea de atac a apelului în termenul prevăzut de lege.

Susține că motivarea instanței de apel este

profund inexactă, inechitabilă și nelegală. Astfel instanța de apel avansează

ideea că indicarea greșită a termenului de exercitare a apelului de către

instanța de fond este doar o eroare materială datorată numărului mare de dosare

existente pe rol având ca obiect expropriere, dosare dintre care o parte se

soluționează în temeiul vechiului C. proc. civ., iar unele în conformitate cu N.C.P.C.

Așadar, în optica instanței de apel, acest argument este suficient pentru a justifica

o eroare cauzatoare de prejudicii a instanței de fond. Însă motivarea și

soluția instanței de apel se bazează pe un raționament greșit sau pe un raționament

care este valabil numai raportat la persoana reclamantului, întrucât

într-adevăr, acesta are, cel puțin prezumabil, un singur proces. Această

afirmație, însă, nu este valabilă în ceea ce privește Județul Cluj care are tot

atâtea procese cu obiect expropriere ca și instanța de judecată, dintre care o

parte se soluționează în temeiul vechiului C. proc. civ., iar unele în

conformitate cu N.C.P.C.

În concluzie, pentru că același raționament

trebuie să producă efecte identice dacă este aplicat la situații identice, instanța

de apel ar fi trebuit să constate că atâta timp cât, datorită împrejurărilor

anterior menționate, exercitarea peste termen a căii de atac nu este imputabilă

instanței de fond, ea nu este îi imputabilă nici pârâtului. În consecință, neputându-se

reține nicio culpă în sarcina Județului Cluj privind exercitarea peste termenul

legal a apelului, apreciază că acest lucru se datorează unei împrejurări mai

presus de voința sa, fiind astfel întemeiată solicitarea privind, în principal,

considerarea apelului ca fiind declarat în termen, iar în subsidiar, repunerea sa

în termenul de exercitare a apelului.

Având în vedere aceste considerente, solicită

admiterea recursului, casarea deciziei atacate și rejudecarea cauzei, cu

consecința admiterii apelului formulat.

Consiliul județean Cluj a formulat

întâmpinare la recursul reclamantei solicitând respingerea acestuia.

Analizând decizia recurată, prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În esență, pentru a înlătura sancțiunea tardivității

declarării căii de atac, aplicată de instanța de apel, părțile reclamă faptul

că s-au întemeiat, cu bună credință, pe mențiunea din dispozitivul sentinței

care indica un termen de 30 de zile pentru declararea apelului, eroarea în care

s-au aflat nefiindu-le, astfel, imputabilă.

Ambele părți critică atât soluția instanței

de apel de respingere a căii de atac declarate cât și motivarea acestei soluții

cu privire la o eventuală eroare în care s-a aflat instanța de fond care judeca

un număr mare de dosare, cărora le erau aplicabile atât vechea, cât și noua

reglementare procesual civilă.

În plus, reclamanta critică respingerea

cererii de repunere în termen, susținând că eroarea în care s-a aflat cu privire

la termenul de declarare a apelului nu derivă din necunoașterea legii, ci din faptul

că s-a supus unei dispoziții obligatorii, conținută într-o hotărâre judecătorească

ce se bucură de o aparentă legalitate, prin care a fost aplicată o normă din N.C.P.C.

Înalta Curte apreciază că soluția instanței

de apel este corectă însă va proceda la substituirea motivării, dat fiind

faptul că prezumția conținută în considerente privind eroarea primei instanțe

generată de volumul mare de dosare, ce a determinat o greșită apreciere a legii

aplicabile, în opoziție cu volumul redus al activității judiciare a părților,

nu reprezintă o motivare pertinentă pentru a susține, din punct de vedere

legal, soluția.

Astfel, Înalta Curte constată că, în cauză,

se aplică cu prioritate principiul legalității, conform căruia regimul căilor

de atac (fel, condiții, termen) este reglementat de lege și nu îi este îngăduit

niciunui participant al procesului civil să deroge de la acest principiu. Legea

este cea care recunoaște condițiile de exercitare a căilor de atac, acestea nu sunt

stabilite de judecător, astfel că mențiunile eronate din dispozitivul unei

hotărâri privind regimul căii de atac nu sunt de natură a produce efecte

juridice, în condițiile în care sunt contrare legii, astfel că nu deschid

părților drepturi pe care legea nu le acordă.

Nici în noua reglementare procesual civilă,

legiuitorul nu a instituit o derogare de la acest principiu în ceea ce privește

termenul de declarare a unei căi de atac. Este adevărat că atunci când

reglementează principiul legalității căii de atac, N.C.P.C. dă părții, care s-a

întemeiat pe dispoziția eronată a judecătorului, posibilitatea de a exercita

calea de atac legală, însă, astfel cum rezultă din conținutul art. 457 alin.

(3), această procedură este permisă doar în situația în care s-a indicat greșit

felul căii de atac deschisă părții și, pentru acest motiv, aceasta a fost respinsă

ca inadmisibilă, nu și în ceea ce privește eroarea privind termenul de

exercitare.

Prin urmare, în absența unei dispoziții, în

legea aplicabilă, care să permită o atare calificare, conduita procesuală

greșită întemeiată pe o mențiune eronată din hotărârea de primă instanță nu

poate fi justificată prin invocarea unei erori în care partea s-ar fi aflat în

ceea ce privește identificarea normelor de procedură aplicabile.

În cauză, indiferent de motivul pentru care

instanța de fond a indicat greșit un termen de 30 de zile de declarare a căii

de atac, respectiv dintr-o eroare materială sau o eroare de judecată, acesta a

fost stabilit cu încălcarea art. 301 din vechiul C. proc. civ., aplicabil

litigiului, care prevede pentru formularea apelului un termen de 15 zile.

Cum o astfel de împrejurare este cenzurabilă

jurisdicțional de către instanța de control judiciar, corect s-a reținut, în

apel, nelegalitatea acestei dispoziții și incidența termenului de 15 zile și a

fost aplicată sancțiunea prevăzută de lege pentru încălcarea acestei norme

legale, respectiv tardivitatea declarării căii de atac.

În ceea ce privește pe reclamantă, cererea de

repunere în termenul de exercitare a căii de atac a fost corect respinsă de

către instanța de apel.

Motivul invocat pentru susținerea cererii de

repunere în termen, a cărei respingere a fost criticată pe calea prezentului

recurs, a fost acela al existenței unui obstacol insurmontabil constând în convingerea

părții, întemeiată pe aparența de legalitate a hotărârii, că, inserând un

termen de declarare a căii de atac de 30 de zile, instanța a soluționat

litigiul cu aplicarea normelor legii în vigoare la data pronunțării sentinței,

respectiv N.C.P.C., rezolvând astfel un conflict de aplicare a legii în timp.

Or, invocarea unei convingeri proprii

reprezintă un argument de natură subiectivă, ce nu poate fi asimilat unei imposibilități

obiective, absolute sau mai presus de voința părții, ce a determinat-o să declare

apelul peste termenul legal de 15 zile prevăzut de vechiul C. proc. civ., împrejurare

ce i-ar fi permis, eventual, repunerea în termen în conformitate cu

dispozițiile art. 103 C. proc. civ.

Dimpotrivă, se poate reține, în sens contrar,

că reclamanta a beneficiat, încă de la debutul litigiului, de asistență

juridică calificată, a utilizat instituțiile juridice de drept procedural ale

legii anterioare (astfel cum a remarcat instanța de apel în ceea ce privește

recuzarea expertului sau inexistența unei etape prealabile a pregătirii

dosarului pentru proces) astfel că nu poate susține că nu a cunoscut care este

legea aplicabilă și nici că a existat o confuzie în dosar cu privire la

succesiunea în timp a legislației procesual civile, ce a generat o problemă de

interpretare și aplicare a legii.

Principiul legalității prevalează oricărei

alte aprecieri subiective a părții, astfel că aceasta nu poate invoca necunoașterea

legii iar un termen procedural, menționat greșit, nu justifică, pentru parte,

invocarea unei erori de drept, chiar provocată de un organ jurisdicțional, în

considerarea unei pretinse aparențe de legalitate, în condițiile în care dispoziția

tranzitorie privind legea procesuală aplicabilă, respectiv art. 27 din N.C.P.C.

și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010,

care a determinat incidența art. 301 C. proc. civ., este accesibilă,

previzibilă și nu lasă posibilitatea unei alte interpretări.

Cum nu s-au formulat obiecțiuni cu privire la

procedura de comunicare a sentinței, declararea căii de atac peste termenul de

15 zile, ce a început să curgă de la momentul comunicării, atrage sancțiunea

tardivității acesteia.

Urmează a fi înlăturat considerentul

referitor la eroarea materială a instanței și criticile privind imposibilitatea

corectării unei erori materiale în calea de atac, întrucât, atât considerentul

instanței de apel, cât și critica adusă acestuia sunt străine de principiul care

a stat la baza confirmării soluției de respingere a apelurilor ca tardive, acela

al prevalenței principiului legalității căii de atac. Va fi înlăturat și

argumentul referitor la numărul mare de dosare al instanței, față de cel al

părților, de asemenea nerelevant față de prevalența principiului legalității.

În ceea ce privește eventuala nesocotire,

susținută de reclamantă, a dreptului la un proces echitabil, prin faptul că

instanța de fond ar fi privat părțile de oportunitatea de a-și vedea

susținerile reexaminate la următorul nivel de jurisdicție, Înalta Curte reține

că nu se poate aprecia o încălcare a dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme termenul de exercitare a căii de

atac era cuprins într-o normă legală, cu caracter previzibil, nesupusă vreunei

contradicții jurisprudențiale în ceea ce privește aplicarea sa în timp. Prin

urmare, nu se poate aprecia că, prin indicarea greșită a unui termen

procedural, părțile au suferit o ingerință disproporționată în dreptul lor de

acces la o instanță.

În consecință, față de faptul că în cauză

niciodată nu s-a pus problema incidenței N.C.P.C., vechea reglementare fiind o

normă clară și previzibilă, că ambele părți au beneficiat, în timpul

procedurilor, de asistență juridică specializată, fiind reprezentate prin

avocat, respectiv consilier juridic, și că termenul pentru declararea căii de

atac are un caracter imperativ, prioritară fiind respectarea principiului

legalității căii de atac și nu a unei mențiuni dintr-o hotărâre pe care părțile

au atacat-o, nu există un motiv temeinic și de neînlăturat care să justifice

nici repunerea în termenul de declarare a căii de atac și nici considerarea

mențiunii din sentință ca fiind o eroare insurmontabilă și de natură a înlătura

decăderea părții din dreptul de a ataca respectiva sentință.

Față de aceste împrejurări, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamanta SC A. SRL și de pârâtul Consiliul Județean Cluj împotriva Deciziei

nr. 2118/A din 8 octombrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3

februarie 2016.