ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 247/2016

Decizia nr. 247/2016 Asupra cauzei constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 301 din 22 mai 2015 a Tribunalului Cluj a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Județul Cluj prin președintele Consiliului Județean, având ca obiect despăgubiri din expropriere, și în consecință: Pârâtul a fost obligat să plătească în favoarea reclamantei despăgubiri în sumă de 881.439,3 lei, reprezentând echivalentul a 199.529 euro, după cum urmează: 780.413,21 lei pentru terenul în suprafață totală de 4.840 mp, compus din suprafața de 2.985 mp, situat în municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj-Napoca, și în suprafață de 1.855 mp, înscris în C.F.

Cluj-Napoca, reprezentând valoarea reală a imobilului expropriat (176.660 euro), precum și 101.026,09 lei pentru prejudiciul cauzat prin expropriere (22.869 euro). A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la exproprierea în întregime a terenului înscris în C.F. Cluj-Napoca, în suprafață de 6.044 mp, înscris în C.F. Cluj-Napoca, în suprafață de 2.387 mp. A fost respinsă acțiunea față de Consiliul Județean Cluj ca fiind înaintată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 6.500 lei. În dispozitivul sentinței este indicată calea de atac ca fiind apelul în termen de 30 de zile de la comunicare.

Sentința primei instanțe a fost comunicată reclamantei la data de 30 iunie 2015, conform dovezii de comunicare aflată la fila 185, vol. II din dosarul tribunalului, iar pârâtului la data de 29 iunie 2015, conform dovezii de la fila 186 din același volum. Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel, solicitând schimbarea ei în sensul celor invocate de fiecare în fața primei instanțe. Reclamanta a expediat cererea de apel prin poștă la data de 20 iulie 2015, așa cum rezultă din plicul de la fila 13, iar pârâtul la data de 16 iulie 2015, conform plicului de la fila 6 din volumul instanței de apel. Prin Decizia nr. 2118/A din 8 octombrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a fost respinsă cererea de repunere în termen formulată de reclamantă și respinse, ca tardive, apelurile formulate de ambele părți.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 17 ianuarie 2013, adică sub imperiul vechiului C. proc. civ., care rămâne legea aplicabilă fazei de judecată, conform dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind N.C.P.C. Potrivit dispozițiilor art. 284 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Acest termen s-a împlinit, pentru reclamantă, la data de 16 iulie 2015, iar pentru pârât la data de 15 iulie 2015. Curtea a invocat din oficiu, în temeiul art. 137 alin. (1) și art. 103 alin. (1) C. proc. civ., excepția tardivității, având în vedere momentul comunicării sentinței către cele două părți raportat la momentul expedierii cererilor de declarare a apelului.

Reclamanta a solicitat repunerea în termenul de exercitare a căii de atac în temeiul art. 103 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., apreciind că a fost împiedicată, printr-o împrejurare mai presus de voința ei, să exercite calea de atac în termenul prevăzut de lege. Această împrejurare este reprezentată de faptul că, în cuprinsul sentinței obiect al apelului, prima instanță a indicat termenul de 30 de zile de la comunicare prevăzut de noua lege procesual civilă, iar partea a realizat abia la termenul de judecată din apel, când s-a invocat excepția tardivității, că cererii sale, înregistrată sub imperiul vechiului C. proc. civ., i se aplică reglementările acestuia, inclusiv cele privind termenul de exercitare a căii de atac.

Susține că a fost indusă în eroare de dispozițiile privitoare la termenul de apel din hotărârea pronunțată și, astfel, a apreciat că termenul indicat de judecător este cel legal, cu atât mai mult cu cât administratorul societății reclamante este inginer, deci nu are cunoștințe juridice. Reclamanta a susținut că, ceea ce partea nu a cunoscut, a fost legea aplicabilă. Câtă vreme hotărârea judecătorească a fost pronunțată în temeiul legii noi, deși trebuia pronunțată în temeiul legii vechi, calea de atac a fost corect înregistrată în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de legea nouă. Instanța de apel a respins cererea de repunere în termen, considerând că principiul referitor la cunoașterea legii se referă atât la dreptul prescriptiv primar, care modelează conduita juridică a părților din proces (deci, în cauză, cel referitor la termenul de exercitare a căii de atac), cât și la norma conflictuală.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 17 ianuarie 2013, prin avocat, și a urmat regulile din vechiul C. proc. civ., fără a trece, de exemplu, prin etapa scrisă reglementată de art. 200 - 201 din N.C.P.C., neexistând astfel dubii cu privire la legea aplicabilă cererii de chemare în judecată. În cursul procesului, la scurt timp după înregistrarea cererii, a intrat în vigoare N.C.P.C., însă nicăieri în cuprinsul vreunei încheieri nu s-a indicat că s-ar fi ridicat problema legii aplicabile. Mai mult decât atât, în cererea de recuzare înregistrată la peste un an de la data intrării în vigoare a noului cod, respectiv la 17 iunie 2014, depusă la fila 5 în vol. II din dosarul tribunalului, reclamanta a invocat ca temei juridic pentru recuzarea experților art. 27 pct. 7 din vechiul C. proc.

civ. (art. 27 din N.C.P.C. referindu-se la legea aplicabilă hotărârilor judecătorești în ceea ce privește exercitarea căilor de atac). Prin urmare, instanța de apel a constatat că partea cunoștea legea aplicabilă procesului, deci inclusiv art. 284 alin. (1) C. proc. civ. și faptul că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, acesta este textul care reglementează calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe și termenul în care aceasta trebuie exercitată. S-a considerat că menționarea, de către instanța de apel, a unui alt termen în dispozitivul hotărârii, este o eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ., instanțele având pe rol cauze cărora le aplică norme procesuale diferite, în funcție de momentul debutului procesului, cauze soluționate inclusiv la același termen de judecată, ceea ce explică eroarea materială din dispozitiv.

S-a apreciat că partea are (prezumabil) un singur proces pe care trebuie să-l urmărească și să cunoască legea aplicabilă acestuia, o eroare materială a judecătorului primei instanțe neputând prelungi termenul de decădere, de ordine publică, statornicit de legiuitor pentru exercitarea căii de atac. Din aceste considerente, a fost respinsă cererea de repunere în termenul de exercitare a căii de atac și, în temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 103 alin. (1) și 284 alin. (1) C. proc. civ., au fost respinse ambele apeluri ca tardive. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs părțile. În recursul său, invocând disp. art. 304 pct. 9, art. 103 alin. (2) din vechiul C. proc. civ.

și art. 488 din N.C.P.C., reclamanta solicită, în principal, casarea hotărârii Curții de Apel Cluj-Napoca și trimiterea cauzei pentru soluționarea apelului, cu următoarele argumente: La primul și ultimul termen de judecată din apel, cel din data de 01 octombrie 2015, Curtea a ridicat din oficiu excepția tardivității apelurilor declarate de către cele două părți. Instanța, verificând înscrisurile de la dosar, a reținut că în dispozitivul sentinței Tribunalului Cluj a fost indicat un termen de apel de 30 de zile, însă termenul de apel prevăzut de legea procesual civilă veche, aplicabilă speței deduse spre judecată, este de 15 zile. Având în vedere poziția instanței de apel, reclamanta susține că a solicitat repunerea în termenul de exercitare a acestei căi de atac.

Precizează că, până la acest moment, a considerat ca fiind corect termenul de 30 de zile pentru exercitarea căii de atac a apelului indicat în dispozitivul hotărârii, mențiune care are menirea de a ajuta părțile litigante în exercitarea căii de atac, dându-le astfel posibilitatea de a se informa eficient și operativ asupra dreptului de a o ataca. Apreciază că argumentele aduse de instanța de apel în sprijinul soluției de respingere a cererii de repunere în termen sunt neîntemeiate. Criteriul numărului de dosare de judecată al părților sau al instanței de fond, pe care Curtea de Apel și-a motivat respingerea cererii de repunere în termenul de apel, nu poate constitui o unitate de măsură în evaluarea culpei unuia sau altuia dintre participanții la procesul civil.

Chiar dacă volumul de muncă al instanței de judecată este unul deosebit de mare, incomparabil cu cel al reclamantei, societatea având înregistrate pe rolul instanțelor de judecată în jur de 20 de dosare, instanța de judecată investită cu soluționarea unei cereri are îndatorirea de a rezolva fiecare dosar în conformitate cu prevederile legale. Având în vedere că legea procesual civilă în vigoare stabilește un termen de apel de 30 de zile, termenul indicat în hotărârea judecătorească a fost unul aparent legal. Pornind de la această stare de fapt ce rezultă din înscrisurile de la dosar, apreciază că este înlăturată culpa societății în exercitarea căii de atac a apelului peste termenul prevăzut de vechiul C. proc.

civ. Deși societatea nu se poate bucura de un termen de apel extins peste cel stabilit de lege, în același timp, respectarea termenului de apel pe care chiar instanța de fond l-a stabilit contrar legii, nu poate atrage asupra reclamantei - apelante sancțiunea decăderii din dreptul de exercitare a căii de atac. Consideră că respingerea cererii de repunere în termenul de apel, ținând cont de buna credință în exercitarea drepturilor procesuale conferite de hotărârea judecătorească, încalcă dreptul său la un proces echitabil, în condițiile în care eroarea instanței de fond ar sancționa societatea cu decăderea din dreptul de a utiliza o cale de atac conferită de lege. Nu este just ca societatea reclamantă să fie decăzută din exercitarea căii de atac a apelului în condițiile în care nu a făcut altceva decât să se supună unei hotărâri judecătorești care, și la acest moment, se bucură de o aparentă legalitate.

Pentru toate aceste considerente, apreciază că cererea de repunere în termenul de apel este una legală, motiv pentru care solicită admiterea ei, casarea deciziei Curții de Apel Cluj Napoca și trimiterea cauzei spre rejudecare la această instanță. Privitor la eroarea materială invocată de Curtea de Apel, reclamanta menționează că instanța de apel nu poate îndrepta o eroare materială a instanței de fond, din oficiu, această posibilitate revenind doar instanței care a pronunțat hotărârea. La data soluționării apelului nu a existat vreo cerere de îndreptare a erorii materiale a vreunei părți din prezentul dosar și nici instanța care a pronunțat hotărârea nu s-a pronunțat din oficiu asupra vreunei erori ce ar fi cuprinse în conținutul hotărârii atacate.

Având în vedere aceste considerente, apreciază că instanța de apel în mod greșit și-a motivat hotărârea pe existența unei erori materiale, în condițiile în care o astfel de eroare nu a fost identificată de părțile litigante sau instanța care a pronunțat hotărârea. Termenul de apel de 30 de zile, stabilit prin hotărârea judecătorească pronunțată de către Tribunalul Cluj cu încălcarea dispozițiilor legale, este obligatoriu pentru părți atât timp cât el este prevăzut într-un act care se bucură de putere executorie. Arată reclamanta și faptul că excepția tardivității apelului a fost invocată din oficiu de instanța de apel la primul termen de judecată pornindu-se de la principiul că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii (nemo legem ignorare censetur).

În speță, însă, nu este vorba de necunoașterea legii, ci de aplicarea legii civile în timp, în condițiile în care pe durata procesului au fost în vigoare două legi procesual civile. Astfel, la momentul pronunțării hotărârii dar și al declarării apelului împotriva hotărârii, exista o lege procesual civilă ieșită din vigoare, care însă ultraactivează, și care prevede un termen de apel de 15 zile, dar și o lege procesual civilă nouă, în vigoare, care prevede un termen de apel de 30 de zile. Instanța de fond, prin hotărârea pronunțată a acordat părților litigante un termen de apel de 30 de zile, reglementat de legea nouă. Apelul a fost declarat în termenul acordat de instanța de judecată, prevăzut de legea nouă sub imperiul căreia pare a fi fost pronunțată sentința atacată.

Hotărârea judecătorească a fost dată în numele legii și, conform dispozițiilor legale, cuprinde și calea de atac și termenul în care se poate exercita aceasta. Într-un stat de drept, hotărârile judecătorești nu trebuie să lase loc de interpretare ci trebuie să fie clare astfel încât cei interesați să poată controla și verifica corelarea dintre măsurile impuse prin hotărârile judecătorești și atitudinea acelora care au fost obligați prin aceste acte ale puterii judecătorești. În condițiile în care hotărârea a fost pronunțată sub imperiul legii noi iar termenul de apel stabilit de instanța de fond a fost respectat, calea de atac trebuie să se bucure de o aparență de legalitate astfel cum se bucură și sentința instanței de fond.

În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care atitudinea procesuală a societății reclamante de a se supune unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul legii noi să fie sancționată cu decăderea din dreptul de a mai exercita calea de atac a apelului întrucât acesta a fost declarat peste termenul procedural reglementat de legea veche. Se ajunge astfel ca un justițiabil să fie sancționat pentru faptul că nu a interpretat legea altfel decât a făcut-o instanța de judecată, ceea ce nu doar că încalcă regulile de logică juridică dar și actele normative în vigoare care stabilesc că hotărârile judecătorești sunt obligatorii. Pentru aceste argumente, apreciază că excepția tardivității apelului declarat de societatea reclamantă nu este întemeiată, motiv pentru care se impune casarea deciziei Curții de Apel Cluj-Napoca și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În situația în care instanța de recurs va aprecia că se impune casarea deciziei Curții de Apel Cluj-Napoca și va considera că poate trece la soluționarea căii de atac, solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței Tribunalului Cluj, în sensul admiterii petitelor prin care se cere exproprierea totală a terenurilor, acordarea unor despăgubiri în cuantum de 553.349,45 euro și obligarea intimatei-pârâte la plata unor daune interese, în cuantum de 314.567,45 euro pentru terenul expropriat și 238.782 euro cu titlu de daune produse prin afectarea valorii terenurilor neexpropriate. În motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul a susținut că apelul formulat de Județul Cluj prin Consiliul Județean a fost înregistrat cu respectarea termenului indicat de prima instanță.

Curtea de Apel a respins apelul ca tardiv, fără a ține seama de faptul că respectiva cale de atac, împreună cu termenul în care putea fi exercitată a fost indicată tocmai de instanța de fond, pârâtul fiind indus în eroare cu privire la termenul de exercitare a căii de atac - ceea ce reprezintă o împrejurare mai presus de voința și controlul său, care l-a împiedicat să exercite calea de atac a apelului în termenul prevăzut de lege. Susține că motivarea instanței de apel este profund inexactă, inechitabilă și nelegală. Astfel instanța de apel avansează ideea că indicarea greșită a termenului de exercitare a apelului de către instanța de fond este doar o eroare materială datorată numărului mare de dosare existente pe rol având ca obiect expropriere, dosare dintre care o parte se soluționează în temeiul vechiului C. proc.

civ., iar unele în conformitate cu N.C.P.C. Așadar, în optica instanței de apel, acest argument este suficient pentru a justifica o eroare cauzatoare de prejudicii a instanței de fond. Însă motivarea și soluția instanței de apel se bazează pe un raționament greșit sau pe un raționament care este valabil numai raportat la persoana reclamantului, întrucât într-adevăr, acesta are, cel puțin prezumabil, un singur proces. Această afirmație, însă, nu este valabilă în ceea ce privește Județul Cluj care are tot atâtea procese cu obiect expropriere ca și instanța de judecată, dintre care o parte se soluționează în temeiul vechiului C. proc. civ., iar unele în conformitate cu N.C.P.C.

În concluzie, pentru că același raționament trebuie să producă efecte identice dacă este aplicat la situații identice, instanța de apel ar fi trebuit să constate că atâta timp cât, datorită împrejurărilor anterior menționate, exercitarea peste termen a căii de atac nu este imputabilă instanței de fond, ea nu este îi imputabilă nici pârâtului. În consecință, neputându-se reține nicio culpă în sarcina Județului Cluj privind exercitarea peste termenul legal a apelului, apreciază că acest lucru se datorează unei împrejurări mai presus de voința sa, fiind astfel întemeiată solicitarea privind, în principal, considerarea apelului ca fiind declarat în termen, iar în subsidiar, repunerea sa în termenul de exercitare a apelului.

Având în vedere aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii apelului formulat. Consiliul județean Cluj a formulat întâmpinare la recursul reclamantei solicitând respingerea acestuia. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: În esență, pentru a înlătura sancțiunea tardivității declarării căii de atac, aplicată de instanța de apel, părțile reclamă faptul că s-au întemeiat, cu bună credință, pe mențiunea din dispozitivul sentinței care indica un termen de 30 de zile pentru declararea apelului, eroarea în care s-au aflat nefiindu-le, astfel, imputabilă.

Ambele părți critică atât soluția instanței de apel de respingere a căii de atac declarate cât și motivarea acestei soluții cu privire la o eventuală eroare în care s-a aflat instanța de fond care judeca un număr mare de dosare, cărora le erau aplicabile atât vechea, cât și noua reglementare procesual civilă. În plus, reclamanta critică respingerea cererii de repunere în termen, susținând că eroarea în care s-a aflat cu privire la termenul de declarare a apelului nu derivă din necunoașterea legii, ci din faptul că s-a supus unei dispoziții obligatorii, conținută într-o hotărâre judecătorească ce se bucură de o aparentă legalitate, prin care a fost aplicată o normă din N.C.P.C.

Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este corectă însă va proceda la substituirea motivării, dat fiind faptul că prezumția conținută în considerente privind eroarea primei instanțe generată de volumul mare de dosare, ce a determinat o greșită apreciere a legii aplicabile, în opoziție cu volumul redus al activității judiciare a părților, nu reprezintă o motivare pertinentă pentru a susține, din punct de vedere legal, soluția. Astfel, Înalta Curte constată că, în cauză, se aplică cu prioritate principiul legalității, conform căruia regimul căilor de atac (fel, condiții, termen) este reglementat de lege și nu îi este îngăduit niciunui participant al procesului civil să deroge de la acest principiu.

Legea este cea care recunoaște condițiile de exercitare a căilor de atac, acestea nu sunt stabilite de judecător, astfel că mențiunile eronate din dispozitivul unei hotărâri privind regimul căii de atac nu sunt de natură a produce efecte juridice, în condițiile în care sunt contrare legii, astfel că nu deschid părților drepturi pe care legea nu le acordă. Nici în noua reglementare procesual civilă, legiuitorul nu a instituit o derogare de la acest principiu în ceea ce privește termenul de declarare a unei căi de atac. Este adevărat că atunci când reglementează principiul legalității căii de atac, N.C.P.C.

dă părții, care s-a întemeiat pe dispoziția eronată a judecătorului, posibilitatea de a exercita calea de atac legală, însă, astfel cum rezultă din conținutul art. 457 alin. (3), această procedură este permisă doar în situația în care s-a indicat greșit felul căii de atac deschisă părții și, pentru acest motiv, aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, nu și în ceea ce privește eroarea privind termenul de exercitare. Prin urmare, în absența unei dispoziții, în legea aplicabilă, care să permită o atare calificare, conduita procesuală greșită întemeiată pe o mențiune eronată din hotărârea de primă instanță nu poate fi justificată prin invocarea unei erori în care partea s-ar fi aflat în ceea ce privește identificarea normelor de procedură aplicabile.

În cauză, indiferent de motivul pentru care instanța de fond a indicat greșit un termen de 30 de zile de declarare a căii de atac, respectiv dintr-o eroare materială sau o eroare de judecată, acesta a fost stabilit cu încălcarea art. 301 din vechiul C. proc. civ., aplicabil litigiului, care prevede pentru formularea apelului un termen de 15 zile. Cum o astfel de împrejurare este cenzurabilă jurisdicțional de către instanța de control judiciar, corect s-a reținut, în apel, nelegalitatea acestei dispoziții și incidența termenului de 15 zile și a fost aplicată sancțiunea prevăzută de lege pentru încălcarea acestei norme legale, respectiv tardivitatea declarării căii de atac. În ceea ce privește pe reclamantă, cererea de repunere în termenul de exercitare a căii de atac a fost corect respinsă de către instanța de apel.

Motivul invocat pentru susținerea cererii de repunere în termen, a cărei respingere a fost criticată pe calea prezentului recurs, a fost acela al existenței unui obstacol insurmontabil constând în convingerea părții, întemeiată pe aparența de legalitate a hotărârii, că, inserând un termen de declarare a căii de atac de 30 de zile, instanța a soluționat litigiul cu aplicarea normelor legii în vigoare la data pronunțării sentinței, respectiv N.C.P.C., rezolvând astfel un conflict de aplicare a legii în timp. Or, invocarea unei convingeri proprii reprezintă un argument de natură subiectivă, ce nu poate fi asimilat unei imposibilități obiective, absolute sau mai presus de voința părții, ce a determinat-o să declare apelul peste termenul legal de 15 zile prevăzut de vechiul C. proc.

civ., împrejurare ce i-ar fi permis, eventual, repunerea în termen în conformitate cu dispozițiile art. 103 C. proc. civ. Dimpotrivă, se poate reține, în sens contrar, că reclamanta a beneficiat, încă de la debutul litigiului, de asistență juridică calificată, a utilizat instituțiile juridice de drept procedural ale legii anterioare (astfel cum a remarcat instanța de apel în ceea ce privește recuzarea expertului sau inexistența unei etape prealabile a pregătirii dosarului pentru proces) astfel că nu poate susține că nu a cunoscut care este legea aplicabilă și nici că a existat o confuzie în dosar cu privire la succesiunea în timp a legislației procesual civile, ce a generat o problemă de interpretare și aplicare a legii.

Principiul legalității prevalează oricărei alte aprecieri subiective a părții, astfel că aceasta nu poate invoca necunoașterea legii iar un termen procedural, menționat greșit, nu justifică, pentru parte, invocarea unei erori de drept, chiar provocată de un organ jurisdicțional, în considerarea unei pretinse aparențe de legalitate, în condițiile în care dispoziția tranzitorie privind legea procesuală aplicabilă, respectiv art. 27 din N.C.P.C. și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010, care a determinat incidența art. 301 C. proc. civ., este accesibilă, previzibilă și nu lasă posibilitatea unei alte interpretări. Cum nu s-au formulat obiecțiuni cu privire la procedura de comunicare a sentinței, declararea căii de atac peste termenul de 15 zile, ce a început să curgă de la momentul comunicării, atrage sancțiunea tardivității acesteia.

Urmează a fi înlăturat considerentul referitor la eroarea materială a instanței și criticile privind imposibilitatea corectării unei erori materiale în calea de atac, întrucât, atât considerentul instanței de apel, cât și critica adusă acestuia sunt străine de principiul care a stat la baza confirmării soluției de respingere a apelurilor ca tardive, acela al prevalenței principiului legalității căii de atac. Va fi înlăturat și argumentul referitor la numărul mare de dosare al instanței, față de cel al părților, de asemenea nerelevant față de prevalența principiului legalității.

În ceea ce privește eventuala nesocotire, susținută de reclamantă, a dreptului la un proces echitabil, prin faptul că instanța de fond ar fi privat părțile de oportunitatea de a-și vedea susținerile reexaminate la următorul nivel de jurisdicție, Înalta Curte reține că nu se poate aprecia o încălcare a dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme termenul de exercitare a căii de atac era cuprins într-o normă legală, cu caracter previzibil, nesupusă vreunei contradicții jurisprudențiale în ceea ce privește aplicarea sa în timp. Prin urmare, nu se poate aprecia că, prin indicarea greșită a unui termen procedural, părțile au suferit o ingerință disproporționată în dreptul lor de acces la o instanță.

În consecință, față de faptul că în cauză niciodată nu s-a pus problema incidenței N.C.P.C., vechea reglementare fiind o normă clară și previzibilă, că ambele părți au beneficiat, în timpul procedurilor, de asistență juridică specializată, fiind reprezentate prin avocat, respectiv consilier juridic, și că termenul pentru declararea căii de atac are un caracter imperativ, prioritară fiind respectarea principiului legalității căii de atac și nu a unei mențiuni dintr-o hotărâre pe care părțile au atacat-o, nu există un motiv temeinic și de neînlăturat care să justifice nici repunerea în termenul de declarare a căii de atac și nici considerarea mențiunii din sentință ca fiind o eroare insurmontabilă și de natură a înlătura decăderea părții din dreptul de a ataca respectiva sentință.

Față de aceste împrejurări, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL și de pârâtul Consiliul Județean Cluj împotriva Deciziei nr. 2118/A din 8 octombrie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2016.