ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1250/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1250/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 1250/2016

Asupra

cauzei de față constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Judecătoria Rădăuți sub nr.

x/285/2015, reclamanta A. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu

B., să dispună desfacerea căsătoriei din culpă

comună, stabilirea locuinței minorului C., născut la dala de 18

aprilie 2005, la domiciliul său, încredințarea minorului spre

creștere și  educare către aceasta, exercitarea

autorității părintești în comun, obligarea pârâtului la

plata, în favoare minorului, a unei pensii de întreține în sumă de

500 euro lunar, raportat la veniturile pe care acesta le realizează

și revenirea sa la numele avut anterior căsătoriei.

În

drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile, art. 379

alin. (1), art. 383, art. 397, art. 400 și art. 402 C. civ. și art.

453 C. proc. civ.

La

data de 05 ianuarie 2016, pârâtul a depus la dosar întâmpinare, solicitând

admiterea, în parte, a acțiunii, în sensul obligării reclamantei la

plata cheltuielilor de judecată, stabilirii locuinței minorului la

domiciliul său și obligării reclamantei la plata în favoarea

copilului a unei pensii de întreținere lunare de 300 euro.

Prin

Sentința civilă nr. 49 din 11 ianuarie 2016, Judecătoria

Rădăuți a admis excepția necompetenței sale

teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Sectorului 5.

Pentru

a pronunța această soluție, Judecătoria

Rădăuți a reținut că din ancheta socială

efectuată la domiciliul părților, reiese faptul că

reclamanta se află împreună cu soțul și cu copiii în

Belgia, Bruxelles din anul 2000. Or, potrivit dispozițiilor art. 915 din

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în cererile de

divorț, dacă nici reclamantul și nici pârâtul, nu au

locuința în țară, părțile pot conveni să

introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În

lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența

Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

Prin

Sentința civilă nr, 1641 din 01 martie 2016, Judecătoria

Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței sale

teritoriale, a declinat competența soluționării cauzei în

favoarea Judecătoriei Rădăuți și, constatând ivit

conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei

Curți de Casație și Justiție în vederea

soluționării acestuia.

Pentru

a pronunța această soluție, Judecătoria sectorului 5 al

municipiului București, a reținut următoarele:

Părțile

nu au domiciliul comun în sectorul 5, iar în prezent, atât reclamanta, cât

și pârâtul locuiesc în străinătate, în Belgia, potrivit actelor

de identitate depuse la dosar.

Potrivit

art. 914 alin. (2) [după republicare 915 alin. (2)] din Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, dacă nici reclamantul, nici

pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni

să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din

România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorț fiind de

competența Judecătoriei Sectorului 5.

Prin

urmare, legiuitorul a recunoscut părților posibilitatea de a alege

orice judecătorie de pe teritoriul României, transformând astfel

competența teritorială în materia divorțului

cetățenilor cu domiciliul în străinătate, din

exclusivă în facultativă, necompetența devenind de ordine

privată.

Astfel,

conform prevederilor art. 129 alin. (2) C. proc. civ.-, "necompetența

este de ordine publică (...) în cazul încălcării

competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența

unei instanțe de același grad și părțile nu o pot

înlătura". Este reglementată astfel competența

teritorială exclusivă care privește situațiile în care

cererea trebuie introdusă la o anumită instanță, iar

părțile nu ar putea conveni să se judece la o altă

instanță.

Or,

în cuprinsul art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă, legiuitorul dă în mod expres

părților posibilitatea de a înlătura competența

Judecătoriei Sectorului 5 București, fără a

circumstanția în vreun fel condițiile în care ar putea face acest

lucru. În această situație, nu mai este întrunită una dintre

condițiile cumulative prevăzute de art. 129 alin. (2) lit. c) din

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă pentru ca o

competență teritorială să fie exclusivă, aceea ca

părțile să nu aibă posibilitatea de a înlătura

competența instanței stabilite de lege.

Potrivit

art. 130 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură

civilă, necompetența de ordine privată poate fi invocată

doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă aceasta nu este

obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată, nu și de

către instanță din oficiu.

În

consecință, competența instanței sesizate de către

reclamant cu o cerere de divorț în ipoteza în care niciuna dintre

părți nu are locuința pe teritoriul României poate fi

înlăturată doar de către pârât.

În

cauză, voința reclamantei de a se judeca la Judecătoria

Rădăuți a devenit evidentă odată cu introducerea

acțiunii pe rolul acelei instanțe, iar pârâtul a acceptat tacit competența

chiar prin întâmpinare, neinvocând excepția necompetenței

teritoriale.

Cu

privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui

judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) din Legea

nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte

reține următoarele:

În

mod corect, ambele instanțe au identificat incidența în cauză a

dispozițiilor art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă care reglementează competența

teritorială a instanței căreia i-ar reveni atributul

soluționării unei cereri de divorț, în ipoteza în care ambele

părți nu (mai) au locuința în România.

Conform

dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul

și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile

pot conveni să introducă cererea de divorț la orice

judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de

divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al

municipiului București.

Ceea

ce a determinat însă ivirea prezentului conflict de competență a

fost interpretarea diferită pe care instanțele au conferit-o naturii

juridice a normei de competență teritorială reglementată de

dispozițiile art. 915 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă precum și noțiunii de acord din

conținutul aceluiași text legal amintit.

În

ceea ce privește natura juridică a normelor de competență

teritorială reglementate de art. 915 din Legea nr. 134/2030 privind Codul

de procedură civilă, în materia divorțului, acestea sunt de

ordine publică, iar competența teritorială nu are un caracter

facultativ, ci absolut, reclamantul neavând un drept de opțiune între

instanțele menționate în cadrul acestui articol, fiind obligat

să aleagă instanța competentă, în funcție de ordinea reglementată

de acest text.

În

același sens, din coroborarea dispozițiilor art. 129 din Legea nr.

134/2010 privind Codul de procedură civilă care reglementează

excepția de necompetență, cu dispozițiile art. 126 alin.

(1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă care

reglementează alegerea de competență, ultimul interpretat per a

contrario, rezultă că, în materia divorțului, competența

teritorială este una exclusivă.

Prevederile

art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură

civilă reglementează stabilirea competenței teritoriale în cazul

în care niciunul dintre soți nu mai are o locuință în România,

dar instanțele române sunt, totuși, competente să

soluționeze divorțul.

În

acest sens, textul art. 915 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă se corelează cu norma europeană, deoarece,

potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE nr.

2201/2003 privind competența judiciară, recunoașterea și

executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia

răspunderii părintești (numit și Bruxelles II bis),

competența teritorială internațională poate fi

stabilită și pe criteriul cetățeniei, indiferent dacă

soții sau vreunul dintre ei mai au sau nu o locuință pe teritoriul

statului membru ai cărui cetățeni sunt.

Mai

exact, instanțele din România sunt competente să judece cererea de

divorț dintre doi cetățeni români, chiar dacă, la data

sesizării instanței, niciunul dintre aceștia nu mai are

reședința obișnuită în România, criteriul unic de

determinare a acestei competențe fiind acela ca, la data introducerii

cererii de divorț, soții să fie cetățeni ai statului

român.

O

altă problemă de drept care a determinat ivirea prezentului conflict

de competență este reprezentată de interpretarea diferită a

noțiunii de acord, utilizată de legiuitor în textul art. 915 alin.

(2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Prin

acord se înțelege manifestarea de voință a două sau mai

multor persoane exprimată cu intenția de a produce efecte juridice,

iar exteriorizarea hotărârii de a încheia acordul reprezintă, în

această ipoteză, relevanță juridică deosebită,

întrucât, numai în prezența acestuia, poate fi vorba despre existența

consimțământului.

În

considerarea art. 130 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă care reglementează modul de invocare a

excepției de necompetență, acest acord poate interveni fie

anterior sesizării instanței, fie ulterior, cel mai târziu până

la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate

în fața primei instanțe sesizate sau chiar la acest termen, la

momentul procedural la care instanța își verifică

competența de soluționare a cauzei.

Consimțământul

reprezintă exteriorizarea hotărârii de a încheia un acord juridic.

Consimțământul este voința declarată, elementul extern al voinței

juridice.

Plecând

de la definițiile expuse, atât jurisprudența, cât și doctrina au

fost constante în a aprecia că manifestarea de voință trebuie

să fie una neechivocă, clară și exteriorizată.

Manifestarea tacită de voință nu poate produce efecte juridice

decât în măsura în care legea prevede în mod expres această

modalitate.

În

consecință, în ipoteza în care, într-o acțiune de divorț,

niciuna dintre părți nu are locuința în țară, acestea

pot conveni să introducă cererea de divorț la orice

judecătorie din România, însă, în absența unui astfel de acord,

cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5,

București.

Astfel,

pentru ca alegerea de competență a părților să

producă efectul extinderii competenței în favoarea instanței

alese de acestea, este necesar ca înțelegerea părților să

fie expresă, indiferent că este exprimată în formă

scrisă, caz în care, din cuprinsul său, este necesar să rezulte

explicit opțiunea pentru o anumită instanță, iar aceasta

să fie determinată în chiar cuprinsul convenției, sau

verbală, exprimată oral în fața instanței de judecată.

Ceea

ce este esențial este natura expresă a convenției

părților, respectiv ca, din cuprinsul său, să rezulte

explicit opțiunea pentru o anumită instanță. Opțiunea

poate fi exprimată într-o clauza atributivă de competență

inserată în acord, înțelegere, convenție ori într-o

convenție separată. Este posibilă și o convenție

verbală, însă doar în cazul litigiilor născute, ceea ce

înseamnă, per a contrario, că, anterior declanșării unui

litigiu, convenția poate fi încheiată doar în formă scrisă.

În

litigiu dedus judecății, la momentul sesizării instanței,

părțile nu mai locuiau pe teritoriul României, acestea având

reședința stabilită pe teritoriul Belgiei, reclamanta A. având

reședința în Belgia, Boulevard D., Bruxelles iar pârâtul B.,

reședința în Belgia, Bruxelles, Avenue E., așa cum chiar

Judecătoria sectorului 5 București a reținut.

Din

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, nu a rezultat existența unui acord

expres al ambelor părți prin care să fie manifestată

intenția de sesizare a unei anumite instanțe. Acest acord nu a fost

manifestat nici verbal în fața primei instanțe sesizate -

Judecătoria Rădăuți.

Simpla

alegere a instanței de către reclamanta A., prin depunerea cererii de

chemare în judecată la Judecătoria Rădăuți, și

absența invocării excepției necompetenței teritoriale de

către pârâtul B. prin întâmpinare, nu pot echivala cu acordul de

voință al părților reglementat în cuprinsul art. 915 alin.

(2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,

întrucât, în virtutea argumentelor expuse, manifestarea tacită de

voință nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres aceasta. În această situație,

însă, legiuitorul nu a reglementat o astfel de posibilitate, iar

neinvocarea excepției poate fi determinată de absența unei

apărări calificate, necunoaștere, omisiune, etc. fără

semnificație juridică a alegerii de competență.

În

aplicarea principiului exceptio est strictissimae interpretationis

(excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare), nu se

poate interpreta că, în cauza dedusă judecății,

absența invocării excepției necompetenței teritoriale de

către pârât echivalează cu manifestarea tacită de

voință, în sensul alegerii instanței competente teritorial.

Reiese

deci, că în cazul normelor de competență absolută, nu se

poate deroga prin acordul tacit al părților dedus de judecător

de la caz la caz, impunerea acestui acord fiind o opțiune a legiuitorului,

ce nu poate fi "amendată" pe cale pretoriană. Mai mult, nu

se poate reține că legiuitorul a impus necesitatea existenței

unui acord scris sau verbal în pricinile privitoare la bunuri (a se vedea în

acest sens dispozițiile art, 126 C. proc. civ. - "părțile

pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin

declarație verbală în fața instanței ca pricinile

privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot sa

dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care,

potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de

cazul când aceasta competență este exclusivă"), dar nu a

prevăzut necesitatea unui asemenea acord în cazul litigiilor referitoare

la persoane, cum este cazul divorțului reglementat de art. 915 alin. (2)

C. proc. civ.

În

plus, termenul de "acord" utilizat de legiuitor în textul art. 915

alin. (2) desemnează sau poate fi asimilat, de principiu, înțelegerii

reglementate de art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010, potrivit

căruia soții pot conveni să aleagă legea aplicabilă divorțului

și separării de corp.

Or,

sub aspectul respectării condițiilor de formă, norma

europeană stabilește că acest acord trebuie încheiat în scris,

datat și semnat de ambii soți. În același sens, orice comunicare

sub formă electronică, ce permite consemnarea durabilă a

acordului, este considerată ca reprezentând o formă scrisă,

însă atunci când legea statului membru participant, în care ambii

soți își au reședința obișnuită la data

încheierii acordului, prevede condiții formale suplimentare pentru asemenea

acorduri, se aplică aceste condiții.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competența de

soluționare a cererii de chemare în judecată, formulată de

reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect divorț, în

favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cererii de chemare în judecată,

formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca

obiect divorț, în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 01 iunie 2016.

Procesat

de GGC - GV