ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 311/2016

Decizia nr. 311/2016

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 5 octombrie 2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E. și F., solicitând instanței să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și contractul de construire atestat de avocat din data de 30 ianuarie 2009, ce are ca obiect construirea și vânzarea-cumpărarea apartamentului situat la etajul 5 al imobilului din București și a două locuri de parcare situate în subsolul imobilului; obligarea pârâților, în solidar, la restituirea avansului în cuantum de 117.112,59 euro achitat de către reclamant, potrivit prevederilor art. 10 pct. 10.3 lit. a) și b) din antecontract; obligarea pârâților în solidar la plata cumulată a daunelor interese și penalităților de întârziere în cuantum de 23.422,5 euro către reclamant, potrivit prevederilor art. 9 din antecontract; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial și actualizarea sumelor pe care pârâții le datorează, cu dobânda legală, până la data plății efective a debitului scadent.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că pârâții nu și-au executat în mod culpabil obligația esențială de predare a apartamentului și locurilor de parcare contractate, în condițiile în care aceștia au construit imobilul fără a avea autorizație de construire și au profitat de buna-credință a reclamantului, care a achitat peste 50% din preț, astfel că, în speță, își găsesc aplicabilitatea normele privind rezoluțiunea contractuală, prevăzute de art. 1020 - 1021 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 50 din 21 ianuarie 2014 a Tribunalului București s-a admis acțiunea și s-a dispus rezoluțiunea "Antecontractului de vânzare-cumpărare și contract de construire" încheiat la data de 30 ianuarie 2009, atestat în 30 ianuarie 2009 de avocat G.

În consecință, pârâții au fost obligați la plata sumei de 501.907,5 lei, reprezentând avans, 107.026,77 lei penalități de întârziere și daune interese, cu dobânda legală, până la achitarea integrală a debitului, precum și 10.205,34 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că pârâții nu și-au executat în mod culpabil obligațiile asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare și contract de construire, constând în predarea la termen a imobilului în favoarea reclamantului, ceea ce atrage rezoluțiunea contractului, potrivit art. 1020, 1021 C. civ., cu obligarea acestora la penalitățile de întârziere și daunele-interese prevăzute contractual.

Pârâții C., D., E. și F. s-au apărat în sensul că au încheiat cu pârâtul B. un contract de asociere având ca obiect edificarea în comun a unui imobil în București, în care s-a prevăzut că obligația de a suporta costurile edificării construcției, precum și aceea de a depune diligențe în finalizarea obținerii documentelor necesare construirii imobilului cade în sarcina pârâtului B..

Cu toate acestea, tribunalul a reținut că, acest fapt nu prezintă relevanță, atâta timp cât, în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamantul nu s-au specificat obligații diferențiate de îndeplinit de către promitenții-vânzători, aceștia obligând-se fiecare în parte să îndeplinească obligațiile stabilite la art. 3 - 9 din antecontract. Faptul că între pârâți, există un alt contract, ce reglementează o altă situație juridică între aceștia și atrage răspunderi proprii pentru neîndeplinirea obligațiilor din acel contract, nu are nicio relevanță față de obligațiile izvorâte din antecontractul în litigiu.

Prin urmare, tribunalul nu a analizat îndeplinirea obligațiilor din antecontract, decât prin prisma prevederilor acestuia, în temeiul răspunderii civile contractuale, și nu a analizat obligațiile dintr-un contract în care reclamantul nu a fost parte.

Deși pârâții E. și D. au învederat că nu l-au împuternicit pe pârâtul B. să își asume în numele acestora obligația de construire a apartamentului, nu au invocat nici direct, printr-o cerere reconvențională și nici pe cale de excepție nulitatea antecontractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, s-a reținut, față de susținerile pârâților E. și D. în sensul că restituirea prestațiilor executate în baza contractului rezolvit au la bază instituția îmbogățirii fără just temei, iar aceștia nu au săvârșit nicio faptă ilicită, împrejurarea că, prin plata efectuată în numerar, potrivit art. 10 din contract, reclamantul s-a liberat de plata avansului față de toți pârâții, neavând relevanță existența unei alte înțelegeri între aceștia din urmă.

În legătură cu plata daunelor-interese și a penalităților de întârziere, tribunalul a dat eficiență art. 9 alin. (2) din antecontract, reținându-se totodată, dispozițiile art. 969 C. civ.

Apelul declarat de pârâții C., D., E. și F. împotriva sentinței tribunalului a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 201 A din 24 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rectificată sub aspectul numărului deciziei, prin încheierea din 3 iunie 2015 a aceleiași instanțe, în sensul că numărul corect este 203/A.

În considerentele deciziei s-au reținut următoarele:

Acțiunea se bazează pe temeiul răspunderii contractuale și nu pe îmbogățirea fără just temei, iar prima instanță a respectat principiul disponibilității și limitele sesizării atunci când a analizat apărările pârâților din întâmpinare.

Astfel, s-a reținut că, critica vizând neanalizarea răspunderii pârâților printr-o cenzurare atentă a contractului de asociere din 23 februarie 2007 încheiat între pârâții-apelanți și pârâtul B., modificat și completat prin actul adițional nr. x atestat în 1 octombrie 2009, nu este fondată, prima instanță reținând în mod legal și temeinic faptul că acesta nu prezintă relevanță cu privire la exonerarea de răspundere contractuală din antecontractul ce a stat la baza pretențiilor deduse judecății.

De asemenea, s-a reținut faptul că, pe calea unor simple apărări prin întâmpinare, nu se poate trece la analiza unui contract încheiat între pârâți care interesează doar aceste părți, potrivit art. 969 C. civ., fără a avea înrâurire asupra răspunderii contractuale a părților care au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare supus analizei prin acțiunea dedusă judecății, în lipsa unei cereri reconvenționale și, adaugă instanța de apel, a unei eventuale cereri de chemare în garanție a pârâtului B., în temeiul contractului de asociere, cu care să fie învestită instanța, pentru reglementarea tuturor raporturilor juridice dintre părțile litigiului. Opozabilitatea invocată de către apelanți, a contractului de asociere, ca și realitate juridică nu are eficiență în cazul antecontractului în care direct părțile și-au asumat obligații una față de cealaltă, condiții, termene de respectat și sancțiuni în caz de executare cu întârziere, neexecutare, etc. și care constituie "legea părților", în tot conținutul său, inclusiv al clauzei penale inserate privind întinderea daunelor-interese în caz de neexecutare, potrivit art. 9.2 din antecontract. Totodată, în completarea celor reținute de prima instanță conform cărora pârâții nu au formulat o cerere privind anularea antecontractului, instanța de apel arată că aceștia nu au solicitat nici nulitatea eventuală a procurilor al căror conținut nu-l recunosc și îl contestă doar pasiv, prin simple apărări, fără un probatoriu adecvat și eficient care să susțină aceste apărări.

Încheierea, după efectuarea plății avansului din antecontract, a actului adițional la contractul de asociere dintre pârâți este de natură să regleze raporturile dintre aceștia, iar nu raporturile cu terții față de acest contract de asociere, terți între care se află și reclamantul, care este străin de acest contract și poate să-l ignore. Reclamantul nu era interesat de raporturile dintre pârâți, ci doar de cele izvorâte din antecontractul de vânzare-cumpărare, potrivit art. 969 și urm. C. civ., neavând relevanță că știa de existența lui, că îl putea prevedea ori prin diligențe putea să ia cunoștință de contractul de asociere al pârâților, astfel cum susțin apelanții.

Instanța de apel a mai reținut faptul că, efectuarea de către reclamant a plății doar în contul pârâtului B. și calitatea acestuia de titular exclusiv al dreptului de a cere și obține plata prețului, nu și ca mandatar al apelanților, nu concentrează răspunderea decurgând din neexecutarea antecontractului, în mod exclusiv în sarcina acestuia, în lipsa unei clauze de distribuire a răspunderilor prevăzute în acest fel în antecontractul încheiat și care să-i absolve total de răspundere pe apelanții-pârâți, în calitatea lor de promitenți-vânzători, alături de promitentul-vânzător B..

Nu a fost primită nici critica privind solidaritatea, respectiv nedelimitarea răspunderii și a stabilirii întinderii obligației de dezdăunare, pentru fiecare apelant-pârât și intimat-pârât în parte, de către instanța de fond, care dimpotrivă, a avut în vedere și a respectat voința liberă a părților contractante privind nedelimitarea răspunderii, obligând pe pârâți la plata întregului prejudiciu, astfel cum a fost conturat anticipat prin clauza penală inserată în antecontract, urmând ca pârâții să-și reglementeze apoi, între ei, raporturile juridice decurgând din această răspundere.

În ceea ce privește cumularea penalităților de întârziere cu daunele-interese, instanța de apel a avut în vedere voința părților la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, exprimată prin clauza de la art. 9 alin. (2), respectiv acordarea acestora în limita a 20% din valoarea ratelor achitate.

A fost înlăturată și critica privind lipsa obligației apelanților-pârâți de a construi pentru promitentul-cumpărător, prin invocarea art. 3 din antecontract.

Cu privire la depășirea limitelor mandatului de către mandatarul B., curtea a reținut că, prin cele două procuri speciale nr. x din 22 februarie 2007 și nr. y din 22 ianuarie 2007, apelanții l-au mandatat pe intimatul-pârât B., în calitate de coproprietar să negocieze înstrăinarea apartamentelor din clădirea ce se va edifica, conferindu-i puterea de a semna antecontracte de vânzare-cumpărare și contracte de construire oriunde și oricând, semnătura sa fiindu-le opozabilă în limitele mandatului, urmând ca apelanții să se prezinte personal, doar la autentificarea contractelor de vânzare-cumpărare.

În fine, critica vizând suma de 107.026,77 lei acordată de către prima instanță, conform art. 9 alin. (2) din antecontract, în baza clauzei penale, în sensul depășirii procentului de 20% din ratele achitate, nu a fost primită în calea de atac a apelului, pe motiv că se referă la îndreptarea unei erori de calcul, ce nu-și poate găsi soluționarea decât în temeiul art. 281 și urm., coroborat cu art. 281

2a

C. proc. civ.

Împotriva deciziei din apel, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 3 iunie 2015 de rectificare a numărului deciziei au declarat recurs pârâții C. și D., solicitând casarea și trimiterea spre rejudecarea apelului.

I. În motivarea recursului se aduc următoarele critici, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

În acest punct se arată că, în mod greșit nu s-a ținut seama de apărările pârâților formulate în prima instanță prin întâmpinare și reiterate ca și critici în apel, potrivit cărora obligația de construire a apartamentelor și locurilor de parcare ce fac obiectul antecontractului nu a fost valabil asumată în numele și pe seama pârâților E. și D. de către pârâtul B. În realitate, nulitatea totală sau parțială a unui act juridic poate fi invocată fie pe calea unei acțiuni, fie pe cale de excepție, ca apărare, la libera opțiune a părții, potrivit principiului disponibilității.

Prin urmare, recurenții susțin că decizia din apel s-a pronunțat cu încălcarea art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind garantarea unui proces echitabil, în componentele privitoare la dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor și obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților.

Astfel, recurenții susțin că dispozițiile contractuale sunt îndoielnice în privința procentului clauzei penale raportat la valoarea ratelor achitate de cumpărător, și, prin urmare, procentul se impunea a fi limitat la 10%, potrivit regulii prevăzute la art. 983 C. civ.

În acest sens se arată că, stabilirea obligației de plată a sumei de 107.026,77 lei nu constituie o simplă eroare materială, ci o chestiune care vizează un aspect de fond al raporturilor dintre părți, având în vedere faptul că daunele urmau a se stabili în raport cu o cotă procentuală reglementată inconsecvent în contract. (10%, respectiv 20% din avans). Pe de altă parte, între dispozitiv și considerente nu există o contradicție din care să rezulte că obligația astfel stabilită ar fi rezultatul unei greșeli materiale, ci, suma stabilită de instanță este aceeași cu cea solicitată de reclamant prin precizarea de acțiune.

II. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, deoarece nu este relevat nici un considerent din care să rezulte că instanța de apel a analizat criticile privind modalitatea de soluționare de către prima instanță a nulității convenției accesorii, a caracterului contradictoriu al clauzei prevăzute la art. 9, decurgând din incongruența existentă între alin. (1) și alin. (2).

De asemenea, se susține că motivarea este contradictorie în înlăturarea criticii cu privire la necercetarea obligațiilor ce reveneau părților contractului de asociere din 23 februarie 2007, în special sub aspectul privitor la asumarea obligației de construire.

Sunt invocate și motive străine de natura pricinii atunci când se afirmă că apelanții nu au invocat nulitatea procurilor, deoarece, în fapt, apărarea apelanților a vizat faptul că asumarea în numele lor de către pârâtul B. a obligației de construire, precum și a clauzei penale s-a făcut cu depășirea limitelor conferite de aceste procuri.

III. Recurenții invocă și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, reținând, contrar înțelesului vădit neîndoielnic sub aspectul modalității de încheiere, că acest contract ar fi fost încheiat personal (direct) de părți, deși, în realitate, contractul menționează că la încheierea lui au participat doar reclamantul și pârâtul B., care s-a legitimat ca mandatar al celorlalți pârâți.

Se arată că, modalitatea de încheiere a contractului este determinantă în soluționarea cauzei, față de împrejurarea că apărarea apelanților a vizat nulitatea asumării de către B., în numele celorlalți pârâți, față de reclamant, a obligației de construire.

Recurenții mai susțin că, tot o greșită interpretare a naturii și înțelesului lămurit a actului juridic dedus judecății este relavată și de considerentele cu privire la conținutul și efectele celor două procuri acordate pârâtului B.. Astfel, instanța reține că acestea i-ar fi conferit puteri depline, deși puterile erau circumscrise unui scop exprimat neîndoielnic în procuri, respectiv reprezentarea "în vederea executării unei construcții" în conformitate cu obiectul contractului de asociere. Ca o consecință, instanța a reținut greșit că dispozițiile art. 9 din antecontract privind clauza penală reprezintă "legea părților", deși procurile nu conțin împuternicirea specială acordată pentru încheierea unei convenții accesorii cu caracter sancționator sub forma unei clauze penale.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 19 noiembrie 2015, intimatul A. a solicitat respingerea recursului.

În apărare, față de criticile invocate prin cererea de recurs se arată că, în mod corect s-a reținut în speță incidența răspunderii civile contractuale privind neexecutarea obligațiilor din antecontractul de vânzare-cumpărare, pârâții asumându-și personal obligația de construire, așa cum rezultă din art. 3. De asemenea, se arată că instanța a respectat principiul disponibilității și limitele sesizării; pârâții nu au invocat nici direct, nici prin cerere reconvențională și nici pe cale de excepție nulitatea antecontractului de vânzare-cumpărare.

În privința daunelor-interese se arată că în mod corect au fost acordate în baza prevederilor art. 9 din antecontract, deoarece reclamantul-intimat a optat potrivit art. 1020 C. civ. pentru rezoluțiune și valorificarea clauzei penale. Opozabilitatea contractului de asociere dintre pârâți nu are nicio relevanță în cazul antecontractului, în temeiul căruia părțile și-au asumat direct unele față de altele obligații, termene, condiții și sancțiuni, iar o cerere de anulare a antecontractului nu există.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Prin actul juridic intitulat "Antecontract de vânzare-cumpărare și contract de construire" certificat în 30 ianuarie 2009 de către avocat G., pârâții B., C., D., E. și F. în calitate de promitenți-vânzători s-au obligat față de reclamantul A., promitent- cumpărător să construiască pentru acesta un apartament în imobilul ce se va edifica pe terenul în suprafață de 424 mp situat în București.

Pârâtul B. și-a asumat obligațiile izvorâte din antecontract atât în nume propriu, cât și în calitate de mandatar al celorlalți pârâți, conform procurilor autentificate de BNP H. sub nr. x din 22 ianuarie 2007, respectiv nr. y din 22 februarie 2007.

Potrivit art. 3 din antecontract, promitenții-vânzători se obligă să construiască pentru beneficiar apartamentul ce face obiectul contractului, pe care se obligă să-l transmită după terminarea construcției, în deplină proprietate, fără sarcini, prin act de vânzare-cumpărare autentic, cel mai târziu la data de 31 decembrie 2009.

La art. 9 din antecontractul mai sus arătat s-a reiterat obligația promitenților-vânzători de a preda beneficiarului, în condițiile în care acesta își îndeplinește obligațiile, apartamentul, până la data de 31 decembrie 2009, în caz contrar, urmând ca aceștia să suporte o penalitate de 35 euro pe zi de întârziere. Tot aici s-a stipulat opțiunea beneficiarului de a solicita fie pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, fie de a le pretinde promitenților-vânzători restituirea ratelor achitate și în plus, daune-interese egale cu 10% din ce s-a achitat, fără ca, în această situație de desființare a contractului, valoarea cumulată a daunelor și a penalităților de întârziere să poată depăși 20% din valoarea ratelor deja achitate.

Achitarea prețului a fost prevăzută la art. 10.3, în rate, prin transfer bancar în contul deschis pe numele pârâtului B., mai puțin suma de 53.000 euro, reprezentând 27% din prețul apartamentului, care s-a achitat în numerar la data semnării antecontractului.

Potrivit art. 1020 C. civ. condiția rezolutorie este întotdeauna subînțeleasă în contractele sinalagmatice, în cazul în care una dintre părți nu îndeplinește angajamentul său.

Art. 1021 C. civ. prevede că rezoluțiunea poate fi pronunțată numai de judecător, care poate acorda, după circumstanțe, părții acționate un termen pentru îndeplinirea obligației. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă parte a executa contractul, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune-interese.

Contractul încheiat de părți fiind sinalagmatic, pentru neexecutarea obligațiilor contractuale de către pârâți, promitentul-cumpărător a solicitat rezoluțiunea contractului în temeiul art. 1020 C. civ., cu restituirea sumelor achitate din preț și a despăgubirilor prevăzute contractual, sub forma daunelor-interese și a penalităților de întârziere.

Ca efect al rezoluțiuni, părțile trebuie repuse în situația anterioară încheierii contractului, care se desființează retroactiv, iar partea care și-a executat sau s-a declarat gata să-și execute obligațiile este îndreptățită a obține despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor suferite ca urmare a neexecutării obligațiilor de către partea în culpă. (daune-interese).

Prin urmare, așa cum corect s-a reținut este aplicabilă răspunderea civilă contractuală, iar nu îmbogățirea fără just temei, cum în mod eronat au susținut recurenții.

Împrejurarea că doar unul dintre promitenții-vânzători a încasat ratele din preț nu are nicio relevanță sub aspectul obligației de restituire ce le incumbă tuturor, potrivit clauzelor contractuale, prin care obligațiile față de promitentul-cumpărător au fost asumate deopotrivă de către toți pârâții.

Între pârâți s-a încheiat la data de 23 februarie 2007 un act intitulat "Contract de asociere" având drept obiectiv edificarea în comun a unui imobil, în care pârâții D. și E. aduceau ca aport terenul proprietatea lor indiviză, pe care pârâtul B. se obliga să edifice construcția, compusă din mai multe unități locative, care, mai apoi, urma să fie înstrăinată prin acte de vânzare-cumpărare.

Ulterior încheierii antecontractului care face obiectul litigiului, respectiv la data de 1 octombrie 2009, pârâții modifică prin act adițional contractul de asociere, în sensul că, față de împrejurarea că B. "culege toate beneficiile din vânzarea apartamentelor" și încasează banii rezultați, acesta este obligat să le restituie promitenților-cumpărători avansurile încasate, împreună cu orice alte despăgubiri.

Apărarea constantă a recurenților-pârâți a vizat aplicarea greșită a principiului relativității efectelor contractului și opozabilitatea față de terți a contractului, încălcarea principiului disponibilității, precum și faptul că nu și-au asumat în mod direct obligația de construire față de reclamant, cum greșit s-a reținut, fără a fi luat în considerare conținutul procurilor prin care B. a acționat în calitate de mandatar, precum și conținutul contractului de asociere dintre pârâți, așa cum a fost modificat prin act adițional.

Din această perspectivă se va reține că actul juridic în litigiu s-a încheiat în numele recurenților prin mandatar cu procură specială autentică, care prevede următoarele: "Totodată, având în vedere calitatea noastră de coproprietari ai terenului și apartamentelor ce vor compune construcția edificată, mandatarul nostru va putea negocia înstrăinarea acestora ... putând semna antecontracte de vânzare-cumpărare (la semnarea contractelor de vânzare-cumpărare urmând a ne prezenta personal) și/sau contracte de construire, semnând oriunde și oricând trebuința o va cere, semnătura fiindu-ne opozabilă în limitele prezentului mandat".

Potrivit art. 1532 și urm. C. civ., mandatul este un contract prin care o persoană, numită mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei altei persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire și pe care îl reprezintă.

Ca urmare a actelor încheiate de mandatarul reprezentant, între mandant și terți se creează raporturi juridice directe; în fapt, terțul tratează cu mandatarul, în drept contractează cu mandantul.

Prin urmare, în speță, între recurenți și intimatul-reclamant s-au creat raporturi juridice directe izvorâte din antecontractul de vânzare-cumpărare, astfel că, toate efectele legale active sau pasive ale actului juridic încheiat de B. cu reclamantul se răsfrâng asupra recurenților, care devin personal debitorii acestuia, nefiind vorba despre o depășire a limitelor mandatului.

Existând această aparență juridică conferită de mandat, contractul de asociere invocat de recurenți și încheiat între pârâți nu este de natură a modifica procura, iar a-i cere terțului să cunoască acest contract constituie mai mult decât o diligență rezonabilă, cu atât mai mult, cu cât actul nu este unul public, ci are caracter privat. În procuri se menționează doar că mandanții și mandatarul sunt asociați într-un contract de asociere având ca obiect edificarea unui imobil de locuințe și spații comerciale, înțelegere materializată însă ulterior.

Instanțele de fond, chiar dacă nu au analizat clauzele contractului de asociere dintre pârâți pe motiv că acest lucru nu s-a solicitat distinct de acțiunea principală dedusă judecății, au soluționat just cauza fără să facă abstracție de apărările pârâților, reținând că încheierea unor acte juridice între pârâți nu afectează drepturile și obligațiile părților antecontractului de vânzare-cumpărare în care s-au precizat expres condițiile, termenele și sancțiunile corespunzătoare neîndeplinirii lor, iar pe de altă parte, faptul că acele acte sunt de natură să regleze raporturile dintre cei între care au fost încheiate, respectiv între pârâții din prezentul litigiu. Prin urmare nu este fondat nici motivul de recurs prin care s-a invocat încălcarea art. 6.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește motivele prin care s-a invocat încălcarea art. 983 C. civ. în legătură cu art. 9 din antecontract, precum și dezlegarea greșită prin cumularea daunelor-interese cu penalitățile de întârziere se va reține, în primul rând, că nu există nicio îndoială cu privire la clauzele acestui articol.

Așa cum s-a arătat mai sus, părțile au prevăzut în art. 9 din antecontract, următoarele situații: 1. în caz de întârziere la predarea apartamentului către beneficiar, peste termenul stabilit la 31 decembrie 2009, promitenții-vânzători vor fi penalizați cu 35 euro pe fiecare zi de întârziere; 2. în cazul nepredării în termen de 3 luni de la scadență (31 decembrie 2009), beneficiarul poate opta fie pentru executarea contractului, fie pentru desființarea acestuia, cu restituirea sumelor achitate din preț și plata despăgubirilor sub forma daunelor-interese, cuantificate anticipat ca fiind egale cu 10% din valoarea ratelor achitate. În situația desființării contractului din culpa promitenților-vânzători, părțile au stabilit ca penalitățile de întârziere și daunele-interese să nu poată depăși, cumulat, 20% din valoarea ratelor achitate.

Așadar, în mod legal i-au fost acordate reclamantului sumele cumulate, pe ipoteza speței, în care obligația de predare nu s-a executat nici în intervalul celor trei luni de la scadență, interval în care au curs penalitățile de întârziere stabilite conform clauzei penale amintite.

Nu este fondat nici motivul de recurs prin care se invocă aplicarea greșită a art. 281 C. proc. civ.

Într-adevăr, cum corect a reținut instanța de apel, în aplicarea prevederilor art. 281

2a

C. proc. civ., îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281 - 281

2a

C. proc. civ. Or, chestiunea ridicată de recurenți, cu privire la suma rezultată prin aplicarea procentului de 20% dintr-un întreg reprezintă o eroare de calcul matematic și nu una de judecată.

Celelalte critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt de natură să modifice soluția adoptată, în baza considerentelor mai sus expuse, astfel că nu vor fi avute în vedere. În esență, hotărârea atacată cu prezentul recurs este argumentată și cuprinde considerentele care au format părerea instanței, permițând astfel, exercitarea controlului judiciar.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și care vizează cele reținute cu privire la încheierea directă de către recurenți a antecontractului de vânzare-cumpărare, precum și puterile conferite mandatarului prin procuri, acestea au fost încadrate la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și examinate anterior.

Pentru toate aceste motive, nefiind fondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de pârâții C. și D., împotriva Deciziei nr. 203-A din 24 aprilie 2015 a Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții C. și D. împotriva Deciziei nr. 203 A din 24 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2016.

Procesat de GGC - CL