ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2509/2015

Decizia nr. 2509/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 11 octombrie 2013, sub nr. x/59/2013, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Educației Naționale la recunoașterea diplomei de licență emisă de Universitatea B. și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata, conform art. 453 C. proc. civ.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 481 din 12 decembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Ministerul Educației Naționale, pentru recunoaștere diplomă de licență.

Recursul

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și arătând, în esență, că instanța de fond în mod eronat a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi vorba de un refuz nejustificat din partea intimatului-pârât, întrucât a considerat că nici în H.G. nr. 536/2011 privind organizarea și funcționarea M.E.N. și nici în Legea învățământului nr. 84/1995 nu se prevede competența M.E.N. de a emite acte prin care să constate valabilitatea unei diplome de licență.

A mai arătat că instanța de fond, în considerentele sentinței, a reținut că în soluționarea litigiului nu are relevanță verificarea aspectului dacă instituția de învățământ superior care a emis diploma de licență era sau nu acreditată, considerând că acest aspect poate fi verificat într-un litigiu în care s-ar pune în discuție valabilitatea diplomei.

Un alt motiv de recurs invocat de recurent este acela că instanța de fond nu a dat curs principiului de drept „error comunis facit jus”, având în vedere că recurentul și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale asumate prin contractele de studii încheiate cu Universitatea B.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 26 noiembrie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 19 februarie 2015 a fost admis în principiu recursul.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând refuzul nejustificat al intimatului-pârât de a-i recunoaște diploma de licență din 23 noiembrie 2009, eliberată de către Universitatea B. București.

Instanța de control judiciar constată că, în speță, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, având în vedere normele care reglementează atribuțiile ministerului intimat, respectiv Legea nr. 1/2011 și H.G. nr. 185/2013, dar și reglementările legale relevante pentru speță - Ordinul M.E.C.T.S. nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în învățământul superior și Legea învățământului nr. 84/1995 în vigoare la momentul eliberării diplomei de licență a reclamantului.

Prin urmare, nu se poate reține că autoritatea publică intimată are vreo atribuție de a emite acte prin care să recunoască diploma de licență, act deja eliberat de instituția de învățământ superior, cu aprobarea intimatului-pârât Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului fiind tipărită pe formularul tipizat emis de acesta.

Astfel, o diplomă de licență emisă de o instituție de învățământ superior, cum este cea a reclamantului, produce efecte juridice fără a fi necesar vreun act de recunoaștere/validare a diplomei de către ministerul de resort, diploma de licență fiind un act administrativ care se bucură de prezumția de autenticitate, în sensul că actul emană în mod real de la cine se afirmă că emană, prezumția de veridicitate, în sensul că actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă, și prezumția de legalitate, în sensul că actul a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege.

Prin urmare, atât timp cât diploma de licență nu este desființată prin intermediul căilor prevăzute de lege, aceasta se bucură de cele trei prezumții sus-menționate, inclusiv prezumția de legalitate, care presupune obligația celor cărora le este opus actul administrativ de a respecta și pune în aplicare dispozițiile acestuia.

În condițiile în care ar fi nesocotite drepturile ce decurg din diploma de licență, protejarea acestora se poate realiza la cererea părții vătămate, însă în cadrul altui demers judiciar promovat în contradictoriu cu instituția/autoritatea care îi nesocotește aceste drepturi.

Pentru considerentele care au fost expuse, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 481 din 12 decembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 iunie 2015.