ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1856/2015

Decizia nr. 1856/2015

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Ordonanța nr. 2 din 20 martie 2013, Comisia de Cercetare a Averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 a dispus sesizarea Curții de Apel București în vederea confiscării sumei de 19.345 euro constatată a fi nejustificat dobândită, în perioada 2004 - 2009, de către A. și B.

Pârâții au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea sesizării ca neîntemeiată.

Au invocat, în primul rând, prevederile art. 44 alin. (8) din Constituția României referitoare la prezumția privind caracterul licit al dobândirii averii și prevederile art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală care reglementează prezumția de nevinovăție.

În al doilea rând, au invocat prescripția dreptului la acțiune, afirmându-se că termenul de prescripție reglementat de art. 17 alin. (4) și art. 19 din Legea nr. 176/2010 și de art. 104 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 se raportează la fiecare an de activitate, interpretarea contrară fiind de natură să conducă la posibilitatea evaluării averii după o perioadă foarte lungă de timp, în condițiile în care chiar și răspunderea penală ar fi prescrisă.

În opinia pârâților, termenul aplicabil în speță este termenul general de trei ani calculat de la data depunerii declarațiilor de avere, aceasta fiind data la care autoritatea publică putea să cunoască situația averii funcționarului public.

Prin Sentința nr. 1.570 din 20 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus închiderea dosarului privind acțiunea având ca obiect "anulare act administrativ - controlul averilor (Legea nr. 115/1996)" formulată de reclamanții A.N.I. și Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu pârâții A. și B.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește problema prescripției, că potrivit prevederilor art. 11 din Legea nr. 176/2010, verificarea întregii activități putând să se facă oricând până la împlinirea termenului de 3 ani de la data eliberării din funcție.

A apreciat, de asemenea, că nici problema termenului rezonabil al procesului nu se pune în speță, în condițiile în care în practica Curții Europene a Drepturilor Omului problema termenului rezonabil nu a fost invocată pentru a impune anumite termene de prescripție pentru o măsură de natură administrativă. Durata unui proces se apreciază de la momentul declanșării procedurilor, nu de la data la care s-a săvârșit un fapt care constituie obiect al litigiului.

În ceea ce privește incidența Constituției României, Curtea a constatat că sunt pe deplin aplicabile prevederile cuprinse în art. 44 alin. (8) din Legea fundamentală referitoare la prezumția privind caracterul licit al dobândirii averii, dar nu sunt aplicabile prevederile din cuprinsul art. 23 alin. (11) referitoare la prezumția de nevinovăție în materie penală, întrucât în speță nu se pune problema unei condamnări penale, ci problema confiscării unei părți din avere în măsura în care se constată că dobândirea s-a realizat în mod ilicit.

În ceea ce privește analiza pentru anii 2004 și 2009, prima instanță a constatat următoarele:

Pentru anul 2004, atât Autoritatea Națională de Integritate, cât și Comisia au făcut o analiză distinctă în raport cu data dobândirii unui apartament și a unui teren, apreciind că modalitatea de dobândire a acestor imobile trebuie dovedită prin raportare la venituri anterioare datei dobândirii.

În opinia instanței de fond, această modalitate de abordare este, în principiu, corectă, neexistând nici o dispoziție legală care să impună ca averea să se evalueze pe ani calendaristici, scopul evaluării fiind acela de a stabili dacă dobândirea unor bunuri s-a putut realiza în mod legal sau este vorba de o dobândire ilicită.

Curtea a constatat, însă, că este incert caracterul oneros al dobândirii apartamentului. Apartamentul a fost dobândit în cursul anului 2004 în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 19 iulie 2004, prețul achitat fiind de 535.000.000 lei (53.000 RON) încheiat între pârât și părinții acestuia.

Există, pe de altă parte, o declarație notarială a mamei reclamantului din care rezultă că prețul este fictiv și nu a fost niciodată achitat, această declarație fiind credibilă, dat fiind legăturile de rudenie între părți și faptul că nu există o dovadă certă a achitării vreunui preț.

A reținut instanța de fond că singura prezumție incidentă în speță este cea reglementată de art. 44 din Constituția României care impune ca atunci când există dubii cu privire la caracterul licit al dobândirii unui bun să se prezume că dobândirea s-a realizat în mod licit.

Cum, în speță, nu există certitudine cu privire la plata prețului pentru apartament, a apreciat că se impune ca acest dubiu să profite persoanei cercetate, nu să fie folosit împotriva ei.

De asemenea, Curtea a constatat că la concluzia existenței unei diferențe semnificative între venituri și cheltuieli în anul 2004 s-a ajuns în urma neluării în considerare a unor venituri certe obținute de pârât și care sunt apte să justifice achiziția bunurilor dobândite în anul 2004, inclusiv a apartamentului.

Astfel, instanța de fond a constatat că, potrivit Adresei din 25 septembrie 2012 a Federației Române de Fotbal, pârâtul A. a arbitrat în perioada 2001 - 2004 un număr de 70 meciuri de fotbal, fiind remunerat cu suma totală de 20.056,77 RON (conversia din dolari S.U.A. în monedă națională fiind preluată de instanță din raportul de expertiză efectuat în fața Comisiei).

Fiind vorba de venituri anterioare momentului achizițiilor imobiliare, aceste sume nu pot fi înlăturate din calcul, dobândirea lor licită fiind dovedită deplin de adresa în discuție. Faptul că aceste sume nu au fost cuprinse în declarația de avere și nu figurează la organele fiscale nu prezintă nici o relevanță. Omisiunea funcționarului public de a declara o sumă de bani obținută în declarația de avere nu este sancționată cu neluarea ei în considerare. Nici nedeclararea ei la organele fiscale nu atrage sancțiunea confiscării ci sancțiuni specifice dreptului fiscal.

De asemenea, afirmația că nu există dovada economisirii acestor bani este nerelevantă, întrucât Curtea a constată că nu există nici dovada cheltuirii lor, or prezumția instituită de art. 44 din Constituția României impune ca partea care solicită confiscarea averii unei persoane să facă dovada că dobândirea s-a realizat în mod ilicit, nu ca proprietarul să facă dovada că dobândirea s-a realizat în mod licit.

La aceste venituri se adaugă suma de 7.000 RON - obținută din vânzarea, în anul 2003 a unui autoturism (fapt confirmat cu declarația cumpărătorului și reținut, de altfel, și de Comisie) și suma de 12.563 RON, venituri obținute de către reclamant din salarii în cursul anului 2004, până la data achiziției celor două bunuri imobile, - fapt reținut și de A.N.I. și de Comisie, obținându-se un total de 39.619,77 RON.

Comparând cheltuielile în valoare de 55.500 RON cu veniturile reclamantului în valoare de 39.619,77 RON, rezultă că diferența este de 15.880.23 RON în luna august a anului 2004.

Or, prin diferență semnificativă se înțelege diferența mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă așa cum prevede art. 18 din Legea nr. 167/2010, această condiție nefiind îndeplinită în speță.

În ceea ce privește diferența constatată de Comisie pentru anul 2009, instanța de fond a reținut că pârâții au afirmat că, în cursul anului 2009, s-a dezbătut succesiunea de pe urma tatălui pârâtei B., aceasta moștenind suma de 168.750 euro, așa cum se menționează în Certificatul de moștenitor emis de B.N.P. C.

În Ordonanța Comisiei se consideră că suma menționată în Certificatul de moștenitor din 3 iulie 2009 nu poate fi luată în calcul întrucât, pe de o parte, deși în certificatul de moștenitor se menționează componența masei succesorale, nu se indică valoarea totală a acesteia și nici expresia bănească a cotei de 3/8 cuvenite persoanei cercetate iar, pe de altă parte, suma nu este credibilă, deoarece nu s-au produs dovezi privind situația financiară a defunctului care să permită economisirea unei sume atât de importante.

Curtea a considerat că neluarea în calcul a unei moșteniri menționate într-un certificat de moștenitor contravine art. 44 alin. (8) din Constituție, prezumția caracterului licit al dobândirii averii fiind înlocuită cu prezumția că aceasta este dobândită în mod ilicit.

Criticile Comisiei referitoare la conținutul certificatului de moștenitor sunt nefondate întrucât, în ceea ce privește primul element al masei succesorale - respectiv suma de 450.000 euro este indicată în mod explicit valoarea, fapt care permite să se stabilească expresia bănească a cotei de 3/8 din această sumă, care revine pârâtei, în condițiile în care, cu privire la celelalte elemente ale masei succesorale părțile au rămas în indiviziune.

Cât privește faptul că nu s-a dovedit că defunctul a avut o situație materială care să îi permită să economisească o sumă atât de mare de bani, prima instanță a constatat că nu s-a făcut nici dovada faptului că defunctul a avut o situație materială care nu îi permitea să economisească suma menționată. Or, prezumția menționată mai sus impunea ca sarcina probei să revină autorității publice, nu persoanei cercetate.

În raport cu această stare de fapt, judecătorul fondului a constatat că balanța pentru anul 2009 este una pozitivă, cheltuielile reținute de Comisie fiind de 278.738 RON, suma moștenită fiind singură aptă să acopere aceste cheltuieli. Or, veniturile totale ale pârâților pe anul 2009 au fost formate, pe lângă suma moștenită de pârâta B. și din sumele reportate din anii anteriori în valoare de 112.561 RON și veniturile lunare constând în indemnizația pârâtului A. - în valoare totală de 79.765 RON și indemnizația pentru îngrijirea copilului primită de pârâta B., în valoare de 42.840 RON.

În ceea ce privește cheltuielile, pârâții au susținut că prețul plătit pentru autoturism trebuia luat în considerare pentru anul 2010 întrucât, deși factura a fost întocmită la sfârșitul anului 2009, plata s-a făcut în 5 ianuarie 2010.

În opinia instanței de fond, aceste afirmații, dovedite de altfel cu chitanța depusă la dosar, sunt nerelevante întrucât, în condițiile în care analiza nu trebuie să fie una strict anuală, faptul că plata s-a realizat la începutul lunii ianuarie 2010 nu poate avea drept consecință decât, eventual, luarea în considerare a unor venituri pe care pârâții le-au obținut între momentul facturării autoturismului și momentul plății lui.

Împotriva sentinței instanței de fond au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și A.N.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul declarat de A.N.I..

Motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 44 din Constituția României în ceea ce pricește soluția recurată prin care s-a dispus închiderea dosarului privind acțiunea având ca obiect verificarea averii pârâților-intimați și confiscarea sumei de 19.354 RON.

Recurenta arată că s-a apreciat în mod eronat de instanța de fond, în raport de probele administrate că pentru anii 2004 și 2009 averea este justificată în raport de unitățile pârâților.

Cu privire la apartamentul din București, dobândit în anul 2004 se arată că nu este aplicabilă prezumția instituită de art. 44 din Constituția României, deoarece din conținutul actului autentic de vânzare-cumpărare rezultă că prețul apartamentului de 53.500 RON a fost achitat în întregime de pârâtul A. la data autentificării contractului.

În raport de dispozițiile art. 1171 C. civ., înscrisul autentic, din punct de vedere al forței sale probante, se bucură de prezumție de autenticitate și validitate, revenindu-i celui care îl contestă sarcina probei contrare.

Conform art. 1171 C. civ., actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege de către un funcționar public, care are drept de a funcționa în locul unde s-a făcut actul.

Astfel, reiese că înscrisul autentic, din punct de vedere al forței sale probante, se bucură de prezumție de autenticitate și validitate. Actul autentic, spune art. 1173 C. civ., are deplină credință în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată. Rezultă că partea care înfățișează un act autentic reglementar întocmit nu mai are nici o dovadă de făcut, oricine ar fi partea adversă. Adevărul pretențiilor ș drepturilor sale rezultă din conținutul și din forma actului, a cărui autenticitate nu poate fi atacată decât pe calea înscrierii în fals.

De asemenea, nu poate fi considerat actul de vânzare-cumpărare o donație simulată întrucât pentru a fi în prezența unei simulații este necesară existența concomitentă, între aceleași părți, a două contracte: unul public, aparent și unul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinței reale a părților și prin care acesta anihilează, în tot sau în parte, aparența juridică creată prin actul public, simulat. Aceste condiții nu au fost îndeplinite în ceea ce privește imobilul din București nefiind dovedită existența contraînscrisului.

Totodată, este de menționat că sancțiunea specifică simulației constă în inopozabilitatea față de terțe persoane a situației juridice create prin actul secret. Așadar, invocarea donației nu poate avea efect deci între părțile contractante și nu poate fi opusă terților, cum este cazul A.N.I. și Comisiei de Cercetare a Averilor.

Cu privire la sumele de bani obținute din activitatea de arbitru de fotbal se arată că acestea nu pot fi reținute la capitolul venituri întrucât nu au fost supuse impozitării și nu au fost menționate în declarațiile de avere ale persoanei cercetate.

Cu privire la suma de 168.750 euro se arată că nu este menționată în declarația de avere din 2010, respectiv cota de 3/8 din suma totală, ca venit al soției în anul 2009.

Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul constatării unei diferențe semnificativă de 19.354 euro între venituri și averea dobândită și să se dispună confiscarea acestei sume.

Recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.), invocându-se încălcarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996 apreciindu-se, în mod greșit, de prima instanță în sensul că nu există diferențe semnificative între veniturile părților și averea dobândită de aceștia.

Cu privire la anul 2004 recurentul arată următoarele:

În mod greșit a constatat instanța ca fiind incertă plata prețului de 53.500 RON pentru achiziționarea apartamentului. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța a dat eficiență declarației notariale a mamei reclamantului, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1191 alin. (1) C. civ. din 1865 (în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuție), conform cărora dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 RON nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată. Totodată, la alin. (2) se stipulează că "nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ce cuprinde actul, nici despre ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depășește 250 RON".

Totodată, conform art. 1173 C. civ. din 1865 actul autentic are deplină credință în privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată.

Or, din analiza contractului de vânzare-cumpărare respectiv, se observă că s-a menționat împrejurarea că prețul de 53.500 RON a fost plătit de persoana cercetată părinților săi pentru achiziționarea imobilului.

Așadar, fiind vorba despre un înscris autentic, mențiunile cuprinse în acesta nu pot fi combătute prin declarații de martori.

Mai mult, nici apărările persoanei cercetate, în sensul existenței unei donații simulate nu pot fi primite, întrucât pentru a fi în prezența unei simulații este necesară existența unui contraînscris care să consemneze voința reală a părților, condiție care nu se regăsește în prezenta cauză.

Pe de altă parte, nici calitatea de fiu al cumpărătorului nu poate să atragă prezumția de donație deghizată, instituită de art. 845 C. civ. din 1865, conform căruia actele de înstrăinare cu titlu oneros, încheiate între succesibili în linie dreaptă sunt prezumate a fi donații dacă s-au făcut cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva de uzufruct, practica judecătorească asimilând acestei categorii și actele încheiate cu clauza abitației viagere, fapt confirmat în prezent pe plan legislativ prin dispozițiile art. 1091 alin. (4) din noul C. civ.

În concluzie, din probele administrate în cauză, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat - care nu poate fi combătut prin declarații de martori și nu poate fi asimilat unei donații simulate, rezultă cu certitudine plata efectivă a sumei de 53.500 RON, sumă care trebuie inclusă la capitolul cheltuieli.

Referitor la suma de 20.056,77 RON, dobândită de persoana cercetată din activitatea de arbitraj, precizăm următoarele:

Cu toate că, potrivit Adresei din 25 septembrie 2012 a Federației Române de Fotbal, în perioada 2001 - 2004, A. a arbitrat un număr de 70 de meciuri de fotbal și a fost remunerat cu suma sus-menționată, nu rezultă că această sumă economisită a fost și folosită pentru achiziționarea celor două imobile.

Astfel, din probele administrate în cauză nu a rezultat deținerea vreunei sume de bani într-un cont bancar anterior achiziționării celor două imobile sau economisirea sumelor respective.

În concluzie, nu este suficientă numai dovada obținerii unor venituri în această perioadă ci și dovada că pârâtul a economisit această sumă de bani, pe care ar fi folosit-o apoi la achiziționarea imobilelor.

Mai mult, suma respectivă nu a fost evidențiată în declarația de avere aferentă anului 2004.

Opinia instanței de judecată, conform căreia necuprinderea sumelor respective în declarația de avere nu prezintă nicio relevanță, este eronată.

Dacă s-ar accepta că persoanele supuse controlului averii își pot justifica bunuri dobândite în timpul mandatului cu venituri pe care nu le-au declarat, deși aveau această obligație legală și nici nu au dovedit în vreun fel că le-ar fi economisit, ar însemna că întreaga procedură de cercetare a averii să fie golită de conținut și lipsită de orice finalitate.

Așadar, suma de 20.056,77 RON a fost, în mod greșit, inclusă de instanță la capitolul venituri.

Cu privire la anul 2009 se arată că, în mod greșit, prima instanță a inclus la capitolul venituri și suma de bani provenită din dezbaterea succesiunii numitului D., tatăl pârâtei B.

Contrar susținerilor instanței de fond, materialul probator administrat în cauză demonstrează faptul că suma de 450.000 de euro numerar, menționată în certificatul de moștenitor drept economii personale ale defunctului, nu este credibilă.

Astfel, din conținutul certificatului de moștenitor rezultă că în privința stabilirii bunurilor imobile ce au format masa succesorală, notarul public a avut în vedere înscrisuri, respectiv Titlul de proprietate din 21 noiembrie 1979, eliberat de Administrația Financiară - Circumscripția Financiară Constanța, Act transcris la 19 decembrie 1979 de către fostul Notariat de Stat Județean Constanța (pentru imobilul-apartament) și Contractul de concesiune, eliberat de Primăria Municipiului Constanța (pentru locul de înhumare).

La capitolul reprezentând bunuri mobile - se menționează suma de 450.000 euro, în numerar, reprezentând economii personale ale defunctului.

Se mai menționează că defunctul a dobândit această sumă de bani ca bun propriu, din activități desfășurate în nume propriu, în timpul căsătoriei cu soția sa supraviețuitoare E., aceasta nerealizând venituri suficiente pentru a contribui la strângerea acestor bani.

Se observă că în privința acestui bun, notarul public nu a indicat vreun înscris din care să rezulte proveniența sumei respective (ex.: cont bancar, depozit CEC), de unde rezultă că probele avute în vedere au fost declarațiile soției, numai aceasta putând oferi relații despre faptul că defunctul nu a contribuit în niciun fel la economisirea banilor.

Deși suma de bani este menționată într-un certificat de moștenitor eliberat de un notar public, iar potrivit art. 1173 C. civ. din 1865 "actul autentic are deplină credință în privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce le constată", se observă faptul că notarul a putut certifica numai existența sumei respective nu și faptul că aceasta a fost dobândită de defunct.

Se solicită admiterea recursului casarea sentinței atacate în sensul confiscării sumei apreciate corect ca nefiind justificată de către Comisia de Conturi a Averilor pe de lângă C.A.B.

La dosar s-a depus întâmpinare de către pârâți prin care se solicită respingerea recursurilor ca nefondate și acte conform art. 304 C. proc. civ.

S-a atașat copia Deciziei Curții Constituționale nr. 604 din 4 noiembrie 2014.

În termenul de amânare a pronunțării recurenta A.N.I. și intimații au depus concluzii scrise.

Analizând recursurile declarate, Curtea urmează a aprecia că ambele recursuri sunt nefondate, considerentele fiind comune ambelor recursuri dat fiind identitatea aspectelor de nelegalitate și netemeinicie invocate.

În fapt, prin Ordonanța nr. 2 din 20 martie 2013 Comisia de Cercetare a Averilor constituită în baza Legii nr. 176/2010 a dispus sesizarea Curții de Apel București în vederea confiscării sumei de 19.345 euro constatată a fi nejustificată dobândită în perioada 2004 - 2009 de pârâții-intimați.

Prin sentința recurată s-a dispus închiderea dosarului privind acțiunea având ca obiect "anularea acțiunii administrativ-contabil averilor, reținând că nu există diferențe semnificative respectiv mai mare de 10.000 euro între veniturile părților și averea dobândită de aceștia pentru perioada vizată anii 2004 și 2009.

Curtea apreciază că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. respectiv aplicarea greșită a legii în ceea ce privește analiza veniturilor și a cheltuielilor pârâților intimați pentru perioada verificată.

Astfel în ceea ce privește dobândirea apartamentului de către pârâtul-intimat, achiziționat de acesta de la părinții săi prin act de vânzare-cumpărare, Curtea apreciază că raționamentul instanței de fond și aplicarea în raport de realitatea de fapt a prezumției prevăzute de art. 44 din Constituție sunt legale și corecte.

În mod corect, prima instanță a constatat că este incert caracterul oneros al dobândirii de către pârâtul-intimat a apartamentului. Aceasta deoarece contractul a fost încheiat între pârât și părinții acestuia, existând o declarație notarială a mamei pârâtului-intimat din care rezultă că prețul este fictiv și nu a fost plătit între părți. Acest fapt este credibil dat fiind legăturile de rudenie între părți și faptul că nu există o dovadă certă a achitării prețului.

Această interpretare a instanței de fond nu contravine dispozițiilor art. 1171 - 1173 C. civ., deoarece în cadrul litigiului de drept public având ca obiect verificarea averii pretins nejustificate a părților este esențial să se stabilească realitatea faptică, respectiv efectuarea sau nu a plății și nu realitatea juridică.

În consecință, față de această situație de fapt, în mod corect, prima instanță a făcut aplicarea art. 44 din Constituția României care impune ca atunci când există dubii cu privire la caracterul licit al dobândirii unui bun să se prezume că dobândirea s-a realizat în mod licit.

În ceea ce privește veniturile realizate de pârât în raport cu cheltuielile din anul 2004, în mod corect instanța a inclus la capitolul venituri sumele de bani obținute de pârât din activitatea de arbitru de fotbal pe anii 2001 - 2004, fapt contestat în Adresa Federației Române de Fotbal din 5 septembrie 2012 din care rezultă plata cu certitudine către pârât a sumei de 20.056,77 RON.

Critica de nelegalitate invocată în recurs de către recurenți în sensul înlăturării acestor sume ca venituri pe anul 2004 pe motivul nedeclarării sau neimpozitărilor de către organele fiscale nu este fondată. Faptul că aceste sume nu au fost incluse în declarația de avere și nu au fost declarate la organele fiscale nu prezintă relevanță în ceea ce privește corecta includere a lor la capitolul venituri. Omisiunea funcționarului public de a declara o sumă de bani obținută în declarația de avere nu este sancționată cu neluarea ei în considerare, iar nedeclararea ei la organele fiscale nu este sancționată cu confiscarea, fiind aplicabile sancțiuni specifice dreptului fiscal, neavând relevanță în procesul având ca obiect verificarea averii. Aceasta deoarece în raport de dispozițiile art. 44 din Constituție nu poate fi înlăturat un venit dobândit licit, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens, pe motivul formal al nedeclarării sau neimpozitării acestor venituri, motiv care nu are legătură cu procedura verificării averii pârâților-intimați din prezenta cauză.

Pentru anul 2009, verificarea și constatarea privind suma de 168.750 euro moștenită de pârâta-intimată B. de la tatăl său în anul 2009 este cea efectuată de prima instanță.

Curtea nu va reține susținerile din recurs ale recurenților prin care se încearcă răsturnarea prezumției de dobândire licită de către B. a acestei sume din moștenirea tatălui său pe motiv că nu există nicio probă din care să rezulte că defunctul avea o situație financiară care să-i permită economisirea sumei de 450.000 euro, lăsată moștenire conform Certificatului de moștenitor din 3 octombrie 2009.

În mod corect, prima instanță a inclus suma de 168.750 euro moștenită de B. de la tatăl său în anul 2009 la capitolul venituri pentru persoanele verificate, în condițiile în care această sumă a fost menționată în certificatul de moștenitor, certificat de moștenitor trecut în declarația de avere a pârâtului pe anul 2010 atât la cap. I - Bunuri imobile la pct. 1 și 2, cât și la cap. IV - Active financiare. Notarul public care a eliberat certificatul de moștenitor nu este abilitat prin lege să controleze proveniența averii defunctului, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 1173 C. civ. și a prevederilor legale privind procedura succesorală notarială. În cauză pârâta a dobândit prin moștenire suma de 168.750 euro reprezentând cota de 3/8 din moștenirea tatălui său, prima instanță făcând aplicarea corectă a dispozițiilor art. 44 alin. (8) din Constituție în sensul existenței unei prezumții licite de dobândire a averii de către pârâta-intimată în condițiile în care nu s-a probat de către A.N.I. cu certitudine caracterul ilicit al moștenirii autorului pârâtei.

În mod corect și pentru anul 2009 prima instanță a apreciat că suma reținută de Comisie a fi nejustificată nu este reală, neexistând o diferență justificativă între veniturile obținute de pârâți și cheltuielile efectuate respectiv că suma de 278.738 RON ar fi nejustificată. Aceasta a rezultat a fi nejustificată, în mod greșit, prin neluarea în considerare a sumei moștenite de către pârâta-intimată în baza Certificatului de moștenitor.

Față de cele exprese mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și A.N.I. împotriva Sentinței nr. 1.570 din 20 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2015.

Procesat de GGC - N