ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3451/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 16 mai 2012, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Bistrița-Năsăud și Administrația Finanțelor Publice Sângeorz-Băi, anularea Deciziei nr. 65/29.11.2011 emisă de Biroul de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, cu consecința exonerării de la obligația de plată a sumei de 647.204 lei stabilită în sarcina sa, reprezentând 388.760 lei taxă pe valoarea adăugată și 258.444 lei accesorii.

Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud în nume propriu și în numele Administrației Finanțelor Publice a orașului Sângeorz-Băi, a formulat întâmpinare, invocând, în principal, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Finanțelor Publice a orașului Sângeorz-Băi, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 817 din 2 noiembrie 2012, Curtea de Apel  Cluj – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Bistrița-Năsăud, a anulat Decizia nr. 65/29.11.2011 emisă de către Biroul de soluționare a contestațiilor din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice  Bistrița-Năsăud, a admis contestația formulată de reclamant împotriva Deciziei de impunere nr. 621/11.11.2010 și, în consecință, a exonerat reclamantul de la plata sumei de 47.204 lei.

Prin încheierea din 1 martie 2013, pronunțată în același dosar, Curtea de Apel Cluj a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamant și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței nr. 817 din 2 noiembrie 2012, în sensul că „exonerează reclamantul de la plata sumei de 55.526 lei”, în loc de „exonerează reclamantul de la plata sumei de 47.204 lei”.

Împotriva sentinței civile nr. 817 din 2 noiembrie 2012 și a încheierii din 1 martie 2013, pronunțate de Curtea de Apel  Cluj – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, invocând prevederile art.304 pct. 6, 7 și 9 din Codul de procedură civilă.

Prin decizia civilă nr. 4477 din 25 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud împotriva sentinței civile nr. 817 din 2 noiembrie 2012 și a încheierii din 1 martie 2013 ale Curții de Apel Cluj și a casat hotărârile recurate, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că în minuta cuprinzând soluția pronunțată de instanța de fond se menționează exonerarea reclamantului de la plata sumei de 647.204 lei, în timp ce, în dispozitivul sentinței nr. 817 din 2 noiembrie 2012, se menționează exonerarea reclamantului de la plata sumei de 47.204 lei. De asemenea, neconcordanța a fost preluată și în cuprinsul încheierii din 1 martie 2013, prin care a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de reclamant.

Astfel, Înalta Curte a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) Cod procedură civilă, potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Prin sentința civilă nr. 146 din 12 martie 2015, pronunțată în dosarul nr. 683/33/2012*, Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, continuatoare în drepturi și obligații a Direcției Generale a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, a anulat Decizia nr. 65/29.11.2011 emisă de Biroul de Soluționare a contestațiilor din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Bistrița-Năsăud și a obligat pârâta la soluționarea pe fond a contestației administrative formulate de reclamant în privința întregii sume contestate.

Prin aceeași hotărâre, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Orașului Sângeorz-Băi și a fost respinsă acțiunea formulată împotriva acesteia ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a constatat că, prin Decizia de impunere nr. 621/11.11.2010 emisă de Inspecția Fiscală din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată a sumei de 388.760 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată și accesorii aferente taxei pe valoare adăugată în cuantum de 258.444 lei.

Reclamantul a contestat decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală, criticând decizia organului fiscal de calificare a tranzacțiilor imobiliare efectuate în perioada 01.01.2007-30.06.2010 ca fiind tranzacții ce se circumscriu sferei de aplicare a prevederilor art. 126 alin.(1) din Legea nr.571/2003, pentru care se datorează taxa pe valoare adăugată, susținând că actele încheiate sunt acte eminamente civile. Ca apărare subsidiară, s-a învederat că operațiunile analizate de organul fiscal erau scutite de la plata TVA, în conformitate cu prevederile art. 141 alin. 2lit. f Cod fiscal.

Prin Decizia nr. 65/29.11.2011, a fost respinsă contestația formulată de reclamant pentru suma de 55.526 lei, constând în TVA-35.763 lei și accesorii de 19.763 lei. Totodată, s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de către reclamant pentru suma de 591.678 lei constând în TVA și accesorii, până la înlăturarea motivelor care împiedică analiza pe fond a contestației urmând ca, după depunerea documentelor probatorii, procedura de soluționare să fie reluată.

Pentru a dispune în acest sens, organul fiscal a reținut că reclamantul datorează taxa pe valoare adăugată în sumă de 35.763 lei, pentru tranzacțiile având ca obiect cele 7 imobile case de vacanță și terenurile aferente, realizate potrivit contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică la data de 19.01.2009, deoarece prin raportare la autorizațiile de construire și la momentul vânzării s-a considerat că operațiunea de vânzare a privit construcții noi și terenuri construibile, iar, potrivit prevederilor art. 141 alin.(2) lit. f) teza a II-a, scutirea de TVA nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi sau a unui teren construibil.

Decizia nu cuprinde nicio referire în privința accesoriilor calculate pentru neplata la scadență a taxei pe valoare adăugată în sumă de 35.763 lei, aferente acestor tranzacții.

Organul fiscal a decis să suspende soluționarea contestației până la înlăturarea motivelor care împiedică analiza pe fond a contestației, pentru suma de 591.678 lei, constând în TVA și accesorii, aferente tranzacțiilor având ca obiect terenuri efectuate în anii 2008 și 2009, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (3) Cod procedură fiscală cu trimitere la dispozițiile art. 155

1

Cod procedură civilă.

În motivare, s-a arătat că reclamantul nu a prezentat documentele din care să reiasă categoria de folosință a terenurilor la data încheierii contractelor, pentru a da posibilitatea organului fiscal să se pronunțe dacă imobilele tranzacționate se încadrează în categoria terenurilor construibile sau în categoria terenurilor neconstruibile.

Instanța de fond a reținut că deși reclamantul nu a solicitat în mod expres obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației administrative și în privința sumei de 591.678 lei constând în TVA și accesorii, acesta a formulat critici de nelegalitate punctuale, atât asupra modului de soluționare a raportului litigios de drept fiscal, cât și în privința deciziei organului fiscal de suspendare a soluționării contestației, motiv pentru care, se impune analiza legalității Deciziei nr. 65/29.11.2011 prin raportare la cele două măsuri cuprinse în dispozitivul acesteia.

Întrucât controlul de legalitate exercitat de instanța de contencios fiscal este limitat la statuările organului de soluționare a contestației din decizia emisă în condițiile art. 216 din Codul de procedură fiscală, prima instanță a apreciat că se impune verificarea, în primul rând, dacă măsura de suspendare a soluționării contestației pentru suma de 591.678 lei constând în TVA și accesorii, a fost dispusă în mod corect de către organul fiscal.

A reținut instanța că nu se impune analiza apărărilor reclamantului privind caracterul nedatorat al taxei de valoare adăugată pentru tranzacțiile imobiliare având ca obiect terenuri realizate în anii 2008 și 2009, pentru că, în privința acestor tranzacții, contestația administrativă nu a fost încă soluționată pe fond.

În ceea ce privește măsura suspendării soluționării contestației pentru suma de 591.678 lei, constând în TVA și accesorii, dispusă prin Decizia nr.65/ 29.11.2011, a apreciat instanța de fond că este nelegală deoarece a fost luată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (3) Cod procedură fiscală și art. 155

1

Cod procedură civilă.

Codul de procedură fiscală prevede la art. 216 alin. (4) că suspendarea soluționării contestației administrative poate avea loc în condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) și (2) din același cod și  niciuna din ipotezele care pot justifica măsura suspendării contestației nu este incidentă în cazul de față.

Cazurile de suspendare a soluționării contestației administrative sunt reglementate în mod expres de art. 214, astfel că, organul de soluționare a contestației a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 155

1

Cod procedură civilă la situația dedusă judecății.

Instanța de fond a apreciat că organul fiscal avea obligația să soluționeze pe fond contestația reclamantului și pentru suma 591.678 lei constând în TVA și accesorii, organul fiscal având posibilitatea ca, prin propriile diligențe, să obțină documentele necesare soluționării cauzei de la autoritățile emitente, în conformitate cu prevederile art. 213 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Fiind vorba despre obligații de plată stabilite în urma derulării unei inspecții fiscale, inversarea sarcinii probei pretinsă de către organul fiscal contravine prevederilor art. 65 alin.(2) din O.G. nr. 92/2003, care stabilesc că organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.

Astfel, s-a apreciat că măsura suspendării soluționării contestației pentru suma de 591.678 lei constând în TVA și accesorii dispusă prin Decizia nr. 65/29.11.2011 este nelegală, împrejurare care nu poate conduce însă la exonerarea reclamantului de plata acestor sume, așa cum se solicită prin acțiunea introductivă, ci doar la anularea Deciziei nr. 65/29.11.2011 în această privință și la obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației administrative și pentru suma de 591.678 lei constând în TVA și accesorii.

A apreciat Curtea de Apel Cluj că stabilirea situației de fapt fiscale a reclamantului nu poate avea loc în mod fracționat, așa cum a procedat organul de soluționare a contestației, ci doar în mod unitar, întrucât tranzacțiile cu cele 7 case de vacanță și terenurile aferente au fost realizate ca succesiune în timp la o dată ulterioară momentului de la care, în opinia organului fiscal, reclamantul avea obligația de a se înregistra ca plătitor de TVA. Astfel, rezultă din cuprinsul deciziei de impunere nr. 621/11.11.2010, că reclamantul a depășit plafonul de scutire în luna aprilie 2008, când a vândut terenul de 33.000 mp către S.C. B S.R.L. și avea obligația să se înregistreze ca plătitor de TVA începând cu data de 01.06.2008. Contestația soluționată pe fond privește doar TVA datorată pentru tranzacțiile având ca obiect cele 7 case de vacanță și terenurile aferente care s-au realizat în 19.01.2009, iar accesoriile de 19.763 lei aferente acestor tranzacții, au fost calculate pornind de la premisa că reclamantul era plătitor de TVA începând cu 01.06.2008.

Or, acest lucru este incert în condițiile în care organul investit cu soluționarea contestației nu a clarificat regimul juridic al terenurilor vândute de reclamant în cursul anilor 2008-2009, astfel că, cel puțin corectitudinea calculului accesoriilor nu poate fi verificată de instanța de contencios fiscal decât după soluționarea contestației administrative în cadrul căreia se va stabili dacă veniturile obținute din tranzacțiile imobiliare cu terenuri efectuate în 2008 și 2009, sunt sau nu luate în calcul în verificarea împrejurării depășirii plafonului de TVA.

Împotriva sentinței civile nr. 146 din 12 martie 2015 a Curții de Apel Cluj – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud,  criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul declarat de pârâtă s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 și art. 304

1

Cod procedură civilă, în temeiul cărora s-a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate, pentru următoarele motive:

Pe de altă parte, deși a anulat Decizia nr. 65/29.11.2011, prima instanță nu s-a pronunțat asupra soluției dispuse de organul administrativ jurisdicțional în ceea ce privește analiza contestației pentru suma de 55.526 lei, reprezentând taxă pe valoarea adăugată în sumă de 35.763 lei și accesorii aferente, în cuantum de 19.763 lei.

În aceste condiții, organul de soluționare a contestației nu a putut trece la analiza pe fond a contestației privind tranzacțiile cu terenuri, fiind împiedicat de către intimat-reclamantul, atât prin neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de procedura fiscală, cât și a celor stabilite prin intervenția organului de soluționare, fapt pentru care, s-a procedat pentru acest capăt de cerere, la suspendarea soluționării contestației administrative.

În subsidiar, în ipoteza examinării cauzei sub toate aspectele, în temeiul art

.

304

1

Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă a reiterat susținerile formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță, arătând, în esență, că vânzarea de către reclamant a parcelelor de teren și a caselor de vacanță constituie, în sensul art.128 alin. (1) - (2) din Codul fiscal, operațiuni impozabile constând în livrări de bunuri corporale imobile, și prin urmare, operațiunile de vânzare efectuate intrând în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată și fiind impozabile prin prisma acestui impozit indirect.

În ceea ce privește legalitatea impunerii reclamantului vizând cele 15 tranzacții cu teren, în raport de starea de fapt constatată și incidența normelor legale aplicabile speței, s-a reținut că reclamantul a efectuat în anul 2008 numai vânzări de terenuri cu regim de folosință „fânaț în intravilan”, categoria de folosință și destinația terenurilor fiind confirmată la data vânzării de extrasele CF completate în conformitate cu prevederile art.19 alin. (1) din Legea nr.7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară.

Pentru anul 2009, s-a reținut că au fost realizate de către reclamant 12 tranzacții cu imobile terenuri, conform contractelor de vânzare-cumpărare cu categorie de folosință „fânaț în intravilan”, aferent cărora organele de inspecție fiscală au stabilit taxă pe valoarea adăugată în cuantum de 17.702 lei.

Prin urmare, s-a reținut că, în raport cu prevederile pct. 37 alin. (6) din H.G  nr. 1618/2008, forma în vigoare în perioada de referință, calitatea unui teren construibil, sau cu altă destinație, rezultă din certificatul de urbanism eliberat la momentul vânzării sale de către proprietar, prezentarea acestuia fiind obligatorie pentru a justifica aplicarea scutirii de taxă pe valoarea adăugată.

În ceea ce privește tranzacțiile având ca obiect cele 7 imobile case de vacanță și terenurile aferente, realizate de către reclamant în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate la notar, întrucât scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi sau părți din aceasta, așa cum este definită această operațiune la pct. 3 al art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal și pct. 37 (3) din H.G. nr. 1579/2007, în mod corect s-a reținut că, în raport de datele de construire și de vânzare ale imobilelor, toate tranzacțiile se încadrează în categoria livrărilor de construcții noi, supuse taxării, și ca urmare, contestația a fost respinsă ca neîntemeiată pentru suma totală de 55.526 lei, reprezentând taxă pe valoarea adăugată (35.763 lei) și accesorii aferente (19.763 lei).

Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304

1

Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, este neîntemeiat.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți.

Astfel, sentința recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea primei instanțe cu privire la soluția pronunțată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile, apărările părților și mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic fiscal dedus judecății.

Motivarea clară și accesibilă a judecătorului fondului răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torja contra Spaniei).

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, este nefondat.

Potrivit principiului disponibilității, care guvernează procesul civil, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Astfel, instanța de judecată este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor.

În cauză, în raport cu obiectul acțiunii deduse judecății, nu se poate reține că prima instanță a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu    s-a cerut.

După cum s-a arătat în expunerea de la pct. I 5 al prezentei decizii, instanța de contencios administrativ a fost învestită cu acțiunea în anulare a Deciziei nr. 65/29.11.2011 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, prin care s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a contestației formulată de reclamant pentru suma de 55.526 lei, constând în taxă pe valoarea adăugată și accesorii aferente.

Prin aceeași decizie, s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulată de reclamant pentru suma de 591.678 lei, constând în taxă pe valoarea adăugată și accesorii aferente, până la înlăturarea motivelor care împiedică analiza pe fond a contestației, urmând ca după depunerea documentelor probatorii, procedura de soluționare să fie reluată.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, intimatul-reclamant a formulat critici de nelegalitate, atât în ceea ce privește modul de soluționare a raportului juridic de drept fiscal, cât și în privința măsurii de suspendare a soluționării contestației administrative, astfel încât, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar apreciază că se impune analiza legalității Deciziei nr. 65/29.11.2011, prin prisma celor două măsuri cuprinse în dispozitivul acesteia.

Împrejurarea că prin acțiunea introductivă nu s-a solicitat, printr-un capăt de cerere distinct, obligarea recurentei-pârâte la soluționarea pe fond a contestației administrative pentru suma de 591.678 lei, nu echivalează cu depășirea de către prima instanță a limitelor învestirii, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie anularea, în totalitate, a Deciziei nr. 65/29.11.2011, aspect ce implică controlul de legalitate al tuturor măsurilor dispuse de organul de soluționare a contestației prin decizia atacată.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate.

În mod judicios instanța de fond a constatat că măsura de suspendare a soluționării contestației pentru suma de 591.678 lei, constând în taxă pe valoarea adăugată și accesorii, este nelegală, organul fiscal procedând la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (3) Cod procedură fiscală și art. 155

1

Cod procedură civilă.

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, normele de procedură instituite de acest act normativ se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă numai în situațiile în care Codul de procedură fiscală nu conține reglementări exprese.

Cum cazurile de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă sunt prevăzute în mod expres la art. 214 din Codul de procedură fiscală, dispozițiile art. 155

1

Cod procedură civilă, invocate de către organul fiscal drept temei în drept pentru suspendarea soluționării contestației, nu sunt incidente în cauză.

Susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora, în ceea ce privește tranzacțiile cu terenuri, soluționarea pe fond a contestației formulate de reclamant a fost împiedicată de către acesta, prin neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de normele de procedură fiscală, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor art. 49 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „(1) Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condițiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda la: a) solicitarea informațiilor, de orice fel, din partea contribuabililor și a altor persoane;/…/.”

De asemenea, art. 213 alin. (1) și (2) din același act normativ prevede: „Analiza contestației se face în raport de susținerile părților, de dispozițiile legale invocate de acestea și de documentele existentele la dosarul cauzei./../ (2) Organul de soluționare competent pentru lămurirea cauzei poate solicita punctul de vedere al direcțiilor de specialitate din minister sau al altor instituții și autorități.”

În cauză, în vederea stabilirii stării de fapt fiscale a reclamantului, organul fiscal avea posibilitatea de a întreprinde demersuri pentru obținerea documentelor necesare soluționării cauzei de la autoritățile emitente, astfel încât, se impunea să soluționeze pe fond contestația reclamantului și pentru suma de 591.678 lei, constând în taxă pe valoarea adăugată și accesorii aferente.

Prin urmare, organul fiscal avea obligația de a clarifica regimul juridic al imobilelor tranzacționate de reclamant în cursul anilor 2008-2009, respectiv, de a stabili dacă aceste terenuri se încadrau în categoria terenurilor construibile și pe cale de consecință, supuse taxei pe valoarea adăugată, sau în categoria terenurilor neconstruibile, operațiune scutită de taxă pe valoarea adăugată, conform art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal.

Totodată, în condițiile în care în cuprinsul Deciziei de impunere nr.621/ 11.11.2010 s-a reținut obligația intimatului-reclamant de a se înregistra ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată începând cu data de 01.06.2008, iar contestația soluționată pe fond privește numai taxa pe valoarea adăugată datorată pentru tranzacțiile având ca obiect casele de vacanță și terenurile aferente, care au fost realizate ulterior datei menționate, se constată, în acord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, că se impune determinarea în mod unitar a situației de fapt fiscale a reclamantului, prin soluționarea pe fond a contestației administrative în privința întregii sume contestate.

Față de soluția pronunțată de prima instanță și împărtășită de instanța de control judiciar, nu se mai impune a fi analizate celelalte critici formulate în recurs vizând legalitatea impunerii intimatului-reclamant pentru tranzacțiile imobiliare având ca obiect terenuri, realizate în anii 2008 și 2009.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr.554/2004 și art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud împotriva sentinței civile nr. 146 din 12 martie 2015 a Curții de Apel Cluj – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2015.