ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 458/2015

Decizia nr. 458/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 5086 din 03 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Harghita, s-a dispus admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamanta SC A. KFT, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, și, în consecință, obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 2.465,17 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României din data plății, reprezentând penalități de întârziere aferente facturii din 31 octombrie 2008.

S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 616,29 euro, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României din data plății, reprezentând penalități de întârziere aferente facturii din 01 decembrie 2008, precum și restul pretențiilor formulate de aceasta.

S-a dispus compensarea parțială a cheltuielilor de judecată avansate de părți, obligând reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 316,41 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

În baza contractului de lucrări din 22 iulie 2008 încheiat între părți, s-a convenit executarea, de către reclamanta SC A. KFT, de lucrări la obiectivul de investiții „Reabilitarea și automatizarea Stației de Captare” din municipiul Odorheiu Secuiesc în favoarea pârâtei SC B. SRL, pentru prețul convenit de 770.365 euro, fără T.V.A. (filele 8-15).

Durata de execuție a lucrărilor fost stabilită inițial la data de 20 noiembrie 2008, această dată fiind prelungită prin acte adiționale succesive până la data de 16 decembrie 2008, apoi 28 septembrie 2009 și în final până la data de 30 mai 2009 (filele 16-18).

Despăgubirile solicitate de pârâta de față, din partea reclamantei executantă, precum și alte persoane juridice implicate în realizarea obiectivului de investiții, constituie obiectul Dosarului nr. x/96/2011.

Tribunalul a constatat că a fost îndeplinită procedura prealabilă a concilierii directe în conformitate cu prevederile art. 720

1

C. proc. civ. (filele 125-128).

Tribunalul a reținut că astfel cum rezultă din interogatoriul administrat reclamantei, aceasta a recunoscut că nu a fost încheiat un proces-verbal de finalizare a lucrărilor contractate, întrucât pârâta a refuzat confirmarea executării lucrării (fila 162), că în conformitate cu prevederile art. 18.7 din contractul încheiat între părți, contractul nu va fi considerat terminat până când procesul-verbal de recepție finală nu va fi semnat de comisia de recepție, care confirmă că lucrările au fost executate conform contractului (fila 14).

Ca și modalitate de plată a lucrărilor s-a reglementat prin contract, prin art. 18.1, că plățile se vor efectua în euro conform graficului de plăți, în următorul fel: la urma procurării și recepționării utilajelor se va achita 40% din prețul convenit, la urma procurării și recepționării tabloului electric de comandă se va achita 10%, la terminarea lucrărilor după recepția tehnică se va achita 40%, iar la finalizarea lucrărilor după proba de funcționare se va achita 10% (fila 13 verso).

În speță reclamanta nu a făcut dovada că s-ar fi efectuat recepția tehnică a lucrării, din contra, din actele depuse rezultă tocmai că pârâta a refuzat recepționarea lucrărilor datorită unor deficiențe ale stației de captare. În acest sens au fost încheiate procese-verbale, s-au purtat tratative, precum și schimb de corespondență între părți (filele 61 și urm., 68 și urm., 91 și urm.).

Astfel, termenul de execuție finală a fost prevăzut de părți pentru data de 29 mai 2009, iar cu ocazia efectuării probei de funcționare s-a constatat că instalația nu funcționează în mod corespunzător, acest fapt fiind comunicat reclamantei (fila 92). După această dată au avut loc mai multe întâlniri ale părților, negocieri, însă fără rezultatul scontat, respectiv înlăturarea deficiențelor în vederea asigurării funcționalității stației de captare.

În asemenea condiții, Tribunalul a conchis că facturile emise de reclamantă după data de 29 mai 2009 au fost refuzate la plată în mod temeinic de către pârâtă, deoarece recepționarea finală a lucrărilor nu a putut avea loc din motivul că deficiențele nu au fost remediate, astfel, în înțelesul prevederilor art. 18.7 raportat la art. 18.1 din contract, restul valorii contractului trebuiau achitate după recepționarea finală.

Prin raportul de expertiză contabilă judiciară s-a determinat creanța pretinsă de reclamantă în baza facturilor depuse la dosar, fiind calculate și penalitățile în cuantum total de 167.984,47 euro (fila 207).

S-a considerat că această creanță nu este în totalitate certă, lichidă și exigibilă, fiind atribuția instanței de a stabili care facturi ar trebui onorate la plată de pârâtă în funcție de prevederile contractuale, ce reglementează raporturile obligaționale dintre părți, precum și în raport cu dispozițiile legal incidente.

Astfel, examinând rând pe rând pretențiile reclamantei, Tribunalul a reținut următoarele:

În ceea ce privește suma de 2.465,17 euro reprezentând penalități de întârziere aferente facturii din 31 octombrie 2008, astfel cum rezultă din raportul de expertiză contabilă judiciară, data scadenței facturii a fost la 30 noiembrie 2008, fiind achitată de pârâtă la data de 08 decembrie 2008, cu 8 zile întârziere (fila 204).

Această factură emisă pentru suma de 308.146 euro reprezintă 40% din valoarea contractului (filele 29-30), sumă asupra cărora părțile au convenit conform art. 18.1 din contract, în sensul că se va achita de pârâtă în urma procurării și recepționării utilajelor.

În ceea ce privește suma de 616,29 euro reprezentând penalități de întârziere aferente facturii din 01 decembrie 2008, astfel cum rezultă din Raport, data scadenței facturii a fost la 31 decembrie 2008, fiind achitată de pârâtă la data de 08 ianuarie 2009, cu 8 zile întârziere.

Această factură emisă pentru suma de 77.036,50 euro reprezintă 10% din valoarea contractului (filele 33-34), sumă asupra cărora părțile au convenit conform art. 18.1 din contract, în sensul că se va achita de pârâtă în urma procurării și recepționării tabloului electric de comandă.

Aceste două facturi au fost acceptate la plată de pârâtă, fiind și achitate fără obiecțiuni, cu respectarea prevederilor art. 18.1 din contract, însă cu câteva zile de întârziere.

În conformitate cu prevederile art. 12.2 din contract, în cazul în care achizitorul nu onorează facturile în termenul convenit, atunci are obligația de a plăti, ca penalități, suma echivalentă cu o cotă procentuală din plata neefectuată de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere (fila 11 verso).

Prin urmare, fiind vorba de plăți efectuate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contract, ținându-se cont de art. 969 alin. (1) și art. 970 alin. (1) C. civ., precum și de art. 1 din O.G. nr. 9/2000, Tribunalul a admis aceste două capete de cerere, obligând pârâta să plătească reclamantei 2.465,17 euro și suma de 616,29 euro, reprezentând penalități de întârziere, în echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României din data plății.

În ceea ce privește suma de 42.857,33 euro, reprezentând prejudiciu creat prin refuzul preluării de către societatea debitoare a utilajului, precum și a facturii din 03 decembrie 2009 emisă de

SC C. SRL

, s-a apreciat că această factură a fost emisă ulterior datei de 29 mai 2009, dată la care a fost refuzată preluarea lucrărilor de către pârâtă, și dată după care nu a mai fost încheiat procesul-verbal de recepție finală.

În conformitate cu prevederile art. 18.7 raportat la art. 18.1 din contract, s-a stipulat că restul valorii contractului de 50% se va achita în două tranșe, după finalizarea lucrărilor și recepționarea finală a acestora (filele 13 verso și 14).

În al doilea rând, reclamanta nu a făcut dovada motivului pentru care a suferit prejudiciu în urma refuzului pârâtei de a prelua un utilaj și nici întinderea acestui prejudiciu.

Pentru considerentele sus expuse, Tribunalul a apreciat că pretențiile reclamantei cu privire la factura din 03 decembrie 2009 emisă de SC C. SRL sunt neîntemeiate, motiv pentru care a respins acest capăt de cerere împreună cu celelalte două cereri legate de această factură, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 72.697,81 euro penalități de întârziere, precum și a sumei de 87.928,49 euro reprezentând datorie parțială.

Aceeași este situația și în ceea ce privește factura din 31 iulie 2009 în sumă de 2.867,62 euro reprezentând prejudiciu creat prin refuzul preluării de către societatea debitoare a utilajului, precum și suma de 185,01 euro, reprezentând penalități de întârziere, întrucât și această factură a fost emisă în condițiile în care lucrările nu au fost recepționate. Prin urmare, în temeiul contractului încheiat între părți, ce constituie legea acestora, pârâta nu are obligația achitării unor sume pretinse fără ca lucrările să fi fost recepționate.

În ceea ce privește suma de 20.815 euro reprezentând cheltuieli suplimentare generate de alegerea necorespunzătoare a pompelor, o asemenea obligație de plată în sarcina pârâtei nu a fost prevăzută prin contract. Pe de altă parte, asemenea cheltuieli suplimentare nu au fost dovedite și nici nu s-a făcut dovada că pârâta ar fi răspunzătoare de alegerea necorespunzătoare a pompelor de apă.

În ceea ce privește suma de 3.231,5 euro reprezentând reparații generate de întreținerea necorespunzătoare a instalației predate, Tribunalul a constatat că aceste pretenții de asemenea nu au fost dovedite.

În ceea ce privește suma de 3.518,5 euro reprezentând cheltuieli privind onorariile de expert, Tribunalul a reținut că prin contractul încheiat nu s-a prevăzut că asemenea cheltuieli ar cade în sarcina pârâtei beneficiare a lucrării.

În sensul prevederilor contractului de lucrări din 22 iulie 2008 reclamanta SC A. KFT, în calitate de executant, s-a angajat de a executa și finaliza lucrările, precum și de a remedia viciile ascunse, fiind pe deplin responsabil pentru conformitatea operațiunilor executate și pentru procedeele de execuție utilizate (art. 10.1 alin. (1) și art. 10.3 alin. (1) din contract). Or, efectuarea lucrărilor de expertiză cade în sarcina executantului în situația în care obiectivul de investiții funcționează cu deficiențe, pentru a se stabili cauza acestora, și de a se asigura remedierea lor.

Pentru considerentele reținute, instanța a respins celelalte capete de cerere formulate de reclamantă.

Prin Decizia nr. 243 din 13iunie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul formulat de SC A. KFT Ungaria, obligând apelanta la plata cheltuielilor de judecată de 3.000 lei.

Pentru a se pronunța astfel Instanța de apel a reținut următoarele:

Cu privire la cauza cererii de chemare în judecată și calea de atac prevăzută de lege s-a constatat că, prin încheierea din 19 iunie 2012 Tribunalul Harghita a calificat cauza ca litigiu cu profesioniștii, declarându-se competentă în soluționarea acesteia în temeiul art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ.

Văzând această calificare a litigiului, necontestat de părți, precum și calea de atac stabilită prin dispozițiile art. 282 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. nu-i permit schimbarea, din oficiu, a cauzei cererii de chemare în judecată, ca atare, nu se impune să recalifice calea de atac din apel în recurs. De asemenea, a notat că prima instanță nu a stabilit o cale de atac neprevăzută de lege, ci că mențiunea inexactă se datorează calificării date litigiului, determinată de cauza cererii de chemare în judecată indicată de reclamantă, calificare ce nu a constituit obiectul unor discuții contradictorii. Astfel, dacă instanța de apel nu poate schimba cauza acțiunii, nu poate nici recalifica calea de atac din apel în recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 287

16

din O.U.G. nr. 34/2006, întrucât măsura ar restrânge accesul reclamantei la o cale de atac efectivă, în condițiile în care termenul de recurs este de 5 zile prevăzut de art. 287

16

din O.U.G. nr. 34/2006.

Cu privire la fondul apelului a reținut că prin criticile formulate apelata a invocat, în esență, că prima instanță a apreciat în mod greșit că în cauză creanța pretinsă trebuia să fie certă, lichidă și exigibilă, nefiind sesizată cu o cerere de emitere a ordonanței de plată, formulată în temeiul O.U.G. nr. 119/2007, iar ca urmare trebuia să analizeze temeinicia cererii raportat la dispozițiile contractuale și legale incidente.

Contrar susținerilor apelantei, Curtea a reținut că prin întâmpinarea formulată în prima instanță (fila 142 dosar de fond) intimata pârâtă a invocat excepția de neexecutare a contratului, chiar dacă nu a indicat această denumire, sens în care a susținut că, deși stația de captare a fost pusă în funcțiune, aceasta nu funcționează la parametri specificați din cererea de ofertă, întrucât la pompele tip Cornell furnizate și montate de reclamantă s-a constatat fenomenul de cavitație, ceea duce la scurtarea perioadei de funcționare datorită eroziunii instalației de pompare. Aceste probleme au persistat, iar părțile implicate în realizarea lucrărilor, în cursul anilor 2009-2010, au purtat mai multe discuții în vederea soluționării amiabile a litigiului.

Mai mult, prin sentința nr. 5084 din 03 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. x/96/2011, irevocabilă, au fost acordate în favoarea intimatei-pârâte (reclamantă în acel dosar) despăgubiri echivalente cu prețul unor pompe noi, constatând că pompele furnizate și montate de apelanta - reclamantă (pârâtă în acel dosar) sunt necorespunzătoare, datorită fenomenului de cavitație care duce la uzarea acestora. Sa reținut, în motivarea hotărârii, că executantul lucrărilor, SC A. KFT, este obligată la plata daunelor interese pentru executarea defectuoasă a obligațiilor contractuale.

Această stare de fapt este confirmată de furnizorul pompelor, D. (fila 76 dos. apel) care a recomandat antreprenorului SC A. KFT efectuarea modificărilor pe cheltuiala acestuia, precum și de expertiza tehnică extrajudiciară efectuată de părți de comun acord (fila 35 dos. apel) care constată că defecțiunile sunt consecința unor erori de proiectare și executare, iar pompa este necorespunzătoare.

În acest context, au fost avute în vedere prevederile art. 10.3 alin. (3) din contract (fila 14 verso dos. apel) potrivit cu care, executantul avea sarcina de a verifica proiectul de detalii de execuție și în cazul în care observă greșeli profesionale să inițieze conciliere cu achizitor și proiectant în vederea rezolvării greșelilor. Această obligație conferă executantului o diligență sporită în executarea contractului, care nu i-ar permite să se apere de răspundere invocând vicii de proiectare.

În această situație, părțile constatând la data de 29 mai 2009, cu ocazia probei de funcțiune executate în urma modificărilor efectuate la coșul aspirator și conducta aspiratoare, că instalația nu funcționează corespunzător, iar deficiențele nu au fost înlăturate, s-a apreciat că pârâta era îndreptățită să refuze plata tranșelor de preț devenite scadente și neachitate.

Argumentele apelantei, conform cărora plata ultimelor sume datorate executantului nu era condiționată de eliberarea certificatului de recepție finală (art. 18.7 din contract) și, ca atare, plata ultimei tranșe de preț trebuia efectuată după proba de funcționare (art. 18.1 din contract) au fost considerate neconcludente, în condițiile în care proba de funcționare a demonstrat că pompele montate sunt necorespunzătoare.

S-a mai reținut că deficiențele de funcționare și randament se datorează alegerii greșite a pompei, însă nu există probe care să confirme afirmația reclamantei că alegerea pompelor, este opțiunea exclusivă a pârâtei. În condițiile în care caietul de sarcini conținea doar parametri tehnici, fără a indica un anumit tip de pompă, chiar dacă la un moment dat pârâta și-a dat acordul, acceptând oferta de preț a furnizorului SC D. KFT (fila 48 dos. de fond), instanța a apreciat că alegerea unor pompe necorespunzătoare din punct de vedere tehnic, ca parte a obiectivului de investiții, a intervenit în cursul executării lucrărilor de reabilitare la care s-a angajat reclamanta, iar în contextul în care beneficiarul nu avea nici o răspundere în acest sens, culpa îi revine reclamantei în calitate de executant.

Cu privire la plata unor costuri suplimentare generate de întreținerea necorespunzătoare a utilajelor, în valoare de 3.231,5 euro, conform facturii din 27 ianuarie 2011 (fila 40 dos. apel), Curtea a reținut că, într-adevăr, reclamanta a făcut dovada că a achitat costul unor reparații, însă din probele administrate nu rezultă că pierderile de ulei la pompe, sau uzarea simeringurilor au fost cauzate din întreținerea necorespunzătoare a pompelor. Părțile au întocmit un proces-verbal denumit „reparații în garanție” (fila 82 dosar de fond) în care au descris doar defecțiunea și măsurile luate pentru înlăturarea acesteia, fără a indica cauzele care le-a generat. În concluzie, prima instanță a respins în mod corect și aceste pretenții.

Cu privire la solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 3.518,5 euro, reprezentând cheltuieli suplimentare generate de angajarea unor experți Curtea a reținut că angajarea experților era necesară în vederea lămuririi cauzelor unor defecțiuni de funcționare apărute anterior terminării contractului și semnării procesului verbal de recepție. Dat fiind faptul că experții au stabilit că pompele livrate sunt necorespunzătoare și aceste constatări confirmă faptul că reclamanta, în calitate de executant, nu și-a îndeplinit obligațiile asumate conform contractului, Curtea conchide, asemenea primei instanțe de fond, că obligarea pârâtei la suportarea acestor costuri este lipsită de orice fundament legal sau convențional.

În ce privește afirmația reclamantei că este îndreptățită la plata unor daune (42.857,33 euro și, respectiv 2.867,62 euro) pentru repararea prejudiciului cauzat prin refuzul pârâtei de a prelua obiectivul investiției, lucrările suplimentare și facturile emise (din 03 decembrie 2009 și din 31 iulie 2009) s-a avut în vedere că ele au fost cuantificate în temeiul dispozițiilor pct. 12.2 și 18.2 din contract, conform cu care executantul este îndreptățit la plata unor penalități dacă achizitorul nu a efectuat plata în termen de maximum 30 de zile de la depunerea documentelor de plată.

Instanța a reținut că aceste clauze nu îndrituiesc executantul la unor penalități în cazul în care achizitorul refuză recepționarea lucrărilor sau a documentelor de plată (facturilor), ca urmare, Curtea apreciază că aceste pretenții nu au temei contractual.

Pentru considerentele avute în vedere anterior, în privința respingerii capătului de cerere referitor la plata diferenței de preț neachitate, ținând seama de regula generală potrivit căreia accesoriul urmează soarta debitului principal, iar soluția dată unor cereri principale determină soluționarea cererilor accesorii, Curtea a apreciat că cererea privind obligarea pârâtei la plata unor penalități de întârziere în suma de 185,01 euro, pretinsă pentru achitarea cu întârziere a facturii din 31 iulie 2009, este neîntemeiată.

Cu privire la aplicarea prevederilor H.G. nr. 273/1994, privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora instanța a constatat că nu sunt inaplicabile, întrucât lucrarea executată nu este o construcție în sensul definit prin Ordinul nr. 1398 din 27 septembrie 2001.

Curtea a reținut că părțile au stipulat la pct. 18.7 că „contractul nu va fi considerat terminat până când procesul verbal de recepție finală nu va fi semnat de comisia de recepție, care confirmă că lucrările au fost executate conform contractului”. În acest context s-a menționat totuși că netemeinicia sumelor pretinse de reclamantă nu este consecința nerealizării recepției finale ci a imposibilității de a înlătura deficiențele de funcționare a pompelor și ivirii unor litigii, care așa cum s-a arătat anterior, au condus la obligarea reclamantei la plata unor despăgubiri cuantificate în raport de costurile de înlocuire și de montare a unor pompe corespunzătoare.

În privința criticilor privind probele administrate Curtea a reținut că, într-adevăr, s-a încuviințat efectuarea unei expertize contabile, însă concluziile acesteia erau pertinente doar dacă prima instanță ar fi admis pretențiile reclamantei și avea nevoie de calculele expertului contabil pentru a cuantifica daunele interese cuvenite. Temeinicia acestor pretenții nu putea fi dezlegată de expertul contabil prin calculele efectuate ci constituia fondul litigiului dedus judecății, fiind atributul instanței de a stabili dacă reclamanta și-a îndeplinit (sau nu) în mod corespunzător obligațiile asumate prin contract ori că pârâta era îndreptățită (sau nu) să refuze plata pentru deficiențele de funcționare constatate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. KFT Ungaria a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele:

Se consideră că, chiar dacă la momentul sesizării instanței - 08 mai 2012 - articolul menționat atribuia competența soluționării în primă instanță a unor astfel de cauze secției comerciale a tribunalului, nu se poate face abstracție că pe parcursul soluționării prezentei cauze, competența de soluționare s-a schimbat, devenind aplicabil principiu aplicării imediate a normelor de procedură.

De asemenea, recurenta apreciază că indiferent de calificarea pe care partea o dădea cererii de chemare în judecată, instanța trebuia să verifice acest aspect și să-l corecteze, în contextul în care, spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat, temeiul juridic nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, potrivit art. 129 alin. (4)-(5) C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de fond avea obligația de a da calificarea corectă a temeiului juridic al acțiunii și de a stabili în ce măsură este competentă.

- Se susține că potrivit art. 18.7 din contract, plata ultimelor sume datorate executantului pentru lucrările executate nu va fi condiționată de eliberarea certificatului de recepție finală, conform art. 18.1, plata ultimei tranșe urma să se facă după proba de funcționare, probă ce s-a realizat înainte de punerea în funcțiune, factura eliberându-se la aproape un an de la punerea în funcțiune, ceea ce înseamnă că înainte ca reclamanta să emită factura finală din 03 decembrie 2009, pârâta a exploatat pompele timp de un an fără să achite nimic din suma de 229.183,59 euro.

Pentru acest motiv, recurenta consideră că pârâta a fost de rea credință, iar obiecțiunile sale sunt pur formale, fiind invocate dor pentru a justifica refuzul de plată a prețului.

Prin urmare, apreciază că indiferent de ce obiecțiuni a formulat pârâta și de denumirea dată lor, acestea nu au vreo relevanță, iar sub acest aspect, instanțele au nesocotit prevederile art. 18.7 teza II din contract și art. 969 C. civ.

- Referitor la suma de 87.938,49 euro, reprezentând restul de preț din totalul de 229.183,59 euro se arată că părțile au convenit la art. 21.4 din contractul de lucrări din 2008 ca SC C. SRL să devină subcontractant, sens în care i s-au cesionat 50% din lucrări, urmând ca în baza art. 18.1, reclamanta să îi achite acestuia 50% din valoarea totală a lucrărilor.

Explicitând modul în care s-au calculat penalitățile prevăzute de art. 12.2 din contractul de lucrări menționat, recurenta arată că prin contractul de cesiune din 23 decembrie 2009, pârâta a recunoscut debitul datorat de 229.183,59 euro, fapt ce rezultă de declarația cedentului și însușită de pârâtă prin semnarea contractului de cesiune.

- Referitor la suma de 20.815 euro reprezentând cheltuieli suplimentare generate de alegerea pârâtei pompelor necorespunzătoare, se arată că instanța de apel apreciat că nu s-a făcut dovada că alegerea pompelor a fost în exclusivitate opțiunea pârâtei, concluzionându-se că, în calitate de executant, culpa îi aparține reclamantei.

Recurenta susține că ea este cea care a constat deficiențele de funcționare a pompelor, deficiențe apărute din cauza măsurătorilor greșite furnizate de pârâtă și proiectant, care au fost de acord cu propunerea sa privind necesitatea efectuării unor modificări la pompe și înlocuirea coșului aspirator, care crea dificultăți în funcționarea pompelor.

Cu toate că părțile au fost de acord - deci și intimata pârâtă - că ea trebuia să efectueze modificările necesare se susține toate cheltuielile necesare acestor modificări au fost efectuate de reclamantă, care este îndreptățită să recupereze aceste cheltuieli, iar raportat la declarațiile experților nu se poate reține lipsa de dovadă a vinovăției pârâtei în alegerea necorespunzătoare a pompelor.

- Referitor la suma de 3.231,5 euro reprezentând cheltuieli suplimentare generate de întreținerea necorespunzătoare a pompelor de către pârâtă, deși instanța de apel a reținut că acestea nu rezultă de nicăieri, recurenta precizează că serviciile de mentenanță a pompelor nu intră în atribuțiile sale contractuale.

Se apreciază că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 17.2 alin. (3) din contractul de lucrări potrivit cu care, dacă se constată anumite defecțiuni și acestea nu se datorează executantului, contravaloarea lucrărilor de remediere va fi evaluată și plătită de pârâtă ca lucrări suplimentare.

Astfel, chiar dacă din procesul-verbal denumit „reparații în garanție” rezultă doar defecțiunile existente, nu și cauza acestora, atâta vreme cât pârâta a solicita efectuarea reparației - ce nu constituia o atribuție contractuală - este obligată să suporte contravaloarea acestora.

- Referitor la suma de 3.518,5 euro, reprezentând cheltuieli suplimentare generate de angajarea experților se arată că, în realitate, nu a făcut decât să se conformeze art. 17.2 alin. (3) din contract.

Făcând referire la modul de remedierea a deficiențelor și la părerile experților, recurenta apreciază că fiind vorba de o lucrare suplimentară trebuia ca pârâta să suporte contravaloarea acesteia.

- Referitor la suma de 42.857,33 euro, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a refuzului pârâtei de a prelua utilajul și factura din 03 decembrie 2009 și cu privire la care instanța de apel a apreciat că nu au temei contractual se susține că, în condițiile în care pârâta a acceptat factura finală rezultă că a preluat și utilajul care a asigurat alimentarea cu apă potabilă, încă din 29 mai 2009, fiind de notorietate că în perioada 30 mai 2009 - 03 decembrie 2009 a fost asigurată furnizarea de apă potabilă cu ajutorul celor două pompe.

- Referitor la suma de 2.876,62 euro, reprezentând prejudiciul ce i-a fost creat prin refuzul preluării de către pârâtă a utilajului cât și a facturii din 2009, calculat conform pct. 12.2 coroborat cu pct. 18.2 din contractul de lucrări, cu privire la care instanța de apel a reținut că nu există temei contractual se artă că situația este identică cu cea prezentată anterior.

- Referitor la suma de 185,01 euro, reprezentând penalități de întârziere conform facturii din 2009, calculată conform pct. 12.2 coroborat cu pct. 18.2 și asupra cărora s-a apreciat că nu se datorează în condițiile respingerii cererii privind acordarea debitului principal se arată că factura a devenit scadentă la 30 august 2009, iar intimata a achita contravaloarea facturii cu 4 zile întârziere, ceea ce înseamnă că trebuia să suporte penalitățile de întârziere.

- Referitor la aplicarea în cauză a prevederilor H.G. nr. 237/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, recurenta apreciază că acestea nu sunt aplicabile în cauză, nefiind în discuție o construcție în sensul art. 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspectoratului de Stat în Construcții.

Chiar dacă actul normativ ar fi fost aplicabil în cauză, așa cum a apreciat instanța de apel, recurenta consideră că era la latitudinea părților să stabilească detaliile referitoare la plată, neavând relevanță definiția recepției și a datei recepției.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata SC B. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

De asemenea, în argumentare recurenta susține și încălcarea principiului rolului activ de către instanța fondului, în raport de dispozițiile art. 129 alin. (4)-(5) C. proc. civ. în sensul că nu a dat calificarea corectă a temeiului juridic al acțiunii deduse judecății.

Criticile sunt nefondate.

Așa cum s-a reținut și prin decizia atacată, instanța de fond s-a conformat obligației impuse de art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ. și, din oficiu, a verificat dacă este competentă general, material și teritorial să judece cauza cu care a fost învestită, declarându-se competentă prin încheierea de ședință din 19 iunie 2012. Prin aceeași încheiere, instanța de fond a procedat și la calificarea litigiului ca fiind între profesioniști.

Niciuna dintre statuările primei instanțe prin încheierea menționată nu a fost contestă de reclamantă atunci când a promovat calea de atac a apelului deși avea la îndemână această posibilitate conferită de art. 282 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, încheierea de ședință din 19 iunie 2012 prin care instanța de fond a procedat la calificarea naturii litigiului dedus judecății ca fiind între profesioniști, calificare ce a avut drept premisă chiar temeiurile de drept invocate de reclamantă prin cererea introductivă, a intrat în puterea de lucru judecat câtă vreme nu a fost atacată de niciuna dintre părțile cauzei.

Acesta este și motivul pentru care instanța de apel a consemnat că nu-i mai este permis a proceda la recalificarea căii de atac și că mențiunea căii de atac indicate în dispozitivul sentinței se datorează calificării litigiului.

De asemenea, trebuie precizat că toate interpretările instanței de apel cu privire la calificarea naturii litigiului și a prevederilor art. 287

16

din O.U.G. nr. 34/2006 au fost interpretate în favoarea reclamantei astfel încât, acesteia să nu-i poată fi restrâns dreptul de acces la o cale efectivă de atac, fiind evident că față de prevederile art. 287

16

din O.U.G. nr. 34/2006 care prevăd că termenul de recurs este de 5 zile de la pronunțare, reclamanta s-ar fi văzut în situația de a nu mai avea posibilitatea reală de a beneficia de o cale de atac împotriva sentinței.

De aceea criticile recurentei sub acest aspect nu pot fi primite.

Mai mult, chiar și în condițiile în care s-ar lua în considerare criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu s-ar schimba cu absolut nimic soluția adoptată de instanța de apel și s-ar ajunge la aceeași situație antamată de instanța de apel, situație ce i-ar fi defavorabilă recurentei.

Asta pentru că, potrivit dispozițiilor art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, în forma avută la data sesizării instanței - 08 mai 2012 - procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea nulitatea, anularea rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de secția comercială a tribunalului din circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.

Așa fiind, la data înregistrării acțiunii, competența materială de soluționarea în primă instanță aparținea secției comerciale a Tribunalului Harghita.

Este adevărat că acest articol a fost modificat prin pct. 68 al art. 1 din O.U.G. nr. 77/27 noiembrie 2012, modificare prin care s-a prevăzut că litigiile anterior enunțate au fost date în competența instanței de contencios administrativ a tribunalului din circumscripția căruia se află sediul autorității contractante, modificare ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2013.

La fel de adevărat este și faptul că, la data pronunțării sentinței de către prima instanță - 1 decembrie 2013 - aceste prevederi intraseră în vigoare, numai că, potrivit normelor tranzitorii ale O.U.G. nr. 77/2012 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 34/2006, reglementate prin art. 3 s-a prevăzut că procesele, contestațiile și cererile în materie de achiziții publice, aflate în curs de soluționare în fața Consiliului sau, după caz, a instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a acestui act normativ, continuă să se judece în condițiile și cu procedura prevăzută de legea în vigoare la data la care au fost începute.

Prin urmare, litigiul ar fi fost tot de competența instanței comerciale (civile), nu a celei de contencios administrativ, așa cum susține eronat recurenta, calea de atac fiind tot a recursului în 5 zile de la comunicarea sentinței, situație de natură a restrânge accesul reclamantei la o cale de atac efectivă, așa cum s-a arătat anterior.

Pentru aceste considerente, criticile recurentei pe aspectul învederat sunt nefondate.

În privința criticilor ce țin de fondul cauzei se constată că de asemenea, sunt nefondate.

Ca o precizare prealabilă se constată că toate criticile subsumate de recurentă pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. reprezintă o reluare fidelă a motivelor de apel, și că aproape toate argumente aduse în dezvoltarea motivului recurs tind la o reapreciere a situației de fapt stabilite în cauză și a probatoriilor administrate, chestiuni ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs al cărui rol este limitat la exercitarea controlului de nelegalitate raportat strict la motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta invocă încălcarea prevederilor contractuale stipulate la art. 18.7 teza II din contractul părților, coroborat cu cele ale art. 969 C. civ.

Se invocă reaua - credință a intimatei în formularea obiecțiunilor cu privire la lucrările statuate, în condițiile în care, recurenta susține că și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual.

Or, situația de fapt stabilită de către instanțele anterioare a fost alta, în sensul constatării neexecutării obligației asumate prin contract, reținându-se și dându-se eficiență excepției de neexecutare invocate de pârâtă și că pârâta era îndreptățită la a refuza plata tranșelor de preț devenite scadente și neachitate.

În ce privește neacordarea penalităților de întârziere aferente sumei de 87.928,49 euro se constată că recurenta nu invocă critici concrete prin care să arate ce texte de lege au fost interpretate ori aplicate greșit, rezumându-se la a arăta modul de calcul al acestora și la a indica temeiurile contractuale în baza cărora a fost efectuat.

Referitor la suma de 20.825 euro reprezentând cheltuielile suplimentare generate de alegerea de către pârâtă a pompelor necorespunzătoare, recurenta nu este de acord cu reținerea instanței în sensul că nu a făcut dovada faptului că alegerea pompelor a fost în exclusivitate opțiunea pârâtei.

În contextul în care recurenta reia situația de fapt cu privire la acest aspect, precum și probatoriile administrate dându-le o altă semnificație decât cea dată de instanța de apel, se constată că aceste susțineri nu pot fi subsumate motivului de nelegalitate întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care nu pot face obiectul analizei în recurs.

Nici criticile referitoare la suma de 3.518,5 euro, reprezentând cheltuieli suplimentare generate de angajarea experților de către reclamantă nu pot fi primite, în condițiile în care aceste cheltuieli nu pot fi asimilate lucrărilor suplimentare în sensul prevederilor contractului, în condițiile în care angajarea experților era necesară pentru a se lămuri cauzele defecțiunilor de funcționare ivite anterior terminării contractului și semnării procesului verbal de recepție și în care, constatările acestora au confirmat faptul că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract.

În privința sumei de 42.857,33 euro, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a refuzului pârâtei de a prelua obiectul investiției, în mod corect s-a reținut de către instanța apelului că nu au temei contractual câtă vreme clauzele contractuale de la pct. 12.2 și 12.8 din contract, indicate de recurentă, privesc plata unor penalități în situația în care achizitorul nu a efectuat plata în termen de maximum 30 de zile de la data depunerii documentelor de plată, iar nu în cazul în care se refuză recepționarea obiectului investiției.

Aceleași considerente expuse anterior sunt valabile și în cazul sumei de 2.867,62 euro privind prejudiciul pretins ca urmare a refuzului preluării de către intimată a utilajului și a facturii din 22 iulie 2008, precum și în cazul sumei de 185,01 euro, reprezentând penalități de întârziere conform aceleiași facturi. În plus, în cel din urmă caz, în mod corect s-a reținut incidența principiului accesoriul urmează soarta principalului.

În fine, nu vor fi primite nici criticile prin care recurenta susține că, în cauză, nu ar fi incidente prevederile H.G. nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de constricții și instalații aferente acestora.

Un prim argument constă în faptul că decizia atacată nu a fost fundamentată pe prevederile actului anterior menționat, respectiv nerealizarea recepției finale, ci pe imposibilitatea înlăturării deficiențelor de funcționare a pompelor.

Pe de altă parte, în contextul în care recurenta susține lipsa de incidență a actului normativ raportat la faptul că lucrarea executată nu reprezintă o construcție în sensul art. 2 din regulamentul de organizare și funcționare a Inspectoratului de Stat în Construcții (Ordin nr. 1398 din 27 septembrie 2001), se constată că enumerarea textului invocat nu este una limitativă și că, ba mai mult, la art. 18.7 din contract, chiar părțile au convenit asupra necesității întocmirii unui proces verbal de recepție finală.

În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei atacate pe care o va menține în tot.

Luând în considerare prevederile art. 274 C. proc. civ., precum și actele depuse la dosar, constând în factura din 02 februarie 2015, recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. KFT Ungaria împotriva Deciziei nr. 243/A din 13 iunie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta reclamantă SC A. KFT Ungaria la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC B. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2015.