ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1071/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1071/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea din 06 decembrie 2011, reclamantul

Ș.D.C. a chemat în judecată pe pârâții SC A.H. SRL, E.R.D. și C.G., pentru a fi

obligați, în solidar, la plata sumei de 2.500.000 lei, reprezentând

contravaloarea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat prin atingerea imaginii

publice și reputației sale, și la publicarea hotărârii judecătorești ce se va

pronunța, pe cheltuiala lor, în ziarul în care au apărut afirmațiile

calomnioase, pe prima pagină, precum și în alte 3 (trei) ziare de tip cotidian

național generalist.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat, în esență, că în ziarul „Adevărul", publicație ce

aparține pârâtei SC A.H. SRL, au fost publicate trei articole, intitulate: „R.,

fraude europene sub ochii lui Ș.", postat pe site-ul www.adevărul.ro

începând cu data de 27 iunie 2011, „C.R., D.Ș. și apartamentul - suveică"

postat pe site-ul www.adevărul.ro începând cu 13 iulie 2011, și „R., acuzat că

și-a furat fratele întru bunăstarea lui D.Ș." postat pe site-ul

www.adevarul.ro, începând cu data de 13 noiembrie 2011, articole semnate de

pârâta R.D. sub conducerea redactorului șef G.C., că prin aceste articole pârâții

au acreditat ideea că între reclamant și C.R. există o relație de natură

infracțională de lunga durată, că reclamantul a avut de-a lungul timpului o

activitate specific infracțională, făcându-se vinovat de comiterea mai multor

fapte de natură penală, și că, profitând de cunoștințele sale juridice,

acesta a instigat sau a sfătuit diverse persoane în vederea comiterii de

infracțiuni sau de fapte aflate la limita legalității.

Prin aceste

demersuri, pârâții au încălcat în mod repetat și cu bună-știință, prevederile

legale relative la protecția drepturilor nepatrimoniale ale persoanei, dar și

pe cele relative la libertatea de exprimare, realizând, astfel, o campanie de

presă împotriva sa, încălcând principiul nevinovăției și acuzându-l, prin

terminologia utilizată cu rea-credință, de săvârșirea unor fapte penale în

perioada anilor 2004-2005, când nu era implicat în politică.

Prin încheierea de

ședință din 01 aprilie 2013, tribunalul, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a

luat act de renunțarea reclamantului la judecata cererii în contradictoriu cu pârâta

SC A.H. SRL, având în vedere că pârâta se afla în procedura de insolvență.

Prin sentința civilă nr.

597 din 19 mai 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

acțiunea, ca neîntemeiată, reținând următoarele;

Pe site-ul

www.adevarul.ro au fost publicate trei articole, în care se fac mențiuni cu

privire la reclamant.

Astfel, la data de 27

iunie 2011, s-a publicat articolul „R., fraude europene sub ochii lui Ș.”,

la data de 13 iulie 2011, s-a publicat articolul „C.R., D.Ș. și

apartamentul-suveica”, iar la data de 13 noiembrie 2011, s-a publicat articolul

„R., acuzat că și-a furat fratele întru bunăstarea lui D.Ș.”

Tribunalul a analizat

îndeplinirea cerințelor legale pentru angajarea răspunderii juridice civile

delictuale, în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ.

A reținut, că, pentru

incidența răspunderii civile delictuale, este necesară întrunirea

cumulativă a condițiilor referitoare la săvârșirea unei fapte ilicite

și anume: existența unui prejudiciu, stabilirea unei legături de

cauzalitate între faptă și prejudiciu și imputabilitatea faptei ilicite

persoanei cu discernământ valabil.

Prima condiție pentru

angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie presupune comiterea unei

fapte ilicite, care constă în acțiunea ori inacțiunea prin care, încălcându-se

normele de drept obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau

interesului legitim ce aparține unei persoane.

În cauza de față,

fapta ilicită imputată se referă la publicarea a trei articole cu conținut

jignitor la adresa integrității morale și profesionale a reclamantului, de

natură a-i aduce grave prejudicii nepatrimoniale decurgând din încălcarea demnității

și reputației sale.

Pentru determinarea

caracterului licit sau ilicit al acțiunii de publicare a celor trei articole

pretins defăimătoare, trebuie menționate dispozițiile legale incidente și,

totodată, trebuie efectuată o analiză a jurisprudenței C.E.D.O. referitoare la

libertatea de exprimare.

Din interpretarea

dispozițiilor art. 30 din Constituția României, tribunalul a reținut opțiunea

legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a

libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, cu rezerva

totuși că prin aceasta nu se poate aduce atingere, printre altele, demnității

și onoarei persoanelor, afectarea acestora conducând la răspunderea civilă

a celui care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele

recunoscute prin textul constituțional.

De asemenea, potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) din Constituție, dispozițiile

constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor

Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă

există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Tribunalul a reținut

că prin Legea nr. 30/1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele sale

adiționale, adoptate la nivelul Consiliului Europei.

Conform art. 10 din

Convenție, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept

cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica

informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama

de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de

radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

Exercitarea acestor

libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor

formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care

constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea

națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și

prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția

reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de

informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea

puterii judecătorești.

C.E.D.O., în cauza

Handyside împotriva Regatului Unit, afirmă că libertatea de exprimare

constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice,

una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii

individuale a membrilor săi. Sub rezerva parag. 2 al art. 10, ea acoperă nu

numai “informațiile” sau “ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt

considerate inofensive sau indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează

sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt

cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența

cărora nu există societate democratică.

Articolul 10 parag. 1

al Convenției Europene stabilește libertatea de a primi sau comunica

informații, ceea ce denotă dublul aspect sub care trebuie privit acest

drept fundamental. Pe de o parte, este vorba despre libertatea oricărei

persoane de a difuza în mod liber informații, dar și de a primi informații,

de care ar trebui să se bucure orice cetățean. Sub rezerva limitelor

prevăzute de paragraful 2 al articolului 10, această libertate de comunicare a

informațiilor trebuie să poată fi exercitată în mod liber, și, mai cu

seamă în ceea ce privește presa, ea nu poate fi supusă nici unei forme de

cenzură.

În domeniul de

aplicare al articolului 10, intră toate categoriile de mesaje, indiferent de conținutul

lor, precum și mijloacele prin care informațiile sunt transmise, și

aceasta pentru a preîntâmpina eventualele restricții aduse dreptului de a

primi ori transmite informații generate de restricționarea utilizării

anumitor mijloace de transmitere a acestora.

Tribunalul și-a

însușit interpretarea C.E.D.O. potrivit căreia hotărârile pronunțate de aceasta

au dincolo de efectele inter partes și un efect erga omnes, consecință a

autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care,

potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este

interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului

european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor

pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor

contractante. Astfel, jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare

a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor

contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat

de prevederile Convenției.

Dreptul garantat de

articolul 10 nu este însă unul absolut, întrucât parag. 2 din acesta permite

restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de

exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în

mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Desigur, așa

cum nici o libertate nu este absolută (ea sfârșind acolo unde începe

libertatea altuia), pentru a preveni arbitrariul, sunt prevăzute și

anumite limite ale exercițiului libertății de exprimare, de exemplu,

când se aduce atingere drepturilor altora. Depășirea acestor limite poate

duce la angajarea răspunderii disciplinare, civile ori chiar penale, pentru cel

vinovat.

Restricțiile aduse

libertății de exprimare vor fi însă controlate de C.E.D.O. prin aplicarea unei

serii de principii de interpretare a dispozițiilor art. 10 din Convenție,

cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta.

Astfel, Curtea afirmă

că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu

îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în parag. 2 și anume: a) să

fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile

legitime prevăzute de textul Convenției și c) să fie necesară, într-o societate

democratică, pentru atingerea acelui scop (cauzele Cumpănă și Mazăre contra

României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României).

Cât privește prima

condiție, tribunalul a reținut că ingerința adusă libertății de exprimare

trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern,

înțelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce

emană de la puterea legiuitoare, cât și o normă cu o forță juridică inferioară

legii în sens formal, dar și jurisprudența rezultată din activitatea

instanțelor judecătorești, cu mențiunea că acestea trebuie să întrunească două

condiții fundamentale, respectiv, să fie accesibile și previzibile

destinatarului (Sunday Times împotriva Regatului Unit).

A doua condiție

dintre cele menționate mai sus implică analiza existenței unuia dintre

scopurile legitime instituite limitativ de parag. 2 al art. 10 din Convenție,

respectiv, securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța

publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau

a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica

divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și

imparțialitatea puterii judecătorești.

În sfârșit, cea de-a

treia condiție, pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea libertății de

exprimare garantate de art. 10 din Convenție, presupune ca ingerința să fie

necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde „unei nevoi

sociale imperioase”, trebuind să fie "proporțională cu scopurile legitime

urmărite", asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecția

libertății de exprimare consacrată de art. 10 și, pe de altă parte, interesul

general de apărare a dreptului terțului care invocă depășirea limitelor

libertății de exprimare (Cumpănă și Mazăre împotriva României).

Cum majoritatea

informațiilor de interes general se transmit prin intermediul presei, Curtea a

acordat întotdeauna o protecție deosebită libertății acesteia. Instanța

europeană a stabilit, raportat la obligațiile ce revin jurnaliștilor,

că aceștia trebuie să își exercite profesia cu bună credință, să

ofere informații exacte și demne de a fi considerate credibile,

respectând întrutotul deontologia profesională. Ea a stabilit că

jurnaliștii nu pot fi scutiți, în numele rolului esențial ce le

revine pentru funcționarea unei societăți cu adevărat democratice, de

respectarea legilor de drept comun, inclusiv a celor din materie penală.

Tribunalul a mai

reținut că în jurisprudența Curții se acordă presei un rol indispensabil de

“câine de pază” într-o societate democratică, cu mențiunea că, deși presa nu

trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației

și a drepturilor celuilalt, totuși îi revine sarcina de a comunica, pentru

îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra

unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general

(Cumpănă și Mazăre împotriva României, De Haes și Gijsels împotriva Belgiei,

Thoma împotriva Luxemburgului, Colombani și alții împotriva Franței). Desigur,

aceste îndatoriri ale presei trebuie exercitate cu bună credință,

jurnalistul având obligația de a informa în mod corect și obiectiv opinia

publică asupra temelor majore de interes general.

În cauza Dalban c.

României, Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită mass media presupune

existența unor limite mai largi în ceea ce privește întinderea

acesteia, jurnaliștii bucurându-se, așadar, în exercițiul

acestei libertăți, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu

privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți

să le demonstreze realitatea. Cu toate acestea, o judecată de valoare

nefundamentată pe nici o bază factuală poate apărea ca fiind excesivă,

situându-se în afara ariei de protecție conferite de art. 10 al

Convenției.

Curtea a statuat că

nu întotdeauna când se fac afirmații referitoare la fapte ar fi necesar să

se dovedească adevărul acestora. Dacă se încearcă probarea acestor fapte, nu

este legitim ca aceste probe să fie respinse pe motivul că legislația

națională nu permite proba verității în aceste situații. Dacă

anumitor categorii de persoane le este permis să își apere reputația

folosind mijloace care nu sunt disponibile pentru orice membru al

societății, acest regim discriminatoriu nu este compatibil cu caracterul

dreptului la liberă exprimare.

Legat de

judecățile de valoare, Curtea a arătat că acestea trebuie să fie bazate pe

niște fapte adevărate, dar necesitatea existenței acestei legături

poate varia de la un caz la altul. În cauza Oberschlick c. Austriei, Curtea a

respins argumentul că simpla utilizare a termenului «idiot» este suficientă

pentru condamnarea penală pentru insultă, atâta timp cât autorul a furnizat în

același articol o explicație obiectivă acceptabilă și a existat

un gest provocator din partea părții lezate, intenția jurnalistului

nefiind aceea de a afecta în mod gratuit reputația persoanei căreia îi era

adresat apelativul. Alegerea modurilor de exprimare pe care le utilizează

jurnaliștii rămâne la latitudinea acestora.

Pe lângă adevărul

obiectiv al informațiilor furnizate de un jurnalist, instanța trebuie

să verifice un alt element deosebit de important și anume buna

credință a acestuia. Se va verifica dacă autorul afirmațiilor a

cunoscut sau nu lipsa lor de adevăr, dacă a depus suficiente eforturi pentru a

verifica acest caracter al lor, urmând a se avea în vedere, de asemenea,

și scopul cu care informațiile au fost răspândite (verificându-se

dacă a urmărit să informeze opinia publică iar în cadrul acestui procedeu unele

informații au lezat reputația altei persoane, exercitându-și

profesia cu respectarea eticii și deontologiei specifice, sau, din contră,

a avut drept obiectiv principal distrugerea bunei reputații a unei

persoane, într-un mod gratuit și lipsit de scrupule). Jurnaliștii vor

fi protejați de art. 10, chiar dacă nu pot face proba verității, dar

s-a dovedit că au acționat cu bună credință.

Din analiza

jurisprudenței Curții, tribunalul a reținut că atunci când ne aflăm în prezența

afirmațiilor critice pe care presa le face cu privire la oamenii politici, fie

că aceștia ocupă deja funcții publice sau nu, controlul european este total,

iar protecția Convenției este extinsă. Astfel, în Hotărârea C.E.D.O. din 8

iulie 1986 - Lingens împotriva Austria, parag. 42 alin. (2), Curtea a

considerat că „limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unui om

politic, vizat în această calitate, decât a unui individ obișnuit; spre

deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil și

conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale atât din partea

ziariștilor, cât și a masei cetățenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă

de o mai mare toleranță”.

Elementele de care

trebuie să se țină seama când se analizează eforturile depuse de jurnalist

pentru a asigura o informare obiectivă nesusceptibilă să ducă la o condamnare a

acestuia pentru calomnie, au fost precizate în jurisprudența Curții,

astfel: gravitatea acuzației aduse părții lezate, verificările

întreprinse înainte de publicarea materialului, conținutul publicației

(prezența interesului public), existența unei baze factuale minime, buna credință

a jurnalistului și respectarea de către acesta a codului deontologic.

Tendința care

reiese din jurisprudența instanței europene este aceea de a proteja

presa de acuzațiile de calomnie, formulând în acest sens principiul

conform căruia jurnaliștii nu trebuie să dovedească întotdeauna adevărul

afirmațiilor publicate, atunci când acționează cu bună credință

și pe baza unor afirmații credibile. Inexactitatea parțială a faptelor

prezentate nu exclude protecția articolului 10, dacă jurnalistul nu a

acționat cu rea credință, iar subiectul este unul de interes public.

Deși presei îi

este tolerată, în spiritul unei societăți democratice și pluraliste,

o oarecare doză de exagerare sau chiar de provocare, jurnaliștii trebuie

să își îndeplinească obligația deontologică de a verifica în

prealabil, în mod rezonabil, susținerile publicate.

Tribunalul a

constatat că reclamantul invocă protecția reputației, scop prevăzut în mod

expres de către parag. 2 al art. 10 din Convenție.

Potrivit art. 8 din

Convenție, orice persoana are dreptul la respectarea vieții sale private și de

familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Dreptul la viață privată

garantat de acest articol al Convenției privește și dreptul la reputație a

persoanei. Prin urmare, prima instanță a analizat dacă există un just echilibru

între protecția dreptului reclamantului la reputație, element integrant al

dreptului la respectarea vieții private, și libertatea de expresie protejata de

art. 10.

Din analizarea

primului articol dedus judecății, în care se susține ca D.Ș. a oferit

consiliere juridică A.N.S.I.T. condusă de C.R. în perioada când au fost

deturnate fonduri europene, instanța a constatat că pârâții ziariști au preluat

ceea ce apare în înscrisurile verificate și depuse în dosar. Din analiza

articolului, a constatat că ceea ce este redat în cadrul acestuia nu sunt

acuzații de vinovăție ale reclamantului, ci afirmații ale unor suspiciuni,

bănuieli, ale ziaristului.

Cele afirmate sunt

judecăți de valoare exprimate de către ziariști, care, în continuarea acestora,

prezintă și baza factuală, respectiv contractele de asistență juridică

încheiate cu A.N.S.I.T. nr. 2701/2004, din 09 iunie 2005, contractele încheiate

de A.N.S.I.T. cu diverse instituții, ce sunt depuse în vol. II al

dosarului, ziaristul interpretând în sensul că societatea de avocatură

Ș.R., D. și Asociații, din care făcea parte reclamantul, a acordat

asistență juridică în orice domeniu cu implicații juridice.

În contractul

încheiat la data de 09 iunie 2005, se menționează că societatea de avocatură va

analiza toate contractele puse la dispoziție de client, iar în contractul

încheiat la data de 15 septembrie 2004, se menționează că societatea de

avocatură asigură servicii de consultanță și asistență juridică în materie

comercială, fiscală, disciplinar financiar contabilă, în materia contractelor

bancare și comerciale, precum în orice documente cu implicații juridice ce

vor fi încheiate de către acesta cu partenerii de afaceri, societăți comerciale,

bănci, organizații economice, instituții de stat ori alte persoane

fizice sau juridice române sau străine. Este evident, în raport de aceste

consemnări din contracte, că avocatul a consiliat A.N.S.I.T. și în domeniul

achizițiilor, alocărilor de fonduri, etc.

Tribunalul a

constatat că s-a acordat dreptul la replică, chiar dacă nu s-a publicat întregul

articol pe blogul personal de către reclamant. S-a apreciat, că orice articol

de pe acest blog putea fi accesat de orice persoană interesată putând fi astfel

cunoscut publicului larg.

Referitor la cel de

al doilea articol publicat în 13 iulie 2011, ce vizează imobilul din Calea P.,

tribunalul a constatat că există înscrisuri care menționează modalitatea de

tranzacționare, respectiv, contracte, extrase de C.F., raportul de evaluare

întocmit de A.N.I. privitor la evaluarea averii lui C.R., declarațiile de avere

a reclamantului și a lui C.R.

În ceea ce privește

al treilea articol referitor la imobilul din L.B., pârâții au avut la baza

înscrisuri pe care le-au prezentat și depus în dosar, astfel că informațiile

date publicului larg, deși sunt exprimate exagerat, au la baza anumite fapte

reale ce rezultă din aceste înscrisuri. De asemenea, informațiile din articol

au avut la bază rezoluția din 23 septembrie 2011 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, emisă în Dosar nr. 550/P/2011, plângerea

formulată de B.R. împotriva rezoluției din 23 septembrie 2011 a Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, emisă în Dosar nr. 550/P/2011,

procura dată de R.B. lui R.C. Referitor la acest articol, s-a purtat un schimb

de replică între R.E.D. și B.R., ziaristul preluând punctul de vedere al acestuia

și prezentându-l în articol.

Tribunalul a apreciat

că ziariștii și-au exercitat profesia cu respectarea eticii și deontologiei

specifice, au fost de bună credință, au fost convinși că mențiunile prezentate

în cele trei articole sunt reale, au depus suficiente eforturi pentru a

verifica caracterul real al informațiilor prezentate publicului, informațiile

au fost răspândite pentru a fi aduse la cunoștința publicului, dincolo de doza

de exagerare sau de provocare permisă pentru asemenea situații, pentru atragerea

atenției publicului asupra chestiunii la care se referă.

Scopul prezentării

informațiilor în cele trei articole a fost de a le aduce la cunoștința

publicului larg, jurnalistul exercitându-si dreptul la liberă exprimare pentru

realizarea dreptului la informare și nu pentru a leza reputația vreunei

persoane.

Posibilitatea

recunoscută ziaristului de a exagera, într-o anumită măsură, în prezentarea

informațiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al

informației, iar pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată

folosi o modalitate de atragere a publicului către informație.

Instanța a constatat

că în momentul publicării celor trei articole reclamantul era persoană politică

publică, astfel că interesul publicului este mult mai mare, interesul

informării publicului putând trece înaintea îndatoririlor și responsabilităților

de care sunt ținuți ziariștii în privința reputației și drepturilor unei

persoane din viața politică.

Cele trei articole au

vizat doua persoane publice - politicieni, deputatul C.R. și senatorul

D.Ș., aspectele prezentate fiind de interes public general. Tribunalul a

apreciat că nu are relevanță faptul că reclamantul a devenit senator în anul

2008, iar articolele vizează aspecte din viața sa din perioada 2004-2008,

când era avocat, important fiind faptul că la data publicării acesta era

persoană publică. Cum reclamantul și-a asumat calitatea de persoană publică,

acesta este, implicit, mai expus la relatarea unor aspecte din viața sa

publică și la interpretarea acestora de către opinia publică, transparența

trebuind să fie maximă.

Jurnaliștii sunt

protejați de art. 10, chiar dacă nu pot face proba verității, dacă se dovedește

că au acționat cu bună credință.

În speță, întrucât articolele

au avut la baza o documentație solidă, aspect probat prin înscrisurile avute în

vedere și depuse la dosarul cauzei, ziariștii au fost de bună credință,

întrucât s-au informat anterior și au pornit de la niște situații de fapt

reale, în dorința de a realiza o știre cât mai veridică. Deși se observă o

oarecare doză de exagerare sau chiar de provocare în cele trei articole, informațiile

din acestea au fost verificate în prealabil, la diverse instituții ale statului

- A.N.A.F., O.C.P.I., A.N.I., Parchet, nefiind scrise fără o baza factuală

concretă.

Articolele au fost

realizate într-un context de interes general, reprezentat de stadiul

cercetărilor organelor de urmărire penală într-un dosar penal și de cercetările

efectuate de A.N.I., legat de anumite firme cu care a colaborat reclamantul.

În ceea ce privește

sursele de informare ale pârâtului jurnalist, tribunalul a constatat că

protecția surselor jurnalistice este una din condițiile esențiale ale

libertății presei, reafirmată în mai multe instrumente internaționale

referitoare la libertățile jurnalistice, respectiv, Rezoluția cu privire la

libertățile jurnalistice și drepturile omului adoptată la a 4-a Conferință

ministerială europeană asupra politicii în domeniul mass-media, și Rezoluția cu

privire la confidențialitatea surselor jurnaliștilor adoptată de Parlamentul

European la 18 ianuarie 1994, Jurnalul Oficial al Comunității Europene nr. C

44/34.

Lipsa unei astfel de

protecții ar împiedica sursele să sprijine presa, respectiv, activitatea de

informare a publicului cu privire la chestiunile de interes public. Aceasta ar

submina rolul vital al presei, de „câine de pază public” și ar afecta

posibilitatea presei de a oferi informații corecte și demne de încredere. Odată

examinată importanța, pentru libertatea presei într-o societate democratică, a

necesității protecției surselor jurnalistice și a posibilului efect distructiv

pe care dispoziția de divulgare a surselor l-ar avea asupra exercitării acestei

libertăți, este evident că o astfel de măsură nu este compatibilă cu art. 10 al

Convenției, decât în măsura în care se justifică printr-o cerință imperioasă de

protejare a interesului public.

Pârâții au prezentat

în calitate de jurnaliști concluzii obiective, prin raportare la sursele de

informare, iar articolele de presă în totalitatea lor nu sunt un atac personal

gratuit. Tribunalul a considerat că opiniile exprimate în articole nu trebuie

interpretate din punct de vedere juridic, întrucât jurnaliștii nu sunt juriști

și nici organe de cercetare penală, iar expresiile din articole, respectiv,

tranzacții suspecte, spălare de bani, consultanță pe fonduri europene, servicii

de asistență juridică, sunt irelevante, fiind folosite într-un context în care

se dorește darea pe piață a ceva senzațional și, implicit, atragerea unui

public cât mai numeros.

La fel ca și în cauza

Dalban contra României, tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada

că cele arătate în articolele de presă analizate sunt în totalitate false, că

servesc alimentării unei campanii de defăimare a sa și că ziaristul a cunoscut

că acestea sunt false. Aceste articole fac referire la aspecte de interes

general referitoare la activitatea sa profesională din perioada 2004-2008, la

modul de tranzacționare a unor imobile, la stadiul unor cercetări penale și au

avut o bază factuală evidentă.

Din cauza Dalban

contra României, se poate reține că pentru a constata existența unei fapte

ilicite trebuie avute în vedere următoarele: persoana vătămată trebuie să facă

dovada că faptele descrise de ziarist sunt false în totalitate, nefiind

suficient să se dovedească doar falsitatea parțială a acelor fapte, explicația

acestei cerințe decurgând, logic, din posibilitatea recunoscută ziaristului de

a exagera în prezentarea informațiilor (ceea ce alterează parțial exactitatea

lor); trebuie să se dovedească că jurnalistul a cunoscut falsitatea

informațiilor la momentul publicării și să se probeze că scopul ziaristului, în

prezentarea faptelor false, a fost acela de a alimenta o campanie de

defăimare/denigrare, iar nu de a informa publicul cu privire la o chestiune de

interes public.

Având în vedere

aceste considerente, tribunalul a apreciat că reclamantul nu a reușit să facă

dovada că pârâții jurnaliști au relatat fapte în totalitate mincinoase,

cunoscând din momentul difuzării că acestea erau mincinoase, că unicul scop al

jurnaliștilor a fost defăimarea sa, că aceștia au fost de rea-credință și că se

impune a fi sancționați.

S-a concluzionat, că

afirmațiile pârâților din articolele publicate pe pagina de internet a

cotidianului „Adevărul” nu sunt de natură a fi încadrate în definiția faptei

ilicite, neaducând atingere reputației reclamantului. Întrucât nu este

îndeplinit un element de natura a atrage răspunderea civilă delictuală,

tribunalul nu a mai analizat și celelalte elemente ale răspunderii civile

delictuale.

Prin urmare, a

reținut netemeinicia acțiunii și a respins-o, în consecință.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 10/A din 9 ianuarie 2015, a

respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant Ș.D.C., reținând,

în esență, următoarele;

Într-adevăr,

articolul intitulat „R. acuzat că și-a furat fratele întru bunăstarea lui D.Ș.”,

fiind publicat la data de 13 noiembrie 2011, deci, după intrarea în vigoare, la

1 octombrie 2011, a Noului C. civ., intră sub incidența acestuia, în baza art. 13

și art. 19 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr.

287/2009 privind C. civ.

Conform acestor

prevederi legale, drepturile personalității sunt supuse legii în vigoare la

data exercitării lor, iar dispozițiile art. 252 - 257 C. civ. se aplică

faptelor săvârșite după data intrării în vigoare a acesteia.

Potrivit art. 70 din

Noul C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea

acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art.

75.

Pe de altă parte,

conform art. 72 alin. (2) din Noul C. civ., este interzisă orice atingere adusă

onoarei și reputației unei persoane fără consimțământul acesteia, ori fără

respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are

dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Numai că prin art. 75

din Noul C. civ., la care se face trimitere prin textele legale susmenționate,

se prevede în mod expres că nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute

în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și

pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este

parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință

și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este

parte, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Curtea a reținut că

toate prevederile legale suscitate din Noul C. civ. sunt date în aplicarea

prevederilor art. 26, privind viața intimă, familială și privată, art. 30,

privind libertatea de exprimare, și art. 20 alin. (1) din Constituția României.

Prin aceste din urmă prevederi legale, se stipulează, în mod expres, că

dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor

fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este

parte.

Or, tocmai în

limitele statornicite prin art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, (la care România

este parte în baza Legii nr. 30/1994), și a jurisprudenței în materie, prima

instanță a analizat, referitor la toate cele trei articole, dacă pârâții au

depășit limitele admisibile ale dreptului la liberă exprimare și în ce măsură a

fost adusă atingere imaginii publice a reclamantului.

Ca urmare, chiar dacă

prima instanță nu a reținut că cel de-al treilea articol a fost publicat în

timp ce era în vigoare Noul C. civ., analizându-l, ca și pe primele două

articole, în baza Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale și a jurisprudenței C.E.D.O., acesta nu a încălcat prevederile

Noului C. civ. și nu a adus nici un fel de vătămare reclamantului.

Faptul că prin

prevederile art. 252 din Noul C. civ. sunt enumerate în mod expres valori

intrinseci ființei umane, cum sunt demnitatea, intimitatea vieții private și că

prin art. 253 alin. (4) din Noul C. civ. se stabilește în mod expres și dreptul

persoanei prejudiciate la despăgubiri, nu este de natură a crea o situație

juridică mai favorabilă pentru reclamant, în condițiile în care nu se constată

săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâți.

Dispozițiile art. 1357

din Noul C. civ. prevăd că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o

faptă ilicită săvârșită cu vinovăție este obligat să o repare.

Ca și în

interpretarea art. 998 din Vechiul C. civ., în baza art. 1357 din Noul C. civ.,

o faptă este ilicită atunci când este contrară legilor imperative și bunelor

moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau,

cel puțin, a intereselor legitime ale altor persoane.

Printre cauzele care

înlătură caracterul ilicit al faptei se numără și cea privind săvârșirea faptei

prejudiciabile în exercitarea normală și legală a unui drept subiectiv.

Spre deosebire de

Vechiul C. civ., care nu consacră în mod expres exonerarea de răspundere pentru

săvârșirea faptei prejudiciabile în exercitarea normală și legală a unui drept

subiectiv, în Noul C. civ., prin art. 1353, se prevede în mod expres că cel

care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este

obligat să-l repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

Textul este inclus în secția a II-a din cap. IV a Noului C. civ. intitulat

„Cauze exoneratoare de răspundere”.

Din analiza celor

trei articole, rezultă cu evidență că cel vizat, în principal, de criticile

jurnaliștilor nu a fost reclamantul Ș.D.C., ci deputatul R.C.

Faptul că în perioada

2003 - 2005, când A.T. ar fi fost condusă de C.R., firma de avocatură a

reclamantului ar fi oferit asistență juridică acestei instituții, iar ulterior,

Comisia europeană ar fi cerut returnarea unei sume de 1,1 milioane de euro, nu

reprezintă o faptă ilicită în sensul încălcării dreptului la reputație și la

propria imagine a reclamantului.

De asemenea, nici

faptul că între reclamant și B.R., reprezentat de C.R., s-ar fi încheiat

contracte de vânzare-cumpărare în legătură cu două imobile situate în București,

în detrimentului lui B.R., nu intră în sfera ilicitului.

Exagerările

jurnaliștilor care folosesc termenii de: „fraude europene sub ochii lui Șova”

(făcând aluzie la contractele de asistență juridică încheiate de acesta cu A.N.S.I.T.),

„apartamentul suveică” și „Rizea acuzat că și-a furat fratele întru bunăstarea

lui D.Ș.” (în condițiile existenței unor contracte de vânzare-cumpărare cu

privire la două imobile situate în Municipiul București încheiate între

reclamant și B.R., avându-l ca mandatar pe C.R., și a unei plângeri penale

formulate de B.R. împotriva fratelui său), nu intră sub incidența art. 8 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și nu se încadrează în categoria

limitelor admisibile ale dreptului la liberă exprimare.

Într-adevăr, conform art.

10 alin. (1) și (2) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, orice persoană are dreptul la libertatea de

exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi

sau de a comunica informații sau idei fără vreo ingerință a autorităților

publice și fără a ține cont de frontiere.

Exercitarea acestor

libertăți ce comportă îndatoriri și răspunderi poate fi supusă anumitor

formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care

constituie măsuri necesare într-o societate democratică, printre care și

protecția reputației sau a drepturilor altuia.

Din examinarea

textelor legale enunțate, rezultă fără echivoc dreptul oricărei persoane la

libertatea de exprimare, care cuprinde atât libertatea de opinie, cât și

libertatea de a primi sau comunica informații, fără vreo ingerință a

autorităților publice.

Desigur că dreptul la

liberă exprimare este supus și unor limitări când este exercitat, de exemplu,

cu rea-credință, în scopul de a aduce atingere reputației sau imaginii publice

a unei persoane.

În interpretarea

acestui articol, C.E.D.O. a stabilit principii care trebuie respectate în

analiza limitelor admisibile ale exercițiului dreptului la liberă exprimare.

Astfel, sancționarea

ziariștilor în temeiul răspunderii civile delictuale, cum se pretinde în speță,

reprezintă o ingerință în dreptul la liberă exprimare.

Pentru ca instanța să

comită o astfel de ingerință, trebuie să stabilească dacă aceasta este

prevăzută de lege.

În speță, ingerința

este prevăzută de lege, respectiv, de dispozițiile art. 998 din Vechiul C. civ.

și art. 1349 și urm. din Noul C. civ.

Ingerința trebuie să

fie justificată, adică trebuie să se constate o nerespectare a dreptului la

reputație a persoanei criticate, respectiv, a reclamantului, drept care, de asemenea,

este protejat atât de legislația internă, cât și de art. 8 din Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Dar nu este suficient

numai ca ingerința să fie justificată, ci și ca aceasta să fie necesară într-o

societate democratică.

Curtea a subliniat că

limitele critice admisibile pentru oamenii politici și funcționarii de stat

sunt mult mai largi decât cele pentru cetățenii care nu au astfel de calități,

tocmai pentru a oferi garanția exercitării în limitele legii a obligațiilor

acestora.

De asemenea, în

analiza termenului de nevoi sociale imperative care să justifice o ingerință în

exercitarea libertății de exprimare trebuie să se facă distincție între fapte

și judecăți de valoare.

Dacă materialitatea

primelor se poate dovedi, celelalte nu se pretează la o demonstrație a

exactității lor (Cumpănă și Mazăre împotriva României).

Desigur, atunci când

este vorba despre susțineri asupra conduitei unui terț, este dificil, ca și în

prezenta cauză, să se facă distincție între acuzațiile de fapt și judecățile de

valoare. Chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este

lipsită complet de bază faptică.

În speță, susținerile

pârâților reprezintă, în cea mai mare parte, judecăți de valoare în ceea ce-l

privește pe reclamant, dar și în mai mică măsură, fapte determinate.

Toate aceste

susțineri, însă, au la bază documente constând în contracte de asistență

juridică, contracte de cumpărare și vindere de către reclamant a două imobile situate

în Municipiul București, în care C.R. figura ca mandatar al vânzătorului sau

cumpărătorului, plângerea penală formulată de B.R. împotriva fratelui său, C.R.,

și actele de urmărire penală întocmite împotriva acestuia, comunicate privind

începerea urmăririi penale pentru fapte de corupție îndreptate împotriva lui C.R.

Aceste înscrisuri,

care au fost avute în vedere la întocmirea articolelor susmenționate și care au

fost depuse la dosarul cauzei, fac dovada unei documentări scrupuloase a

jurnaliștilor, dar și a bunei lor credințe, care-i exonerează de răspundere.

În raport de baza

factuală existentă, instanța a reținut că nu poate stabili că pârâții ar fi

declanșat o campanie de presă împotriva reclamantului și nici că aserțiunile

ziariștilor ar fi fost lipsite total de elemente de fapt.

În consecință, Curtea

a reținut că articolele susmenționate nu se încadrează în categoria limitelor

admisibile ale dreptului la liberă exprimare, care să permită atragerea

răspunderii civile delictuale a pârâților.

Desigur, aceste

articole cuprind o doză de exagerare și de provocare, admisibile într-o

societate democratică pentru jurnaliști, dar nu constituie capete de acuzare

pentru reclamant.

Suspiciunile

referitoare la probitatea profesională a reclamantului, la întinderea

mandatului său avocațial din contractele de asistență juridică cu A.N.S.I.T. și

la legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare în legătură cu cele două

imobile situate în Municipiul București, au fost de natură a stârni indignarea acestuia,

dar în stabilirea raportului de proporționalitate dintre scopul urmărit și

nevoia socială imperativă, de restabilire a normalității în viața politică

românească, s-a reținut că nu se poate constata că acest raport a fost

încălcat.

De asemenea, s-a

reținut că limitele critici jurnalistului în cazul oamenilor politici sunt mult

mai largi și corespund unui interes de ordine publică, astfel încât nici sub

aspectul păstrării unui raport de proporționalitate între respectarea dreptului

la liberă exprimare și a dreptului de apărare a propriei reputații, nu se

identifică un raport de disproporționalitate.

Sub aspectul

condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate prin dispozițiile art. 998

C. civ., cât și prin dispozițiile art. 1357 din Noul C. civ., instanța de apel

a reținut că se impune analiza condiției existenței faptei ilicite, a

prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu,

și a vinovăției autorului faptei ilicite.

Împrejurarea că prima

instanță a analizat situația de fapt numai sub aspectul lipsei caracterului

ilicit al celor trei fapte (articole), nu-i este imputabilă acesteia, căci

lipsa unui singur element din cele patru constitutive ale răspunderii civile

delictuale conduce la neantrenarea sa.

Faptul că în perioada

2003 - 2005, când firma de avocatură a reclamantului a acordat asistență

juridică A.N.T., acesta nu avea calitatea de om politic și că, de fapt,

criticile vizează activitatea sa profesională, s-a apreciat că este irelevant,

în condițiile în care, în prezent, reclamantul este senator și și-a asumat

riscul expunerii activității și întregii sale personalități, la critica

jurnalistică.

Nici faptul că în

perioada 2003 - 2005 nu se încasau fonduri europene și că reclamantul nu ar fi

putut acorda asistență juridică în acest domeniu, s-a reținut că nu poate

conduce la sancționarea jurnaliștilor, căci critica privitoare la derularea

fondurilor bugetare îl vizează, în principal, pe C.R. și nu pe reclamant, care

încheiase în acea perioadă, în condiții de legalitate, contracte de asistență

juridică cu A.N.S.I.T.

S-a concluzionat, că,

întrucât nu s-a reținut în cauză comiterea unei fapte ilicite în sarcina

pârâților, nu se poate reține nici încălcarea de către aceștia a obligației de

publicare a dreptului la replică.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul Ș.D.C., criticând-o pentru nelegalitate,

pentru următoarele motive: hotărârea pronunțată este nelegală, întrucât cuprinde

motive contradictorii, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.; instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecații, potrivit art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., și că, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia recurată a

fost dată cu încălcarea prevederilor art. 8 și art. 10 din C.E.D.O, ale art. 998

C. civ., anterior, și ale art. 71, art. 72, art. 73, art. 74, art. 252, art. 253,

și art. 1357 din Noul C. civ.

În ceea ce privește

primul motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a

arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, în

motivarea acesteia, judecătorii investiți cu soluționarea apelului au reținut,

pe de o parte, că cele trei articole, ce au determinat formularea acțiunii de

către reclamantul Ș.D.C., nu l-ar fi vizat în principal pe acesta, precum

și că nici aspectele factuale analizate de jurnaliști nu ar prezenta elemente

care să permită circumscrierea lor în sfera ilicitului, iar pe de altă parte, că

exagerările jurnaliștilor nu intră în sfera art. 8 din C.E.D.O., și că acestea nu

se încadrează în categoria limitelor admisibile ale dreptului la liberă

exprimare.

În mod greșit,

instanța de apel nu a valorizat faptul că exagerarea, cu scopul pervertirii

informației, nu se poate aprecia că ar fi protejată de dispozițiile C.E.D.O.

Scopul edictării și, ulterior,

aplicării prevederilor C.E.D.O. nu poate fi interpretat pentru a justifica

exercitarea profesiei de jurnalist cu încălcarea legii și, nu în ultimul rând,

a normelor specifice deontologiei profesiei de jurnalist.

De asemenea, deși în hotărârea

recurată s-a reținut că susținerilor ziariștilor pârâți reprezintă exagerări,

care în cea mai mare parte sunt judecați de valoare și doar în mica măsură

fapte determinate, totuși aceștia sunt exonerați de răspundere pe considerentul

că ar fi făcut dovada unei documentari scrupuloase și a bunei credințe.

Buna credință

reglementată în mod expres în Noul C. civ. - art. 14 - trebuie să stea la baza

exercitării drepturile, dar și a îndeplinirii obligațiilor civile cu bună-credință.

Cea mai largă

definire a noțiunii de bună credință are ca punct central convingerea unei

persoane că fapta săvârșită este o fapta bună și în acord cu legea.

Noțiunea de

„bună-credință" poate fi privită ca un grup de elemente și anume: intenția

dreaptă, diligența, abținerea de la cauzarea de prejudicii altora, astfel încât

se poate susține că elementele definitorii ale bunei-credințe reprezintă

valorile juridice ce corespund valorilor morale ale onestității.

Deși judecătorii

apelului au făcut referire la buna credință, ca element exonerator al

răspunderii pentru o fapta cauzatoare de prejudicii, aceștia nu au analizat

conținutul acestei noțiuni prin raportare la cauza dedusă judecații.

Facultatea de a

"exagera", recunoscută ziaristului, nu poate justifica considerentele

avute în vedere de judecătorii apelului, câtă vreme informația publicată nu

avea un caracter perisabil, având în vedere că împrejurările referite în cele trei

articole incriminate sunt mult anterioare momentului publicării.

S-a mai arătat, că,

în speță, nu se poate vorbi de prezența unei exagerări, ca formulă de atragere

a publicului către informație, întrucât între exagerare și mistificarea

săvârșită de pârâți este o diferență semnificativă, sau a unor pamflete, ca

specie jurnalistică, în care exagerarea este afirmată și asumată de autor, și

că nu există elemente care să conducă la concluzia că raportul de proporționalitate

dintre scopul urmărit și nevoia socială imperativă de restabilirea a normalității

în viața politică ar fi fost încălcat.

Extrapolând în mod

nepermis exigențele care sunt recunoscute la nivel european, ce guvernează viața

politicienilor, s-a conchis că instanța de apel a apreciat că normalitatea în

viața politică ar putea fi restabilită prin publicarea unor articole care

nu vizează viața unui politician, ci viața privată a unui

profesionist, în cauză, avocat și profesor al Facultății de Drept din

București.

În ceea ce privește

al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamantul

a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus

judecații.

Astfel, s-a arătat

că, într-o opinie jurisprudențială, se consideră că „actul juridic dedus

judecății este reprezentat de relațiile sociale ocrotite prin norma de drept”

(a se vedea Decizia civilă nr. 6593 din 17 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea

de Apel București)

Din aceasta

perspectivă, actul juridic dedus judecații trebuie înțeles ca ansamblul

relațiilor sociale ocrotite și anume dreptul reclamantului la viață privată,

la. propria imagine, la demnitate.

Așa fiind,

constatând că exagerările ziariștilor, precum și suspiciunile create

referitoare la probitatea profesională a reclamantului, au fost de natură a

stârni indignarea acestuia, judecătorii apelului ar fi trebuit să interpreteze

actul juridic dedus judecații în sensul afectării relațiilor ocrotite prin

publicarea unor articole de presă care nu pot fi încadrate în limitele

admisibile ale liberații de exprimare.

De asemenea s-a

arătat că, într-o altă opinie jurisprudențială, se reține că art. 304 pct.

8 C. proc. civ., vizează "interpretarea greșită a actului juridic dedus în

justiție - înțeles ca negotium" (a se vedea Decizia nr. 1836/2012,

pronunțată de secția I civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosar

nr. 7945/107/2010).

Articolele

incriminate, reprezentând acte juridice cauzatoare de prejudicii, ar fi trebuit

să fie interpretate corect în sensul de a se constata că acestea vizează viața

privată a reclamantului dintr-o perioadă în care acesta nu era politician și,

din această perspectivă, intră sub incidența art. 8 din C.E.D.O., și ar fi

trebuit încadrate ca excedând limitelor admisibile ale dreptului la liberă

exprimare.

În ceea ce privește

al treilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a

arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii.

Cu privire la încălcarea

dispozițiilor art. 8 și art. 10 din C.E.D.O., s-a arătat că, în mod greșit,

instanța de apel a apreciat ca cererea privind sancționarea civilă a

ziariștilor, în temeiul răspunderii civile delictuale, ar reprezenta o

ingerință în dreptul la liberă exprimare.

De asemenea,

judecătorii fondului au apreciat, în mod greșit, asupra conflictului dintre

dreptul la viața privată și dreptul la libera exprimare, și, în consecință,

au aplicat greșit și normele relevante din C.E.D.O.

Art. 8 din C.E.D.O.

protejează dreptul la viața privată și de familie, la domiciliu și corespondența,

fiind unanim acceptat că aceste drepturi fac parte din categoria drepturilor

condiționale ce pot fi supuse unor limitări, și prevede restricțiile ce pot fi

impuse în exercițiul