ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1814/2015

Decizia nr. 1814/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin sentința civilă nr.

143 din 5 iunie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

, a a

dmis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâții B. - C. - D., E. Prahova - F. și intervenienta SC G. SRL și, în tot, cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenienta SC G. SRL București și a anulat, în parte, Decizia nr. 365 din 23 august 2012, emisă de C. - D. și în parte, Decizia de impunere nr. FPH/853 din 23 decembrie 2011, emisă de E. Prahova (actual, H. Ploiești), cu privire la suma totală de 4.431.295 lei, compusă din 1.698.951 lei taxă pe valoare adăugată și 2.732.344 lei accesorii.

Totodată, a respins, în rest, acțiunea, în ceea ce privește măsurile dispuse prin Decizia nr. 365 din 23 august 2012, Decizia de impunere nr. FPH/853 din 23 decembrie 2011 și Dispoziția nr. 9617 din 23 decembrie 2011, emisă de C. - E. Prahova, referitoare la suma de 213.503.021 lei, compusă din 83.074.791 lei dobânzi și 130.428.230 lei pierderi.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut

că

în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice contabile care să lămurească, potrivit unui număr de 8 obiective stabilite de parte și încuviințate de instanță, prin raportare la dispozițiile legale în materie, realitatea obligațiilor fiscale stabilite prin documentele contestate, raport de expertiză care se coroborează cu înscrisurile depuse la dosar și confirmă parțial susținerile reclamantei.

Cu privire la prima problemă de drept supusă analizei, referitoare la suma totală de 4.431.295 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată deductibilă, aferentă unor cheltuieli de transport internațional aerian de persoane, refacturate de SC G. SRL către SC A. SA Ploiești, în perioada iulie 2006 - decembrie 2010, curtea de apel a reținut temeinicia susținerilor reclamantei și ale intervenientei, întemeiate pe concluziile raportului de expertiză formulate cu privire la obiectivele 1-4 și pe înscrisurile depuse la dosar.

În ceea ce privește al doilea capăt de cerere al acțiunii deduse judecății, referitor la suma totală de 213.503.021 lei reprezentând cheltuieli cu dobânzi și pierderi din diferențe de curs valutar aferente contractului de facilitare împrumut succesiv din 2007, I., prima instanță a apreciat ca fiind juste concluziile organului fiscal, care a considerat că sunt nedeductibile fiscal la calculul impozitului pe profit, cu care au fost diminuate la control, pierderile fiscale aferente perioadei 01 iulie 2006 - 31 decembrie 2010, această problemă de drept fiind supusă analizei în cadrul raportului de expertiză, la obiectivele nr. 5-8.

Întrucât exista o contradicție în concluziile expertului cu privire la cheltuieli deductibile/nedeductibile, au fost încuviințate obiecțiunile la raportul de expertiză sub acest aspect, expertul concluzionând, în final, că suma totală reprezentând cheltuieli nedeductibile cu dobânzi și pierderi din diferența de curs valutar, aferente contractului de împrumut succesiv din 2007, încheiat de SC A. SA cu SC I. SA, este de 213.503.021 lei, respectiv: cheltuieli cu pierderi din diferențe de curs valutar aferente perioadei 01 iulie 2006 - 31 decembrie 2010, de la 130.428.230 lei; cheltuieli cu dobânzi de 83.074.791 lei, aferente perioadei 01 iulie 2006 - 31 decembrie 2010.

În legătură cu acest aspect, instanța de fond a apreciat că trebuie analizată și stabilită natura contractului de împrumut succesiv din 2007, dacă este un contract „revolving” și cu ce termen de rambursare era prevăzut.

Astfel, a reținut că, în fapt, SC A. SA a obținut resurse financiare pentru întregirea capitalului de lucru de la SC I. SA din Olanda, în baza contractului de facilitare împrumut succesiv din 2007, cu amendamentele ulterioare, iar în urma verificării, organele de inspecție fiscală au constatat că societatea a considerat contractul de facilitate împrumut succesiv ca fiind pe termen scurt, considerând vechimea soldului, în orice moment mai mică de un an.

De asemenea, s-a constatat că prin trageri și restituiri succesive, SC A. SA a considerat lichidat soldul inițial al fiecărei luni calendaristice în parte, iar excedentul de plăți în contul rambursării a fost atribuit pentru acoperirea tragerilor din luna în curs

Având în vedere faptul că pe toată perioada derulării contractului, capitalul propriu al SC A. SA a avut valoare negativă, organele de inspecție fiscală au constatat că dobânda aferentă derulării contractului de facilitare împrumut succesiv din 2007 pentru perioada 2007-decembrie 2010, în sumă totală de 83.074.790,99 lei și pierderea netă din deficiențele de curs valutar, aferentă derulării contractului de facilitare împrumut succesiv din 2007, aferentă perioadei 2008 - 2010, în sumă totală de 130.428.230,17 lei, sunt nedeductibile fiscal.

Prima instanță a reținut că dispozițiile art. 23 alin. (1), alin. (2), alin. (3) și alin. (5) lit. b) din Legea nr. 571/2001 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, se coroborează cu prevederile art. 59 pct. 60, pct. 61 și pct. 63 din H.G. nr. 44/2004, iar potrivit acestor dispoziții legale, cheltuielile cu dobânzile sunt integral deductibile în cazul în care gradul de îndatorare a capitalului este mai mic sau egal cu trei.

În condițiile în care gradul de îndatorare este peste trei, cheltuielile cu dobânzile și pierderea netă din diferențele de curs sunt nedeductibile și se reportează în perioada următoare, în condițiile art. 23 alin. (1), până la deductibilitatea integrală a acestora.

De asemenea, s-a reținut faptul că în cazul împrumuturilor obținute de la alte entități, dobânzile deductibile sunt limitate la nivelul ratei dobânzii anuale, pentru împrumuturile în valută, actualizată prin hotărâre a Guvernului iar limita prevăzută la alin. (5) se aplică separat pentru fiecare împrumut, înainte de aplicarea prevederilor alin. (1) și (2) ale art. 23 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Totodată, s-a constatat că în vederea determinării valorii deductibile a cheltuielilor cu dobânzile, se efectuează mai întâi ajustările, conform art. 23 alin. (5) din C. fisc., valoarea cheltuielilor cu dobânzile care excedează nivelului de deductibilitate prevăzut la art. 23 alin. (5) din C. fisc. fiind nedeductibilă, fără a mai fi luată în calcul în perioadele următoare și că în situația în care capitalul propriu are o valoare negativă, cheltuielile cu dobânzile și cu pierderea netă din diferențele de curs valutar sunt nedeductibile și se reportează în perioada următoare, în condițiile art. 23 alin. (1) din C. fisc., până la deductibilitatea integrala a acestora.

Analizând documentele existente la dosarul cauzei, respectiv, Raportul de inspecție fiscală nr. F/PH/550 din 23 decembrie 2011, prima instanță a reținut că pe toată perioada derulării contractului,

capitalul propriu al SC A. SA a avut valoare negativă,

constatare necontestată de societate prin contestație.

Prin urmare, având în vedere prevederile pct. 60 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, precum și situația de fapt constatată în timpul inspecției fiscale, cheltuielile cu dobânzile în sumă de

83.084.791 lei

și pierderea netă din diferența de curs valutar în sumă de

130.428.230 lei,

sunt nedeductibile fiscal, astfel că, în mod legal organele de inspecție fiscală au diminuat pierderea fiscală calculată de societate cu suma de

213.503.021

lei.

În ceea ce privește argumentul societății, potrivit căruia organele de inspecție fiscală au diminuat eronat la control pierderea fiscală aferentă anului

2007

cu suma de 1.173.137 lei, reprezentând dobânzi aferente contractului de facilitare împrumut succesiv

din 2007

SC I. SA, întrucât au fost îndeplinite condițiile legale pentru deductibilitate, prima instanță a apreciat că acesta nu poate fi reținut, având în vedere că după cum s-a reținut anterior, SC A. SA a înregistrat capital propriu cu valoare negativă și pe anul 2007.

S-a mai constatat că prelungirea termenului de rambursare peste un an a fost efectuată prin amendamente din 12 noiembrie 2008, în același sens fiind și cele precizate de SC A. SA în cuprinsul contestației.

Luând în considerare cele menționate mai sus, documentele existente la dosar, prevederile legale incidente în cauză, faptul că societatea nu a adus argumente de fapt și de drept care să combată constatările organelor de inspecție fiscală, curtea de apel a reținut că în mod corect a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantă împotriva Dispoziției de măsuri din 23 decembrie 2011, în ceea ce privește diminuarea pierderii fiscale cu suma totală de 213.503,021 lei.

Pe cale de consecință, instanța de fond a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și, în tot, cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenienta SC G. SRL București și a dispus anularea, în parte, a Deciziei nr. 365 din 23 august 2012 și în parte, a Deciziei de impunere nr. FPH/853 din 23 decembrie 2011, cu privire la suma totală de 4.431.295 lei, compusă din 1.698.951 lei taxă pe valoarea adăugată și 2.732.344 lei accesorii.

Totodată, a fost respinsă în rest acțiunea, în ceea ce privește măsurile dispuse prin Decizia nr. 365/23 august 2012, Decizia de impunere nr. FPH/853 din 23 decembrie 2011 și Dispoziția nr. 9617 din 23 decembrie 2011, referitoare la suma de 213.503.021 lei, compusă din 83.074.791 lei dobânzi și 130.428.230 lei pierderi.

Împotriva sentinței civile nr. 143 din 5 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

,

au formulat recurs, în termen legal, reclamanta SC A. SA Ploiești și pârâta C..

Recursul formulat de reclamanta SC A. SA Ploiești s-a întemeiat pe dispozițiile art. 299 - art. 316 și respectiv, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii și a capătului de cerere privind anularea măsurile dispuse prin Decizia nr. 365 din 23 august 2012, prin Decizia de impunere nr. FPH/853 din 23 decembrie 2011 și Dispoziția nr. 9617 din 23 decembrie 2011, referitoare la suma totală de 213.503.021 lei, compusă din suma de 83.074.791 lei, reprezentând cheltuieli cu dobânzi aferente contractului de facilitare împrumut succesiv din 2007 I. și suma de 130.428.230 lei, reprezentând pierderi din diferențe de curs valutar aferente contractului menționat, cu care au fost diminuate la control pierderile fiscale aferente perioadei 01 iulie 2006 - 31 decembrie 2010.

Recurenta-reclamantă a susținut că soluția de respingere a acestui capăt de cerere, precum și a contestației formulate împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 9617 din 23 decembrie 2011, pentru suma totală de 213.503.021 lei, este dată prin interpretarea greșită a contractului de facilitare împrumut succesiv din 2007, SC I. SA, pentru următoarele considerente:

Conform documentelor justificative, în niciun moment din perioada 2008-2010, nu s-au îndeplinit în mod cumulativ condițiile prevăzute de pct. 63 paragraful doi, din normele de aplicare a art. 23 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, astfel încât, este nejustificată neacordarea de către organul de inspecție a dreptului de deducere a cheltuielilor dobânzile și pierderile din diferențele de curs valutar.

Prelungirea termenului contractual de rambursare, peste un an, a fost efectuată prin amendament, la data de 12 noiembrie 2008.

Conform situației anexate, privind modul de derulare a acestui credit în perioada decembrie 2007 - decembrie 2010, prima tragere din credit în sumă de 55.627.162 euro, a fost efectuată la data de 06 decembrie 2007 iar la data de 05 decembrie 2008, când s-a împlinit termenul de un an, împrumutul înregistra un sold de 228.146.707 euro, provenind din trageri efectuate în perioada 12 septembrie-05 decembrie 2008.

Acest sold a fost rambursat în perioada 09 decembrie 2008-12 august 2009, astfel încât, nu a fost îndeplinită condiția legală menționată anterior, în sensul că, perioada de rambursare curentă (09 decembrie 2008-12 august 2009), însumată cu perioadele de rambursare anterioare ale creditelor sau împrumuturilor (12 septembrie-05 decembrie 2008) pe care le prelungesc (228.146.707 euro), nu a depășit un an (12 septembrie 2008-12 august 2009).

În concluzie, organele de inspecție au diminuat eronat pierderea fiscală aferentă anului 2008, cu sumele de 33.371.690,66 lei reprezentând cheltuieli cu dobânzile, respectiv, 55.302.604.54 lei, reprezentând pierderi din diferențe de curs valutar.

Pe de altă parte, deși durata contractului a fost prelungită peste termenul de un an, substanța economică a acestui contract de facilitare împrumut succesiv, este reprezentată de o linie de credit din care SC A. SA Ploiești poate obține împrumuturi pe termen scurt pentru finanțarea capitalului curent. Astfel, scopul contractului îl constituie asigurarea unui flux continuu de capital curent prin intermediul unor împrumuturi pe termen scurt.

În consecință, fiecare tragere realizată de SC A. SA Ploiești reprezintă un împrumut pe termen scurt (cu termen de rambursare mai mic de un an) și nu trebuie luat în calculul gradului de îndatorare al capitalului, în sensul art. 23, alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

În susținerea recursului său, pârâta C. a invocat dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora a solicitat casarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii în tot a acțiunii formulate de reclamantă.

Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în cauză, având în vedere că societatea nu a prezentat (în timpul inspecției fiscale și nici ulterior, în fața instanței), documente din care să reiasă persoanele care au efectuat deplasarea, calitatea persoanelor care au fost la bordul aeronavelor, necesitatea deplasărilor, durata, acțiunile întreprinse, uzufructul acțiunilor, potrivit prevederilor art. 145 alin. (1) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., în forma aplicabilă în anul 2006, art. 145 alin. (1) și alin. (2) din același act normativ, art. 146 alin. (1) lit. a), în forma aplicabilă în anul 2007.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că instanța de fond a ignorat prevederile art. 129 alin. (2) C. fisc.

Astfel, în raport de operațiunile realizate, în cauză sunt incidente prevederile art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., potrivit cărora atunci când o persoană impozabilă care acționează în nume propriu, dar în contul altei persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră că a primit și a prestat ea însăși serviciile respective.

Prin urmare, în relația cu SC J. SA București, SC G. SRL a acționat în nume propriu, dar în contul SC A. SA, situație în care, față de prevederile art. 129 alin. (2) din C. fisc., nu trebuia să factureze cu taxă pe valoarea adăugată către SC G. SRL, întrucât serviciile erau scutite de taxă pe valoarea adăugată.

În ceea ce privește reținerea instanței de fond, referitoare la obiectivele expertizei contabile, recurenta-pârâtă învederează următoarele considerente:

Cu privire la obiectivul nr. 1 al expertizei tehnice contabile, din documentele prezentate de reclamantă organelor de inspecție fiscala, precum și din documentele depuse în susținerea acțiunii, rezultă că serviciile de transport internațional aerian de persoane facturate de SC J. SA către SC G. SRL S.A., nu au fost prestate în beneficiul SC A. SA și nu s-a făcut dovada că SC G. SRL a acționat în nume propriu dar în contul său.

Referitor la obiectivul nr. 2 al expertizei tehnice contabile, din documentele existente la dosarul cauzei, nu s-a putut verifica dacă în relația dintre SC J. SA și SC A. SA, SC G. SRL este, din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, cumpărător revânzător, pentru care serviciile prestate se încadrează în prevederile art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare sau reprezintă servicii refacturate de SC G. SRL, în temeiul art. 137 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

Mai mult, concluzia expertului contabil este contradictorie, având în vedere faptul că, în ipoteza în care s-ar admite că serviciile de transport internațional facturate de SC G. SRL sunt scutite de taxă pe valoare adăugată, atunci consecința evidentă este că SC G. SRL a emis facturi cu taxă pe valoare adăugată în mod eronat.

Referitor la obiectivul nr. 3 al expertizei tehnice, în situația menționată de expertul contabil, că în speță, baza de impunere nu a fost creată întrucât tranzacția de refacturare a serviciilor de transport internațional este, conform C. fisc., o operațiune scutită de taxă pe valoare adăugată, rezultă că SC G. SRL a facturat către SC A. SA operațiunile înscrise în facturile emise de SC J. SA și a colectat în mod eronat taxa pe valoarea adăugată.

Or, în ipoteza în care SC G. SRL ar fi facturat în mod eronat cu taxă pe valoarea adăugată, potrivit prevederilor art. 160 din C. fisc., în forma aplicabilă în anul 2006, prevederi legale care au fost menținute similar și începând cu anul 2007, SC A. SA avea posibilitatea, la primirea facturilor emise de SC G. SRL, să solicite corectarea informațiilor cuprinse în acestea, drept, de care societatea nu a înțeles să se prevaleze.

Cu privire la obiectivul nr. 4 al expertizei tehnice, atât hotărârea instanței de judecată, cât și concluziile expertului contabil, sunt date cu aplicarea greșită a legii, întrucât din interpretarea art. 145 și art. 146 din Legea nr. 571/2003, se reține că legiuitorul condiționează acordarea dreptului de deducere al taxei pe valoarea adăugată de îndeplinirea atât a cerințelor de fond, cât și a cerințelor de formă, îndeplinirea cerințelor de fond reglementând însăși existența dreptului de deducere, iar cele de formă, condițiile de exercitare a acestuia.

SC A. SA nu a făcut dovada că și-a exercitat dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în facturile emise de SC G. SRL, în conformitate cu prevederile art. 145 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Mai mult, având în vedere prevederile art. 148 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., în forma aplicabilă în anul 2006, respectiv, art. 147 ind. 1 din C. fisc., prin exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată înscrisă în facturile emise de SC G. SRL, societatea a afectat taxa pe valoarea adăugată de plată pentru perioada fiscală de raportare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-pârâtă C. a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității cu privire la recursul declarat de reclamantă, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului formulat de societate ca nefondat, reiterând, în esență, argumentele formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata SC G. SRL a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta C. și admiterea recursului declarat de reclamantă, în sensul modificării sentinței atacate și anulării Deciziei nr. 365 din 23 august 2012, a Deciziei de impunere nr. FPH/853 din 23 decembrie 2011 și a Dispoziției nr. 9617 din 23 decembrie 2011, susținând legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond, în ceea ce privește impunerea suplimentară de taxă pe valoare adăugată și accesorii aferente în sarcina reclamantei.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză;

În conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepțiile invocate de recurenta-pârâtă C., Înalta Curte reține următoarele:

Excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanta SC A. SA Ploiești, este neîntemeiată și va fi respinsă, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă de reclamantă la Curtea de Apel Ploiești, la data de 14 februarie 2013, conform rezoluției înscrisă pe cerere și documentului de transport prin poștă aflat la fila 46 din dosarul instanței de recurs, fiind astfel aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865, inclusiv, în privința recursurilor formulate în prezenta cauză.

Înalta Curte va respinge și excepția nulității recursului declarat de reclamantă, reținând că în susținerea căii de atac au fost invocate prevederile art. 299 - art. 316 și respectiv, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar criticile aduse de reclamantă hotărârii atacate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile legale anterior enunțate.

Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.

Examinând cauza din perspectiva obiectului ei, al normelor legale incidente și al probatoriului administrat de prima instanță pe împrejurările de fapt în ceea ce privește primul capăt de cerere al acțiunii deduse judecății, instanța de control judiciar apreciază că probele administrate nu sunt suficiente pentru lămurirea cu certitudine a situației de fapt.

Astfel, în ceea ce privește prima problemă de drept supusă analizei, referitoare la suma totală de 4.431.295 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată deductibilă, aferentă unor cheltuieli de transport internațional aerian de persoane, refacturate de SC G. SRL către SC A. SA Ploiești, în perioada iulie 2006 - decembrie 2010, din parcurgerea considerentelor hotărârii rezultă că prima instanță a reținut temeinicia susținerilor reclamantei și ale intervenientei, limitându-se numai la preluarea concluziilor formulate de expertul tehnic judiciar, fără a expune argumentele care au format convingerea instanței în sensul hotărârii recurate.

Așadar, instanța de fond și-a însușit integral concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă, fără a mai proceda la o analiză a susținerilor recurentei-pârâte în raport de celelalte mijloace de probă administrate în cauză, atitudine ce nu poate fi acceptată, în condițiile în care este de natură a afecta drepturile procedurale ale uneia dintre părțile litigante.

Procedând în această manieră, prima instanță nu a analizat efectiv susținerile și apărările invocate de părți cu privire la obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina societății prin actele administrative fiscale contestate, motiv pentru care, considerentele sentinței ce vizează acest capăt de cerere, apar ca neconvingătoare.

Totodată, față de susținerile părților în proces și de dispozițiile legale aplicabile raporturilor juridice fiscale deduse judecății, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de fond va pune în discuția părților necesitatea completării probatoriului cu proba cu înscrisuri, constând în documentele justificative solicitate reclamantei de către organele de inspecție fiscală, din care să rezulte persoanele care au efectuat deplasările, scopul și necesitatea deplasărilor, precum și măsura în care aceste cheltuieli au fost realizate în folosul operațiunilor taxabile ale reclamantei, prin prisma activității desfășurate de societate, fiind esențială stabilirea, de către instanță, prin analiza tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză, precum și prin administrarea de probe suplimentare, a situației de fapt ce face obiectul prezentei judecăți.

În acest sens, prima instanță va lua în considerare constatările și concluziile formulate de pârâte, motivele prezentate de reclamantă, documentele existente la dosarul cauzei și actele normative în vigoare în perioada verificată, invocate de către societate și de organele de inspecție fiscală, precum și probele noi ce se vor administra în cauză, urmând, ca totodată, să valorifice și celelalte apărări și susțineri ale părților, formulate în cadrul recursurilor de față.

Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursurilor declarate de reclamanta SC A. SA Ploiești și de pârâta C., casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile invocate de C., privind inadmisibilitatea și nulitatea recursului declarat de reclamanta SC A. SA Ploiești împotriva sentinței civile nr. 143 din 5 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Admite recursurile declarate împotriva sentinței sus menționate de reclamanta SC A. SA Ploiești și de pârâta C.

Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 mai 2015.