ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1865/2016

Decizia nr. 1865/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată la Tribunalul Brașov, secția a I-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA și pe intervenientul forțat C., solicitând obligarea asigurătorului la plata sumei de 5.000 euro cu titlu de daune materiale și a sumei de 250.000 euro reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Brașov, prin Sentința nr. 506/C din 28 septembrie 2015 a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată de reclamant în sensul că a obligat pârâta SC B. SA să achite acestuia echivalentul în lei al sumei de 15.000 euro, la cursul B.N.R. de la data plății, cu titlu de daune morale. Au fost respinse restul pretențiilor, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 1.400 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 244 Ap din 16 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apei Brașov, secția civilă, a fost respinsă excepția netimbrării apelului pârâtei SC B. SA, a fost admis apelul declarat de asigurător și schimbată în parte sentința primei instanțe, în sensul diminuării daunelor morale de la 15.000 euro la 5.000 euro. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost obligat reclamantul la plata sumei de 50 RON în favoarea pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483, 488 alin. (1) pct. 8, 496 alin. (2), 497 C. proc. civ., Legea nr. 136/1995 și Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Recurentul a susținut că decizia atacată vizează nerespectarea de către instanța de apel a normelor de drept material aplicabile în cauză, art. 49 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care stabilește modul de acordare a daunelor morale și a cuantumului acestora "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

Deși la pagina 3 parag. 10 din decizia recurată se menționează incidența dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, instanța de apel nu a făcut trimitere la nicio jurisprudență, practică judiciară, hotărâre sau sentință, fiind imposibilă verificarea prin comparație a criteriilor avute în vedere la cuantificarea despăgubirilor.

Instanța de apel era obligată să țină seama de probatoriul administrat în cauză, jurisprudența depusă de către reclamant la prima instanță, și să se raporteze numai la aceasta, mai ales că pârâta nu a depus în combaterea pretențiilor reclamantului nici un fel de practică/jurisprudență.

Mai mult, criteriile avute în vedere de instanța de apel, și anume Studiul privind daunele morale întocmit în 2011 și Tabelul cu baremele traumatologice elaborat de Institutul Național de Medicină Legală, nu prezintă relevanță în cauză întrucât potrivit dispozițiilor limitative ale art. 49 pct. 1 lit. f), daunele morale și cuantumul acestora se stabilesc în conformitate cu jurisprudența din România, și nu pe baza unor studii/tabele întocmite de diverse persoane/instituții care nu au pregătirea necesară în a aprecia cuantumul daunelor morale.

În legătură cu această critică se mai susține că singura jurisprudență existentă la dosar este cea depusă de reclamant și care conține o plajă largă de cazuistică (cauze mai grave, similare sau inferioare celei prezente) pentru ca instanța de apel să-și facă o imagine cât mai clară asupra cuantumului despăgubirilor ce urmau a fi acordate reclamantului.

Curtea de Apel nu a examinat în concret jurisprudența depusă, analizând un studiu de 3 pagini depus de pârâtă precum și un presupus tabel cu bareme traumatologice întocmit de I.N.M.L. care nu aveau legătură cu speța de față, art. 49 pct. 1 lit. f) stabilind foarte clar că acordarea daunelor morale se face în conformitate cu jurisprudența din România. Părțile aveau obligația să depună la dosar jurisprudența relevantă și în funcție de aceasta să se stabilească cuantumul despăgubirilor.

Ghidul pentru soluționarea daunelor morale nu este o lucrare științifică, neavând un suport legislativ și nu poate constitui temei în pronunțarea unei hotărâri judecătorești, această lucrare urmărind doar interesul asigurătorilor RCA de a acorda victimelor accidente rutiere despăgubiri cât mai reduse.

Se mai arată că autorul acestuia este inginer și nu are studii juridice pentru a elabora lucrarea. Ghidul cuprinde cazuri din perioada 2007 - 2010 când limita maximă a despăgubirilor ce putea fi acordată era cuprinsă între 450000 euro și 1500000 euro.

De asemenea, acest ghid care nu a fost integral depus la dosar, fiind atașate doar trei pagini, cuprinde doar poziția și spețe alese de către asigurători, neexistând o selecție corectă și obiectivă a jurisprudenței în domeniul asigurărilor.

Cele trei pagini ale ghidului întocmit în anul 2011 nu cuprind nicio speță similară, accidentul rutier având loc la data de 14 iunie 2014, cu trei ani peste anul de apariție a lucrării, motiv pentru care acesta nu este incident în cauză.

Mai mult, instanța de apel nu putea să țină cont de acest studiu întrucât nu cuprindea nici măcar minime informații referitoare la criteriile de selecționare a spețelor exemplificate și la limita maximă a despăgubirilor acordate de către societățile de asigurare.

Ca atare, în lipsa existenței la dosar a unor decizii, instanța nu poate aprecia dacă obiectul cauzei și situația de fapt reținută sunt similare cu situațiile de fapt din presupusul ghid.

Pentru a stabili incidența unor cazuri similare speței, instanța de apel era obligată să enumere hotărârile judecătorești pe care le-a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor, fiind evident că nu poate fi apreciat dacă practica judiciară este sau nu relevantă în cauză atâta timp cât nu se cunosc situațiile de fapt și circumstanțele concrete ale respectivelor cauze.

Instanța de apel avea obligația de a pronunța decizia în baza probelor încuviințate și administrate înaintea primei instanțe sau în fața instanței de apel conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Studiul pe care se întemeiază instanța nu a fost solicitat ca probă în apel.

De asemenea, apelanta nu a arătat motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, nu a adus argumente împotriva deciziei atacate/considerentelor reținute de către prima instanță și nici nu a propus probe noi, formulând apărări ce nu au legătură cu speța dedusă judecății, care nu pot conduce la admiterea apelului și la modificarea sentinței apelate.

Prin apel nu a fost solicitată nici probă, iar în ceea ce privește probele administrate de către prima instanță, pârâta a fost decăzută din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții în afara celor de ordine publică întrucât întâmpinarea a fost tardiv formulată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata SC B. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

întrucât criticile expuse de recurent prin cererea de recurs se grefează în mare parte pe nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor cuprinse în art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, instanța constată ca acestea se încadrează în pct. 8 alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi examinate în continuare.

Admițând apelul formulat de pârâta SC B. SA a cărui judecată a vizat exclusiv cuantificarea prejudiciului acordat pentru daunele morale suferite de reclamantul A. în urma vătămării corporale din culpă și care au necesitat 40 - 45 de zile de îngrijiri medicale fără spitalizare, instanța a procedat la diminuarea daunelor de la suma de 15.000 euro, acordată de Tribunalul Brașov prin Sentința nr. 506 din 28 septembrie 2015, la suma de 5.000 euro.

Despăgubirile pentru daunele morale în cazul vătămării corporale a unei persoane se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, astfel cum rezultă din art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

În speță ceea ce se reclamă este nesocotirea de către instanța de apel a acestor criterii, susținându-se că nu a fost analizată jurisprudență și practica judiciară în materie, sens în care se invocă aplicarea greșită a normelor de drept material ale art. 49 pct 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Înalta Curte reține că la nivel legislativ și de principiu nu există criterii obiective, precise, cuantificabile de stabilire a despăgubirilor bănești pentru repararea prejudiciilor morale, dar în jurisprudență și doctrină au fost reliefate câteva astfel de criterii, pe baza cărora instanța urmează a face o apreciere subiectivă în funcție de circumstanțele speței. Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Examinând decizia atacată se observă că instanța de apel atunci când a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului s-a raportat la criteriile obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină, apreciind consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care celui vătămat i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Toate aceste aspecte circumstanțiate situației particulare din speță au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în privința determinării despăgubirilor morale, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamant.

Astfel, pe baza probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a reținut că urmările  suferite de reclamant pe plan fizic și psihic au fost ușoare, îmbrăcând forma unei depresii apreciate de prieteni și nu confirmată medical inactivitate temporară, lipsă de jovialitate, după accidentul rutier nu a rămas cu sechele în afara disconfortului la schimbările meteorologice, viața nu i-a fost pusă în pericol, a avut doar o perioadă scurtă de recuperare prin fizioterapie și imobilizare cu orteză, însă fără spitalizare, nu a fost dependent de ajutorul celor din jur, intensitatea cu care a perceput consecințele negative a fost medie, iar situația familială, profesională și socială nu i-a fost afectată decât într-o mică măsură, nelipsind de la locul de muncă, continuând să circule pe motocicletă și să ia parte la viața de familie.

În cadrul acestei critici se mai susține că instanța de apel nu a ținut cont de jurisprudența depusă de reclamant la dosar, jurisprudență ce viza o plajă largă de cazuistică constând în spețe cu urmări mai grave, similare sau inferioare celei prezente.

În prealabil se constată că este vorba despre cele șapte hotărâri judecătorești ale instanțelor civile și penale, aflate în dosarul tribunalului.

Deciziile de speță prin care s-au stabilit cu titlu de prejudiciu moral sume diferite de bani, de natura celor invocate de recurent în prezentul litigiu, pot furniza judecătorului doar criterii de estimare a despăgubirilor, evidențiind limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Cu privire la aceste hotărâri judecătorești depuse de către reclamant, chiar prima instanță de fond a reținut că soluțiile pronunțate au avut în vedere situații de fapt diferite, cu consecințe diferite de cea a reclamantului (infirmitate, invaliditate, deces), astfel că nu au fost avute în vedere la evaluarea prejudiciului moral, iar reclamantul nu a formulat apel împotriva considerentelor potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Faptul că pârâta nu a depus jurisprudență din care să reiasă un cuantum al despăgubirii corespunzătoare situației specifice a reclamantului nu poate duce la concluzia că sunt dovedite pretențiile reclamantului, care are sarcina probei potrivit art. 249 C. proc. civ. Nu însemnă că s-a încălcat art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, referitor la trimiterea la jurisprudența din România pentru evaluarea daunelor morale în cazul vătămărilor produse prin accidente rutiere, dacă nu se identifică hotărâri judecătorești din care să reiasă cuantumul orientativ al despăgubirilor pentru o anumită situație de fapt, iar instanța evaluează prejudiciul moral exclusiv în baza criteriilor obiective reținute în doctrină și jurisprudență raportat la circumstanțele de fapt în speță.

Dimpotrivă, dacă nu ar proceda în acest mod instanța ar putea fi acuzată de denegare de dreptate, conform art. 3 C. civ.

De asemenea, nu subzistă nici argumentele recurentului potrivit cărora instanța de apel ar fi utilizat ca repere în stabilirea plafonului de despăgubiri doar studiul privind daunele morale întocmit în 2011 și tabelul cu baremele traumatologice întocmit de I.N.M.L., fără a se raporta la celelalte criterii jurisprudențiale. Cât privește cuantificarea prejudiciului prin raportare la indicii prevăzuți în tabelul cu baremele traumatologice - punctul traumatic în corelație cu salariul minim/mediu pe economie, din sumele rezultate, 1.195 euro, respectiv 2.126 euro, se observă că s-a făcut un calcul matematic pur orientativ, valoarea despăgubirilor acordate prin decizia atacată fiind mult mai mare, în speță suma de 5.000 euro.

Astfel, la stabilirea valorii daunelor morale instanța de apel s-a raportat doar cu titlu de argumente suplimentare și la elementele de referință cuprinse în acest studiu depus de pârâtă la dosarul tribunalului odată cu întâmpinarea, și cu privire la care reclamantul a formulat apărări prin răspunsul la întâmpinare, și la tabelul cu baremele traumatologice întocmit de I.N.M.L., însă după cum se poate observa lecturând considerentele deciziei atacate, determinante în pronunțarea soluției au fost criteriile obiective statuate de jurisprudență, prin raportare la situația particulară din speță.

În consecință nu sunt fondate nici susținerile referitoare la nelegala administrare ca probă a acestor înscrisuri, inclusiv sub aspectul puterii probatorii a acestora, care nu au cântărit în mod determinant în aprecierea instanței de apel, neproducând vreo vătămare sub acest aspect reclamantului.

Faptul că instanța de apel nu a menționat în dispozitivul hotărârii calea de atac și termenul nu i-a adus reclamantului nicio vătămare, atâta timp cât recursul a fost considerat declarat în termenul prevăzut de lege.

Se mai invocă în recurs și aspectul nemotivării apelului de către pârâta SC B. SA, susținut, de altfel, și pe cale de apărare prin concluziile scrise în apel. Din considerentele deciziei atacate rezultă că această chestiune a fost analizată în faza procesuală a apelului în sensul respingerii ei, instanța de apel reținând că apelul a fost motivat în fapt și în drept, iar recurentul nu a adus argumente concrete în sensul nelegalității acestor constatări.

În consecință, constatând că s-a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., împotriva Deciziei nr. 244/Ap din 16 februarie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2016.

Procesat de GGC - N