ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 289/RC/2016

Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 839 din data de 7 aprilie 2015, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București în Dosarul nr. x/4/2014, printre altele, în baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 71 C. pen. (1969) cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012, au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 81 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit în conformitate cu art. 82 alin. (1) C. pen. (1969), care curge de la data rămânerii definitive a sentinței.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1969), pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. (1969), care reglementează cazurile în care intervine revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei.

S-a constatat că inculpatul a fost reținut în cauză 24 de ore, de la data de 05 septembrie 2013 până la data de 06 septembrie 2013.

În temeiul art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a hotărî astfel, în baza probatoriului administrat în cauză, prima instanță a reținut, în esență, că inculpatul A., în perioada iunie-septembrie 2013, a primit de la coinculpatul B., spre păstrare (a acceptat să parcheze autoturismul în cauză în apropierea locuinței sale pentru a-l supraveghea) până la obținerea de către acesta din urmă a actelor de înmatriculare, autoturismul, de culoare neagră, despre care avea cunoștință că provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală (abuz de încredere), constând în aceea că SC C. SRL, reprezentată de D., a refuzat să restituie autoturismul sus-menționat SC E. SA, deși a fost notificată în acest sens la data de 09 iunie 2011, autovehiculul făcând obiectul contractului de leasing financiar din 05 septembrie 2007, urmând ca autovehiculul să fie folosit în interes personal de către coinculpatul B. sau valorificat ulterior de acesta, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. (1969).

În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, instanța de fond a constatat că aceasta este vechiul C. pen., în special prin raportare la modalitatea de calcul juridic al concursului de infracțiuni și posibilitatea aplicării suspendării condiționate.

La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate, instanța de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 și 74 C. pen. (1969), respectiv gradul de pericol social al infracțiunii, raportat la împrejurările comiterii faptei, urmările produse, natura și limitele pedepselor prevăzute de lege, persoana și conduita inculpatului.

Față de inculpatul A., instanța de fond a luat în considerare gradul de pericol social suficient de mare al faptei săvârșite, gradul de pericol social pe care-l prezintă, precum și faptul că acesta a ales să aibă o atitudine procesuală corectă, că nu este cunoscut cu antecedente penale, toate acestea, alături de nivelul de educație, fiind elemente care au creat presupunerea că faptele săvârșite reprezintă un incident izolat.

Referitor la modalitatea de executare a pedepsei, s-a considerat că ansamblul împrejurărilor permite aplicarea suspendării condiționate, aceasta fiind cea mai adecvată modalitate de reintegrare socială a inculpatului și cea care va garanta cel mai bine faptul că scopul pedepsei poate fi atins, nefiind necesară privarea de libertate a inculpatului.

Împotriva acestei sentințe penale, în termenul legal, între alții, a declarat apel inculpatul A., criticile acestuia vizând, în esență, greșita stabilire a legii penale mai favorabile și greșita condamnare, concluzionându-se că, potrivit C. pen. anterior, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire.

Prin Decizia penală nr. 1375 din 15 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/4/2014, între altele, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.

Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că judecătorul fondului, respectând dispozițiile legale ce garantează aflarea adevărului, precum și pe cele ce asigură respectarea drepturilor procesuale ale părților, a reținut, în mod corect, existența faptelor și vinovăția inculpatului, adoptând, sub acest aspect, o soluție legală.

S-a constatat că situația de fapt a fost corect reținută pe baza unui amplu material probator administrat în ambele faze ale procesului penal (urmărire penală și cercetare judecătorească), care a condus la depistarea infractorilor, probe care se coroborează și cu declarațiile de recunoaștere ale inculpaților B. și F.

S-a mai reținut că, în ceea ce privește legea penală mai favorabilă, instanța de fond a făcut o corectă analiză, comparând legea anterioară cu cea în vigoare și a stabilit că, față de modalitatea de executare pe care urma să o aleagă, respectiv suspendarea condiționată (art. 81 C. pen. (1969)), C. pen. anterior este cu certitudine legea penală mai favorabilă inculpatului A.

Contrar apărării inculpatului A., Curtea a constatat că, din motivele de apel, respectiv filele 5-6, a rezultat că inculpatul, la momentul primirii acelui autoturism, a avut suspiciunea că este ceva dubios cu privire la el.

De asemenea, s-a apreciat că judecătorul fondului, în mod legal și temeinic, și-a argumentat soluția de condamnare a inculpatului A., bazându-se pe ansamblul probator existent la dosar și nu pe interpretări subiective.

Drept urmare, Curtea a înlăturat apărarea inculpatului A., apreciind că în cauză nu este incident niciunul din cazurile de achitare, condamnarea sa având la bază convorbirile telefonice purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați, din care rezultă că acesta cunoștea că autoturismul respectiv de lux este primit în păstrarea sa și că inculpatul s-a ocupat efectiv de asigurarea supravegherii autovehiculului în vederea înstrăinării frauduloase către alte persoane, precum și declarațiile inculpatului B., în sensul implicării inculpatului A. în valorificarea autoturismelor de lux sustrase.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat G., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. și arătând, în esență, că fapta pentru care a fost trimis în judecată și condamnat nu constituie o infracțiune de tăinuire, astfel cum a fost incriminată de legiuitor în reglementarea anterioară întrucât, din întreg materialul probator administrat în cauză, rezultă că nu s-a realizat niciun act specific acestei infracțiuni, fiind interpretată eronat situația de fapt și de drept reținută în cauză. În raport cu susținerile expuse pe larg în cuprinsul motivelor de recurs în casație, s-a solicitat admiterea căii de atac, desființarea hotărârilor pronunțate de instanțele inferioare și achitarea inculpatului, precum și suspendarea executării până la soluționarea cauzei.

Cu ocazia dezbaterilor, reluând aspectele prezentate în motivele scrise de recurs, apărătorul ales a precizat că fapta săvârșită de clientul său nu întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de tăinuire, atât în ceea ce privește latura obiectivă, cât și latura subiectivă.

Prin Încheierea nr. x/RC din 30 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/4/2014, apreciind respectate condițiile de formă prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1375 din 15 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de inculpat, aceasta fiind înregistrată pe rolul instanței supreme sub nr. x/1/2016.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale se verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, așadar, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și care se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Pe de altă parte, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege) și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., în conformitate cu care infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, se constată că doar neprevederea în legea penală, ce subsumează situațiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Examinând, în acest context, actele dosarului, Înalta Curte constată că în sarcina inculpatului A. instanțele de fond și apel au reținut că,

în perioada iunie-septembrie 2013, a primit de la coinculpatul B., spre păstrare (a acceptat să parcheze autoturismul în cauză în apropierea locuinței sale pentru a-l supraveghea) până la obținerea de către acesta din urmă a actelor de înmatriculare, autoturismul, de culoare neagră, despre care avea cunoștință că provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală (abuz de încredere), constând în aceea că SC C. SRL, reprezentată de D., a refuzat să restituie autoturismul sus-menționat SC E. SA, deși a fost notificată în acest sens la data de 09 iunie 2011, autovehiculul făcând obiectul contractului de leasing financiar din 05 septembrie 2007, urmând ca autovehiculul să fie folosit în interes personal de către coinculpatul B. sau valorificat ulterior de acesta, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen. (1969).

Astfel, se observă că ceea ce i se impută inculpatului este primirea autoturismului spre păstrare, cunoscând că provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală și că urmează a fi folosit în interes personal sau valorificat ulterior de către coinculpat, acțiune care se regăsește printre modalitățile alternative de săvârșire a infracțiunii de tăinuire incriminată atât de reglementarea anterioară, cât și de cea în vigoare. Pe de altă parte, în condițiile în care în sarcina inculpatului A. s-a reținut că a cunoscut că autoturismul în discuție urma, ulterior, a fi fie folosit, fie valorificat de către coinculpat, este întrunită și cerința prevăzută de art. 221 alin. (1) teza a III-a C. pen. (1969) referitoare la urmărirea obținerii unui folos material, legiuitorul sancționând, în vechea reglementare, prin infracțiunea de tăinuire atât ipoteza în care folosul urma să fie obținut pentru sine, cât și cea în care acesta urma să fie obținut pentru altul, această din urmă situație regăsindu-se în speță. Sub acest aspect, Înalta Curte arată că, deși spre deosebire de reglementarea anterioară, dispozițiile penale în vigoare nu mai condiționează

existența infracțiunii de urmărirea obținerii unui folos material pentru sine sau pentru altul, aceasta nu înseamnă că fapta nu mai este prevăzută de legea penală, ci că ea este incriminată ca infracțiune indiferent dacă se urmărește sau nu un astfel de scop, legiuitorul actual incluzând în sfera acestei fapte penale și favorizarea reală.

Ca atare, Înalta Curte constată că există corespondență între starea de fapt reținută de către instanțele inferioare pe baza probatoriului administrat în cauză și

care nu mai poate fi modificată pe calea recursului în casație și descrierea faptei în norma de incriminare în temeiul căreia a fost condamnat inculpatul A., așa încât nu pot fi primite afirmațiile recurentului în sensul lipsei tipicității faptei.

De altfel, se observă că, deși pe calea recursului în casație promovat recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., esența susținerilor sale constă în aceea că, din probatoriul administrat în cauză, nu a rezultat că

ar fi săvârșit vreun act specific infracțiunii de tăinuire și că instanțele au interpretat eronat situația de fapt, pe care au încadrat-o greșit în drept.

Or, prin aceste critici, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecința stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reținute de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casație, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalității hotărârii atacate. Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază că pe calea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecință stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracțiunea de tăinuire, așa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, de apel.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1375 din 15 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/4/2014, cererea de suspendare a executării hotărârii rămânând fără obiect.

Totodată, față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 65 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1375 din 15 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/4/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat până la prezentarea apărătorului ales,

în sumă de 65 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 septembrie 2016.