GRADINAR v. MOLDOVA

La originea cauzei se află o cerere (nr. 7170/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către dna Nina Grădinar („reclamantul”), la 28 noiembrie 2000.

Reclamantul a fost reprezentat de către dl N. Arnăut, avocat din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog.

Reclamantul s-a plâns, în special, de omisiunea autorităților de a proteja viața soțului ei decedat și de inechitatea procedurilor penale pornite împotriva lui.

Cererea a fost repartizată Secției a Patra a Curții (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curții). La 11 aprilie 2006, o Cameră din cadrul acestei Secții a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenției, ea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia. ÎN FAPT I.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor. 1. Contextul cauzei

G. era în conflict cu mai mulți polițiști de la poliția din Comrat și, după cum se pretinde, era persecutat de către acei polițiști pentru critica adusă acestora și pentru acordarea ajutorului pretinselor victime ale abuzului din partea poliției. În anul 1993, după cum se pretinde, G. a fost răpit de către poliția din localitate, fiind cerută o răscumpărare. După ce a fost ținut timp de 15 zile în pădure, el a fost eliberat și, la 24 decembrie 1993, a depus o plângere împotriva câtorva polițiști din cadrul poliției din localitate, inclusiv împotriva lui D., vicecomisarul inspectoratului de poliție din Comrat. A fost pornită o urmărire penală, însă aceasta a fost încetată din lipsă de probe.

La 11 martie 1995, M., un subordonat al lui D., a depus o plângere împotriva lui G. pe motiv că ultimul nu s-a conformat cerințelor legale ale poliției. În aceeași zi, G. a depus o plângere împotriva lui D., M. și a unui alt polițist pe motiv că aceștia au abuzat de funcția lor, bătându-l în casa sa, și a cerut pornirea unei urmăriri penale. Judecătorul care a examinat cele două cauze a încetat prima cauză din lipsă de probe. Urmărirea penală cu privire la plângerea lui G. a fost încetată mai târziu.

La 4 mai 1995, angajații inspectoratului de poliție din localitate au scris o scrisoare către diferite autorități în sprijinul celor trei polițiști și împotriva lui D.C. (unul din cei trei co-acuzați în această cauză). Procurorul General a constatat că multe din declarațiile făcute de către polițiști în acea scrisoare erau nefondate și tendențioase și conțineau acuzații neîntemeiate împotriva lui G., a lui D.C. și a procurorului care a pornit urmărirea penală. Acolo se menționa despre niște discuții între polițiști despre o posibilă recurgere la „metode ilegale de luptă” împotriva bănuiților.

La 16 septembrie 1995, într-o pădure de lângă Comrat a fost găsită o mașină arsă. Poliția a găsit în portbagajul mașinii rămășițele unei persoane. A fost pornită o urmărire penală care a ajuns la concluzia că victima era D. Trei persoane au devenit principalii bănuiți: frații C. (D.C. și G.C.) și G.

Potrivit acuzării, următoarele evenimente au dus la omorul lui D. în noaptea de 15 spre 16 septembrie 1995. În anul 1994, D. a pornit o urmărire penală împotriva lui G.C. pentru „huliganism agravat”. Frații C. și G. erau în conflict serios cu D. La 15 septembrie 1995, D. a vizitat un bar din Comrat, unde el s-a întâlnit cu frații C. și cu G., aceștia l-au insultat și l-au lovit în afara barului. Ei s-au înțeles să se întâlnească în jurul orei 4 dimineața la o intersecție cu sens giratoriu pentru a pune capăt conflictului.

Atunci când ei s-au întâlnit la ora 4 dimineață, frații C. împreună cu G. l-au bătut pe D. și, mai apoi, l-au împins în spatele mașinii de poliție a acestuia și au condus până într-o pădure, fiind urmați de către G. în mașina personală a acestuia. În pădure, ei au continuat să-l bată pe D. și, ulterior, l-au închis în portbagajul mașinii acestuia, au stropit-o peste tot cu benzină și i-au dat foc. Reclamantul a contestat această versiune cu privire la evenimente.

La 20 mai 1997, Tribunalul Chișinău i-a achitat pe toți cei trei acuzați. La 21 octombrie 1997, Curtea de Apel a menținut acea hotărâre.

La 5 decembrie 1997, lângă casa lui G. a explodat o bombă, însă nimeni nu a fost rănit. G. a depus o plângere și a cerut măsuri de protecție. Urmărirea penală pornită la cererea sa nu a putut identifica persoanele care au pus bomba și a fost încetată în luna februarie 1998. Ministerul Afacerilor Interne a refuzat să aplice măsuri de protecție față de el, deoarece el nu a primit amenințări și nu a existat vreun motiv de a se aștepta la repetarea atacului cu bombă.

La 12 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile instanțelor judecătorești inferioare din 20 mai și 21 octombrie 1997 și a dispus rejudecarea cauzei.

La 11 iunie 1999, G. împreună cu fiul său au fost omorâți în mașina lor de persoane înarmate. Urmărirea penală pornită ulterior nu a stabilit identitatea ucigașilor. La 6 iulie 1999, reclamantul a insistat asupra continuării rejudecării cauzei soțului ei decedat pentru a dovedi nevinovăția acestuia. Ea a fost recunoscută ca reprezentant legal al acestuia și i s-a permis să aducă argumente în fața instanțelor judecătorești suplimentar celor prezentate de către avocatul pe care l-a angajat ea. 2. Constatările Tribunalului Chișinău (hotărârea din 16 septembrie 1999)

La 16 septembrie 1999, Tribunalul Chișinău („prima instanță”), singura instanță care a examinat nemijlocit declarațiile martorilor în această cauză (cu excepția lui P.O., medicul spitalului închisorii), a constatat următoarele fapte: (a) Procedurile administrative împotriva lui D.C. și a lui G.

La 17 septembrie 1995, D.C. a fost dus la inspectoratul de poliție din localitate și interogat în calitate de martor cu privire la evenimentele din noaptea de 15 spre 16 septembrie 1995. La 18 septembrie 1995, G. a fost, de asemenea, dus la același inspectorat de poliție și a fost interogat în calitate de martor cu privire la aceleași evenimente.

Ei nu au fost informați despre drepturile lor și nu au fost asistați de către avocați. În timpul interogatoriului, ei erau încătușați. După interogare, au fost deschise dosare administrative în baza pretinselor insulte aduse lui D. de către ei în bar, iar ca sancțiune administrativă un judecător a dispus arestarea lor pe un termen de zece zile. În timpul arestului administrativ au mai avut loc interogări ulterioare și au fost întreprinse alte măsuri procesuale, care au avut ca rezultat acumularea de probe, care au fost folosite mai târziu în cauza penală pornită împotriva acestora. În special, pe parcursul acestei perioade (18-22 septembrie 1995), G. și D.C. au recunoscut că l-au omorât pe D.

Instanța de judecată a constatat că procesele-verbale, care au servit ca bază pentru arestul administrativ, au fost întocmite cu încălcarea procedurilor corespunzătoare. Nu au existat temeiuri pentru arestul administrativ, deoarece cei doi bărbați erau bănuiți într-o cauză penală și detenția trebuia dispusă în baza acestui temei.

La 19 septembrie 1995, G. și D.C. au fost duși într-un izolator de detenție provizorie din Chișinău unde ei au fost din nou interogați până la 21 septembrie 1995 în calitate de martori și fără vreo asistență juridică. În timpul interogatoriului, ei au făcut declarații prin care și-au recunoscut vinovăția lor.

La 21 septembrie 1995, ei au fost interogați, pentru prima dată, în calitate de bănuiți (și nu în calitate de martori), însă nici de această dată lor nu li s-au explicat drepturile lor și nu au avut acces la un avocat. (b) Pretinsa maltratare

La 9 octombrie 1995, atât D.C. cât și G. au fost interogați, pentru prima dată, în prezența avocaților lor și fiecare din ei a recunoscut că a săvârșit infracțiunea. Totuși, atunci când ei au semnat procesul-verbal de audiere, fiecare a scris că nu și-a recunoscut vina. Același lucru s-a întâmplat la 7 noiembrie 1995 în ceea ce-l privește pe G.C., care a fost reținut în Rusia și extrădat în Republica Moldova. În declarația sa, G.C. a menționat că G. și D. s-au bătut în pădure și au căzut ambii la pământ înainte ca D. să fie imobilizat și ars în mașina lui. D.C. a notat că după ce a dus-o pe C.S. la spital, unde ea a lucrat după ora 3 dimineața, ei s-au întors înapoi cu mașina, trecând pe lângă clădirea inspectoratului de poliție și prin intersecția cu sens giratoriu. Totuși, instanța de judecată a constatat că acest lucru a fost contrazis de către polițistul P.V., care se afla într-o mașină de poliție parcată lângă inspectoratul de poliție și care nu a văzut vreo mașină trecând la acea oră pe lângă inspectorat.

La începutul lunii octombrie 1995, G. a depus două plângeri cu privire la maltratarea de către poliție. La 15 decembrie 1995, judecătorul care examina cauza a cerut procurorului să investigheze acuzațiile. La 1 martie 1996, procurorul a răspuns la una din plângeri că faptele nu s-au confirmat, însă nu a anexat vreun document al cercetării, după cum era prevăzut de lege. Nu există probe cu privire la vreo investigație desfășurată pe marginea celei de-a doua plângeri.

În luna octombrie 1995, G. a fost internat într-un spital pentru deținuți, unde a fost examinat, la 13 octombrie 1995, de către dr. P.O. Dr. P.O. a declarat în instanța de judecată că G. s-a plâns lui că a fost maltratat de către poliție, însă deoarece nu existau semne vizibile, acest lucru nu a fost înscris în raportul de examinare medicală. Instanța de judecată a notat că raportul medical a fost întocmit după aproape o lună de la pretinsa maltratare, ceea ce a împiedicat verificarea acuzațiilor. Totuși, raportul medical al lui G. arăta că el s-a plâns de durere la rinichi și de coaste rupte și că el a fost tratat de răni la cap și la picioare („nevrită post-traumatică la piciorul drept”). Dr. P.O. a declarat că astfel de răni la picior puteau, în mod normal, apărea ca rezultat al loviturilor sau contuziilor în acea parte a corpului. Concluzia medicului că nu au fost găsite fracturi ale coastelor nu a fost susținută prin probe de radiografie, după cum era cerut prin lege. Fotografiile ulterioare ale radiografiei erau de o calitate prea proastă pentru a stabili faptul dacă oasele erau intacte.

La 20 martie 1996, la cererea ofițerului de urmărire penală, a fost efectuată o altă examinare a lui G. Deși nu au fost găsite semne de maltratare, diagnosticul a fost „consecințe ușoare ale unei traume cranio-cerebrale cu sindrom hipertonic”, iar lui G. i s-a prescris un tratament în condiții de staționar. El a refuzat, însă, în luna mai 1996, el a fost internat în spital ca rezultat al traumelor cranio-cerebrale și nevritei la picior. El a stat în spital până în luna decembrie 1996.

De asemenea, instanța de judecată a constatat că, datorită diferitelor încălcări ale prevederilor codului de procedură penală, inclusiv folosirea maltratării cu scopul de a obține recunoașterea vinovăției, declarațiile auto-incriminatorii făcute de către cel de-al treilea bănuit, G.C., care a fost reținut în Rusia, nu puteau fi acceptate ca probe. Autoritățile Republicii Moldova nu au făcut o cerere corespunzătoare către omologii acestora din Rusia pentru interogarea lui G.C., iar acesta nu putea fi interogat, în mod corespunzător, de către autoritățile ruse, deoarece el nu era cetățean al Rusiei.

Instanța de judecată a constatat că în toate declarațiile făcute de către bănuiți nu au existat fapte pe care procuratura nu le cunoștea deja înainte de interogare. Mai mult, plângerea lui G. că lui i s-a arătat înregistrarea video a declarațiilor lui D.C., inclusiv cele făcute în timpul cercetării la fața locului, a fost făcută în perioada în care el era încă martor și nu avea dreptul de a avea acces la dosar; el nici nu putea să știe despre existența înregistrării video. Instanța de judecată a conchis că singurul mod ca G. să știe despre înregistrare a fost ca el să fi văzut acea înregistrare, ceea ce a confirmat plângerea sa că lui i-a fost arătată înregistrarea video pentru a se asigura ca declarațiile lui să coincidă cu cele ale lui D.C.

În baza tuturor probelor, instanța de judecată a constatat că declarațiile făcute de bănuiți în timpul interogatoriului nu au fost făcute în mod voluntar, dar au fost luate de la ei, în mod ilegal, sub constrângere și nu puteau constitui probe valabile. (c) Declarațiile martorilor

Ulterior, instanța de judecată a examinat declarațiile martorilor. Martorii au dat declarații cu privire la trei chestiuni: (i) cearta din bar; (ii) existența unor relații neprietenoase între acuzat și D. (motivul crimei); și (iii) evenimentele care au avut loc în jurul orei 4 dimineața în casa părinților fraților C. (alibiul lui G.). (i) Declarațiile martorilor cu privire la cearta din bar

Instanța de judecată a audiat mai mulți martori, ale căror declarații scrise, făcute la inspectoratul de poliție, cu privire la evenimentele care au avut loc în bar, aparent, au confirmat că acuzatul a început cearta și a fost agresiv față de D. Mai mulți din acei martori au declarat în instanța de judecată că ei au fost amenințați sau forțați de către poliție să semneze declarațiile martorilor, deși ei nu au fost martori la evenimentele descrise în declarații. Unul din acei martori, a fost C.E., care a declarat că, fiind presat de către poliție, el a semnat o declarație falsă potrivit căreia el a văzut cum mașina acuzatului era condusă în jurul orei 3 dimineața la data la care a fost comisă crima în direcția intersecției cu sens giratoriu.

Declarațiile luate de către poliție de la alți șapte martori în anul 1995 au fost citite în instanța de judecată, inclusiv cele ale lui M.E., care a fost împreună cu C.E. și care a confirmat declarațiile acestuia (a se vedea paragraful precedent). Ei s-au referit, în special, la evenimentele care au avut loc în bar. Deoarece acești martori nu au putut fi contactați, ei aflându-se în străinătate, iar acuzatul nu a putut să-i confrunte și să le conteste declarațiile, în mod corespunzător, și având în vedere garanțiile prevăzute în articolul 6 al Convenției, instanța de judecată nu a recunoscut declarațiile acestora ca probe.

Un alt martor, un fost coleg al lui D., care a fost acuzat de către G. că l-ar fi bătut în anul 1995, și-a confirmat declarațiile sale inițiale atribuind acuzatului declanșarea certei. El s-a dus împreună cu D. la inspectoratul de poliție și, nevorbind despre vreo revenire ulterioară pentru a se întâlni, ei s-au înțeles să se ducă acasă după vizitarea inspectoratului de poliție. Martorul C.S. a declarat în instanța de judecată că ea a văzut o parte din cearta care a avut loc în bar între acuzat și D., dar că, mai târziu (în jurul orei 3:30 dimineața), când ea a fost dusă la serviciu de către acuzați cu mașina acestora, ei erau calmi și nu au vorbit despre polițiști.

Instanța de judecată a constatat că niciun martor, inclusiv colegii lui D., nu au confirmat versiunea acuzării că D. și bănuiții s-au înțeles după incidentul din bar să se întâlnească mai târziu la intersecția cu sens giratoriu pentru a continua cearta.

Câțiva polițiști au declarat că G.C. l-a amenințat pe D. cu violența, din cauza dosarului administrativ deschis împotriva lui. Instanța de judecată nu a examinat de ce în astfel de circumstanțe, după ce a fost aparent amenințat în aceeași noapte de către bănuiți, D. ar fi fost de acord să se întoarcă pentru a se certa, singur și fără a preîntâmpina pe cineva, inclusiv pe polițistul de serviciu de la inspectoratul de poliție și fără a-și lua arma sa din safeu.

Colegul lui D., un polițist care a fost prezent în timpul tuturor evenimentele din bar, nu și-a informat superiorii săi despre o astfel de întâlnire, chiar dacă el era obligat să raporteze orice lucru care era suspect. Într-adevăr, după ce el și-a sunat soția de la inspectoratul de poliție, el a ieșit afară ca să fie dus acasă de către D. cu mașina acestuia, însă el nu l-a văzut pe D. sau mașina de poliție a acestuia. El a alergat în vale pe stradă cu speranța de a-l vedea, însă, când a trecut pe lângă intersecția cu sens giratoriu câteva minute mai târziu, el nu l-a văzut pe D. sau pe oricine altcineva acolo.

Concluzia instanței de judecată a fost că incidentul din bar, în măsura în care el s-a întâmplat, s-a sfârșit acolo. (ii) Declarațiile martorilor cu privire la existența unor relații neprietenești între acuzat și D. (motivul crimei)

Alte declarații ale martorilor se refereau la pretinsele motive ale crimei, spre exemplu, că relațiile între bănuiți și D. erau ostile din cauza dosarului penal pornit împotriva lui G.C. și că D. era îngrijorat de răzbunarea din partea acestora. Totuși, instanța de judecată nu a găsit o confirmare obiectivă a unor astfel de temeri. Dimpotrivă, D. a declarat în timpul interogatoriului în cauza în care G. l-a acuzat pe el de răpire în anul 1993 că el era în relații bune cu G.

Mai mult, deși D. a pornit o urmărire penală împotriva lui G.C. la 16 iunie 1994, el nu a întreprins nicio măsură în legătură cu acesta, înainte de a transmite cauza unui alt anchetator la 1 iulie 1994. Nu au existat probe în dosar care să sugereze că G.C. a văzut materialele din dosar și, astfel, a aflat despre implicarea lui D. în cauză, iar cauza a fost închisă de către un alt anchetator în luna decembrie 1994, după ce G.C. a recunoscut că a comis huliganismul. Astfel, instanța de judecată nu a găsit niciun motiv rezonabil pentru răzbunarea lui G.C. pentru acea urmărire penală.

Alți martori chemați de către acuzare nu numai că au negat declarația că G.C. le-a spus despre omorul lui D. în timp ce ei călătoreau în Rusia, însă ei au declarat că ei au văzut cum G.C. era bătut pentru a se obține de la el recunoașterea vinovăției. La fel, instanța de judecată a respins declarațiile unui fost polițist de la inspectoratul de poliție din Comrat, unde lucra D., potrivit cărora lui i s-a spus de către G.C. despre omor și detaliile acestuia. Instanța de judecată a constatat că martorul nu a fost imparțial. (iii) Declarațiile martorilor cu privire la evenimentele care au avut loc în jurul orei 4 dimineața în casa părinților fraților C. (alibiul lui G.)

Un alt grup de martori a dat declarații cu privire la evenimentele din casa părinților fraților C. Acești martori (nu doar părinții) au declarat că ei au tăiat și porționat un porc timp de aproape două ore, iar, ulterior, au dus carnea la piață în jurul orei 5.30 dimineața. Doi dintre ei au declarat că ei au fost forțați să semneze declarații care nu corespundeau în întregime celor pe care ei le-au dat, în special, că au fost presați de către poliție să indice că tăierea porcului a început la o altă oră și să declare că G. nu a fost prezent. Un vânzător de carne de la piață a confirmat faptul că în jurul orei 5.30 dimineața el a primit carnea de la G.C. și că, judecând după greutatea acesteia, tăierea și porționarea porcului au luat între o oră jumătate și două ore.

Luând în considerație toate declarațiile de mai sus ale martorilor, instanța de judecată a constatat că în jurul orei 4.30 dimineața, ora la care potrivit acuzării a avut loc omorul, bănuiții se aflau în casa părinților fraților C. și că ei nu puteau fi în pădure pentru a comite crima, după cum se pretindea. (d) Procesul-verbal de cercetare la fața locului

Procesul-verbal de cercetare la fața locului, împreună cu o înregistrare video a cercetării, îi arăta pe fiecare din acuzați care arătau locul și descriau modul în care ei, după cum se pretinde, au comis crima. Potrivit declarațiilor unui polițist care a participat, cercetarea a fost desfășurată la 18 septembrie 1995.

Instanța de judecată a constatat mai multe încălcări ale prevederilor codului de procedură penală în timpul cercetării la fața locului. În special, procesul-verbal a fost semnat și anexat la dosar la o etapă foarte târzie, deși în conformitate cu legea, el trebuia semnat în timpul sau imediat după cercetare. Martorii care au participat la cercetarea la fața locului au confirmat că ei au semnat procesul-verbal, însă că lor nu li s-a permis să se apropie de locul crimei și că ei au văzut mașina arsă doar de la distanță. Contrar cerințelor legale, lor nu li s-au explicat drepturile și obligațiile lor în calitate de martori, ei nu au văzut ce a găsit poliția la locul crimei și ei nu au văzut înregistrarea video a evenimentelor înainte de a semna procesul-verbal și schema.

Mai mult, deși la locul crimei s-a găsit o urmă de la un cauciuc de mașină, nu a fost luată vreo mostră. Documentele lui D., care au fost găsite intacte și „care se aflau, în mod evident,” în apropiere, nu au fost examinate pentru amprente, deși ele aveau un înveliș din plastic, care putea să conțină amprente.

O bucată de stofă găsită pe un arbust a fost descrisă, însă nu a fost localizată pe schemă și nu a fost supusă expertizei. Examinarea hainelor bănuiților, pe care aceștia le-au purtat în acea noapte, nu a dezvăluit vreun element care să sugereze că ei au fost la locul crimei. O canistră de benzină găsită la fața locului, de asemenea, nu a fost examinată de către experți.

Acuzarea nu a prezentat instanței judecătorești înregistrarea video a cercetării la fața locului. Schema care a fost desenată nu a indicat exact poziția mai multor elemente și urme notate în procesul-verbal ca fiind găsite la locul crimei. Acest lucru a făcut să fie imposibil pentru instanța de judecată să verifice dacă ceea ce a indicat acuzatul la locul crimei a coincis cu schema și urmele găsite.

Procesul-verbal de cercetare a descris găsirea unui tub din plastic în luna septembrie 1995, însă nu au fost date detalii sau parametri. Abia la 28 februarie 1996, anchetatorul a prezentat ca probă un tub din plastic care, după cum se pretindea, a fost găsit la locul crimei și a fost folosit pentru a lua benzină din automobilul lui D. pentru a da foc mașinii. Instanța de judecată a respins acea probă împreună cu expertiza efectuată, care susținea doar posibilitatea de a evacua benzină din rezervorul mașinii în acel mod.

În lumina acestor constatări, instanța de judecată a exclus în întregime procesul-verbal de cercetare la fața locului ca probă din cauza încălcărilor procedurale grave. (e) Un indiciu alternativ care nu a fost explorat

Instanța de judecată a examinat fapte suplimentare, care au fost stabilite în timpul urmăririi penale. Un martor a declarat că el a lucrat ca paznic într-o cafenea de lângă intersecția cu sens giratoriu și a văzut o mașină de poliție și o altă mașină care au oprit acolo, iar între pasagerii acestora a avut loc o încăierare. Ulterior, ei toți s-au întors în mașinile lor și s-au auzit împușcături. O mașină a plecat, fiind urmată de mașina de poliție, în direcția orașului Chișinău. El nu a văzut ca vreuna din cele două mașini să întoarcă în direcția pădurii, unde a fost găsită mai târziu mașina arsă.

Alți martori au confirmat în instanță că ei au auzit împușcături în acea noapte, însă nu au putut confirma localizarea acestora.

Apărarea a pretins că, după o cercetare inițială scurtă a împușcăturilor, inclusiv a expertizei balistice, probele relevante au fost retrase și examinate într-o nouă cauză penală, pentru a împiedica examinarea indiciilor alternative în cauza acuzatului. Instanța de judecată nu a găsit probe cu privire la vreo expertiză balistică, însă a notat prezența înregistrărilor interogatoriilor martorilor care au auzit împușcăturile. Mai mult, în mașina lui D. a fost găsită o geantă, originea căreia nu a fost explicată. Instanța de judecată a conchis că inițial a existat un alt indiciu în cauză, care nu a fost pe deplin cercetat.

Instanța de judecată a mai examinat probele cu privire la identificarea rămășițelor umane găsite în mașină și a decis că identitatea victimei nu a fost stabilită.

De asemenea, instanța de judecată a constatat, în baza declarațiilor mai multor martori, inclusiv polițiști, că presupunerea că cei trei bănuiți au comis crima a apărut imediat și a rămas nu doar versiunea principală care a fost examinată, ci, de fapt, singura versiune examinată pe parcursul întregii urmăriri. În opinia instanței de judecată, acest lucru a fost confirmat prin omisiunea de a examina în detaliu împușcăturile – un fapt care a fost stabilit - care au avut loc în regiunea intersecției cu sens giratoriu.

De asemenea, instanța de judecată a notat atitudinea generală a polițiștilor din localitate față de bănuiți, care a fost descrisă în scrisoarea acestora din 4 mai 1995 (a se vedea paragraful 9 de mai sus), care au determinat-o să conchidă că poliția din localitate și-a format o atitudine foarte negativă față de bănuiți, chiar înainte de a fi comisă crima. Pe lângă aceasta a fost și pierderea suferită de inspectoratul de poliție, și anume mașina de poliție care a fost distrusă. Instanța de judecată a conchis că acel inspectorat de poliție nu trebuia să fi fost implicat deloc în investigarea crimei. Cu toate acestea, cele mai multe măsuri procesuale întreprinse la faza inițială a investigării cauzei au fost efectuate de către polițiștii de la acel inspectorat de poliție. (f) Expertizele

Instanța de judecată a examinat expertizele cu privire la diferite elemente găsite în mașină și în jurul acesteia. Ea a conchis că majoritatea acestor expertize a fost efectuată cu încălcări grave ale normelor de procedură penală (în special, identitatea prezumată a rămășițelor umane găsite în mașina arsă fusese deja scrisă în materialele prezentate experților, care au avut impresia că faptul respectiv fusese deja stabilit) sau au fost serios afectate de modalitatea necorespunzătoare în care au fost obținute mostrele în timpul cercetării la fața locului.

Instanța a conchis că aceste expertize nu au confirmat și nici nu au infirmat identitatea victimei. Obiectele găsite în mașină și identificate ca bunuri ale pretinsei victime nu erau bunuri neseparabile de aceasta și puteau fi puse acolo. Mai mult, acuzarea nu a dat explicații cu privire la faptul de ce cei care au comis crima, luând toate măsurile pentru a distruge urmele, au lăsat documentele personale ale lui D. neatinse și într-un spațiu deschis din apropiere, fiind „lăsate, în mod evident,” având fotografia acestuia anexată. (g) Concluzia Tribunalului Chișinău

Instanța de judecată a considerat că declarațiile făcute de acuzați, precum că împotriva lor au fost folosite forme ilegale de constrângere, și declarațiile făcute de câțiva martori, precum că ei au fost forțați de către poliție să dea declarații false, puteau fi considerate credibile.

De asemenea, instanța a constatat că urmărirea penală împotriva bănuiților a fost efectuată în mod unilateral și părtinitor. Ea a constatat că nu a fost dovedit faptul că rămășițele din mașina arsă aparțineau pretinsei victime. Deși s-a dovedit faptul că a fost comisă o crimă prin arderea mașinii și a unei persoane neidentificate din aceasta, nu existau probe care să dovedească că bănuiții erau autorii crimei. Majoritatea probelor adunate nu era credibilă din cauza încălcărilor codului de procedură penală și nu puteau fi puse la baza unei condamnări. În baza constatărilor sale, instanța de judecată i-a achitat pe toți cei trei bănuiți. 3. Decizia Curții de Apel a Republicii Moldova (31 ianuarie 2000)

La 31 ianuarie 2000, Curtea de Apel a casat hotărârea Tribunalului Chișinău și a pronunțat o nouă hotărâre prin care i-a condamnat pe D.C., G.C. și pe G. Ea nu l-a sancționat pe G. din cauza decesului acestuia în anul 1999.

Instanța de judecată a reexaminat în detaliu cronologia evenimentelor, după cum acestea au fost prezentate de către acuzare. Ulterior, ea a examinat argumentele părților și materialele din dosar și a audiat un martor (Dr. P.O.). Instanța a notat conținutul interogatoriilor fiecărui acuzat în timpul urmăririi penale (ale lui G.C. din 1 și 7 noiembrie 1995, ale lui D.C. din 17 și 20 septembrie, 9 octombrie și 10 noiembrie 1995 și ale lui G., fără a specifica date specifice în cazul acestuia, ci doar a declarat că el și-a recunoscut cu adevărat vina „în timpul urmăririi penale”).

Ea a constatat că cei trei bănuiți, de mai multe ori, și-au recunoscut vina în prezența avocaților lor și că G.C. și-a recunoscut el însuși, în scris, vinovăția sa. Recunoașterea de către D.C. a vinovăției sale la 19 și 20 septembrie 1995 a fost filmată.

Instanța a considerat că cele menționate mai sus au exclus posibilitatea maltratării și că recunoașterea vinovăției de către bănuiți a fost incorect exclusă ca probă de către prima instanță. Bănuiții și-au schimbat depozițiile lor la sfârșitul urmăririi penale, doar pentru a evita răspunderea penală.

În opinia instanței, nu au existat probe cu privire la maltratarea acuzaților. Polițiștii interogați cu privire la acest fapt au negat toți că ar fi aplicat un astfel de tratament și că fișa medicală personală a lui G., întocmită în timpul tratamentului său în spital, în luna octombrie 1995, nu conținea vreo probă cu privire la maltratare. Dr. P.O. nu a confirmat maltratarea.

Polițistul care l-a interogat pe G.C. după ce l-a reținut în Rusia a declarat faptul că G.C. a fost interogat în conformitate cu legea și că acesta nu a fost supus vreunei forme de maltratare. Deoarece G.C. avea în pașaportul său aplicat permis de ședere în Rusia în anul 1995, organele de urmărire penală ruse l-au tratat ca pe un cetățean rus și, astfel, nu a fost necesară vreo cerere specială în acest sens din partea unei autorități moldovenești.

Instanța a notat că toți cei trei bănuiți au dat declarații similare, care se deosebeau doar în ceea ce privește rolurile lor respective în săvârșirea crimei. Instanța a considerat că negarea ulterioară de către aceștia că ei ar fi comis crima și deosebirile nesemnificative în versiunile lor cu privire la evenimente au constituit o încercare de a evita răspunderea penală.

Cercetarea la fața locului s-a desfășurat în prezența martorilor și a avocatului lui G. și a fost filmată. Atât D.C. cât și G. au putut să indice, în mod clar, locul și modul în care a fost omorât D.

Soția lui D. a identificat obiectele găsite în mașina arsă și a declarat că acuzatul deseori l-a amenințat pe soțul ei și pe familia lor din cauza unei urmăriri penale pornite de către soțul ei împotriva lui G.C. La 17 septembrie 1995, poliția din localitate a sunat-o pentru a o informa că corpul soțului ei a fost găsit ars în pădure, împreună cu cheile și documentele acestuia. Instanța a constatat că D. într-adevăr a pornit o urmărire penală împotriva lui G.C. la 16 iunie 1994.

Mașina găsită la locul crimei aparținea inspectoratului de poliție din localitate. Mostrele de sânge din jurul mașinii coincideau cu grupa de sânge a lui D. Mai mult, în perioada relevantă, în regiune nu au fost raportate alte dispariții. În opinia Curții de Apel, nu exista vreo îndoială că cadavrul găsit în mașină era al lui D.

Instanța a susținut, fără a da alte detalii, că mai mulți martori au „indicat în mod direct și indirect că acuzații aveau legătură cu crima”. Declarațiile altor doi martori, care au fost excluse ca probe de către prima instanță, au fost declarate admisibile de către Curtea de Apel, deși aceasta nu a specificat din ce motiv sau ce anume conțineau acele declarații.

Mai mult, declarațiile martorilor M.F. și S.P. au fost citite în instanță, însă au fost excluse ilegal ca probe de către prima instanță.

De asemenea, instanța a constatat că prima instanță nu a adus motive pentru decizia sa de a exclude din dosar câteva probe. Instanța a respins ca nesusținute, fără a da vreo explicație, toate celelalte probe, care au fost luate în considerație de către prima instanță la achitarea acuzaților. Ea a găsit fiecare acuzat, inclusiv pe G., vinovat de acuzațiile aduse și a decis să înceteze procedurile împotriva lui G. din cauza decesului acestuia. 4. Decizia Curții Supreme de Justiție (30 mai 2000)

La 30 mai 2000, Curtea Supremă de Justiție a menținut decizia Curții de Apel.

Mai întâi de toate, instanța de judecată a reexaminat în detaliu versiunea acuzării cu privire la evenimente, constatările instanțelor judecătorești inferioare în cauză și argumentele invocate de către apărare, inclusiv un alibi al acuzaților.

Instanța a declarat că ea a acceptat doar probele obținute legal ca bază pentru decizia sa, probe pe care ea le-a considerat „suficiente pentru a confirma vinovăția acuzaților [G.C.], [D.C.] și [G.] în comiterea acțiunilor de care ei au fost acuzați”. Ea s-a referit la conținutul declarațiilor auto-incriminatorii făcute de către acuzați la 9 octombrie și 7 noiembrie 1995 și a notat că aceste declarații au fost făcute în prezența avocaților acestora. Ea a confirmat admiterea de către Curtea de Apel a declarațiilor auto-incriminatorii ca „probe decisive” pentru cauză. Acuzații au dat declarații similare; discrepanțele cu privire la rolul fiecăruia în comiterea crimei erau rezultatul încercării lor de a transfera vina către ceilalți.

Instanța a mai constatat că acuzații nu și-au retras declarațiile lor până la 6 martie 1996, când ei au declarat că au fost maltratați. Prima instanță: „a considerat credibile declarațiile acuzaților, chiar dacă acestea nu au fost probate, deși a decis, fără vreun temei, că martorii care au declarat că nu a existat maltratare au fost persoane interesate și, din acest motiv, a exclus declarațiile lor.”

De asemenea, instanța a notat declarațiile câtorva martori, care au confirmat că cearta din bar a avut loc, că acuzații au declanșat-o și că ei au plecat la spital, iar D. a plecat la inspectoratul de poliție după ora 3 dimineața. În ceea ce privește timpul și cronologia evenimentelor, declarațiile coincideau mult cu declarațiile inițiale ale acuzaților.

Martorul C.S. a confirmat că acuzații au dus-o la spital cu mașina după ora 3 dimineața și a confirmat cearta din bar. Declarațiile ei coincideau mult cu cele date de D.C. la 17 septembrie 1995. Martorii C.E. și M.E. au declarat că ei i-au văzut pe acuzați în mașina lor și mașina poliției, conducând spre intersecția cu sens giratoriu la scurt timp după ora 3 dimineața.

Polițistul care, în acea noapte, era de gardă la inspectoratul de poliție a notat că D. și colegul acestuia, M., au venit la inspectorat în jurul orei 3.22 dimineața și că cu câteva minute mai târziu D. a plecat spre mașină.

Polițistul M. (a se vedea paragraful 8 de mai sus) și-a amintit că unul din acuzați a strigat în limba găgăuză „eu te voi arde”. Polițistul nu vorbea acea limbă, însă și-a amintit cuvântul și, mai târziu, a aflat semnificația acestuia.

Instanța a notat că D. a pornit o urmărire penală împotriva lui G.C., ceea ce putea constitui un motiv pentru răzbunare.

Instanța a examinat mai multe probe care, în opinia ei, au dovedit că rămășițele umane găsite la locul crimei erau ale lui D.: o expertiză a constatat că, cel mai probabil, cadavrul era al unui bărbat; urmele de sânge găsite coincideau cu grupa de sânge a lui D.; obiectele găsite în și în jurul mașinii, precum cheile și documentele, aparțineau lui D. și au fost recunoscute de către soția acestuia.

In fine , instanța a declarat că cele constatate mai sus și „alte probe luate în considerație de către Curtea de Apel” dovedeau vinovăția acuzaților. Nu au fost aduse alte detalii. II.

Prevederile relevante ale Legii privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești (nr. 1545(1998)) sunt următoarele: „ Articolul 3 (1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul material și moral cauzat persoanei fizice sau juridice în urma: a) reținerii ilegale …; b) condamnării ilegale …; … d) supunerii ilegale la arest administrativ, reținerii administrative ilegale … . Articolul 7 (1) Odată cu notificarea clasării dosarului … ori în baza copiei sentinței de achitare …, persoanei fizice (iar în cazul decesului acesteia - moștenitorilor ei) … i se remite un aviz perfectat de formă tipizată, prin care i se stabilește dreptul și modul de reparare a prejudiciului. Articolul 12 (1) Procurorul care a condus sau a exercitat urmărirea penală ori procurorul ierarhic superior aduce scuze oficiale în numele statului persoanei care a fost supusă neîntemeiat urmăririi penale. (2) Scuzele oficiale ale procurorului se aduc în cazul: … c) devenirii definitive și irevocabile a sentinței de achitare. (3) Procurorul prezintă scuzele oficiale, în formă scrisă, victimei acțiunilor ilicite sau rudelor apropiate ale acesteia.” ÎN DREPT

Reclamantul a pretins că statul era responsabil de omisiunea de a-l proteja pe soțul ei G. de atac, în pofida plângerilor acestuia împotriva poliției din localitate, ceea ce era contrar articolului 2 al Convenției, primul paragraf al căruia prevede următoarele: „Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.”

De asemenea, ea s-a plâns de inechitatea procedurilor pornite împotriva lui G., pretinzând o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, partea relevantă a căruia este următoarea: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanță ... care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa.”

De asemenea, ea a considerat că omisiunea autorităților de a-l proteja pe soțul ei a constituit o violare a articolului 18 al Convenției, care prevede următoarele: „Restrângerile care, în termenii [prezentei] Convenții, sunt aduse respectivelor drepturi și libertăți nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.” I. ADMISIBILITATEA PRETENȚIILOR A. Pretențiile formulate în temeiul articolelor 2 și 18 ale Convenției

Curtea consideră că reclamantul nu și-a susținut prin probe pretențiile sale formulate în temeiul articolelor 2 și 18 ale Convenției. Ea notează că o urmărire penală a fost pornită cu privire la atacul din anul 1997, însă că aceasta a trebuit încetată pe motiv de lipsă a informațiilor despre autorii atacului (a se vedea paragrafele 14 și 16 de mai sus). După acel atac, nu au mai existat urmăriri sau amenințări, sau orice altă informație cu privire la un atac iminent, sau o sursă concretă de pericol pentru G. O altă urmărire penală a fost efectuată în ceea ce privește omorul lui G. Reclamantul nu a prezentat probe care să dovedească că vreuna din cele două urmăriri penale a fost superficială sau ineficientă. În astfel de circumstanțe, autoritățile nu pot fi considerate responsabile pentru omisiunea de a-l proteja pe G. (a se compara, spre exemplu, cu Osman v. the United Kingdom , hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998 ‑ VIII). Prin urmare, Curtea conchide că pretențiile formulate în temeiul articolelor 2 și 18 ale Convenției sunt vădit nefondate, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și urmează a fi respinse în temeiul articolului 35 § 4 al Convenției. B. Pretențiile formulate în temeiul articolului 6 al Convenției

Curtea mai notează că această cerere a fost depusă de către reclamant după moartea soțului ei (G.). Ea reamintește că o persoană, organizație neguvernamentală sau un grup de particulari trebuie, pentru a putea să depună o cerere în temeiul articolului 34, să pretindă „că este victimă a unei încălcări ... a drepturilor recunoscute în Convenție ...”. Deși este adevărat faptul că regulile cu privire la admisibilitate prevăzute de articolul 35 trebuie aplicate cu un anumit grad de flexibilitate și fără un formalism excesiv, articolul 34 cere ca o persoană să pretindă că a fost efectiv afectată de violarea pretinsă (a se vedea Karner v. Austria , nr. 40016/98, § 25, ECHR 2003 ‑ IX și Fairfield and others v. the United Kingdom (dec.), 24790/04, 8 martie 2005).

Curtea a respins, în mod sistematic, ca fiind inadmisibile ratione personae cererile depuse de rudele persoanelor decedate în ceea ce privește pretinsele violări ale altor drepturi decât cele protejate prin articolele 2 și 3 ale Convenției (a se vedea, spre exemplu, Fairfield , citată mai sus, și Biç and Others v. Turkey , nr. 55955/00, § 24, 2 februarie 2006 și cealaltă jurisprudență menționată în acestea). În acest sens, ea a făcut distincție între cererile continuate de către rudele reclamanților care au depus personal cererile și care au decedat în timpul procedurilor în fața Curții (a se vedea Dalban v. Romania [GC], nr. 28114/95, § 39, ECHR 1999 ‑ VI) și cele depuse de către rude după moartea reclamanților.

Totuși, în jurisprudența Curții s-a stabilit, de asemenea, că „dreptul la o bună reputație și dreptul ca o instanță să hotărască asupra justificării atacurilor aduse unei astfel de reputații trebuie considerate drepturi cu caracter civil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției” ( Werner v. Poland , nr. 26760/95, § 33, 15 noiembrie 2001; Kurzac v. Poland (dec.), nr. 31382/96, ECHR 2000 ‑ VI). Prin urmare, articolul 6 al Convenției poate fi aplicat sub aspectul său civil procedurilor care afectează reputația unei persoane, chiar dacă, după cum s-a întâmplat în cauza Kurzac , procedurile se referă la temeinicia unei acuzații în materie penală îndreptată împotriva unei alte persoane.

În astfel de situații, este important de a verifica dacă a existat o „contestare” a dreptului cu caracter civil invocat, despre care se poate spune, cel puțin în baza unor motive temeinice, că este recunoscut prin legislația națională. Curtea trebuie, de asemenea, să verifice, dacă rezultatul procedurilor în cauză a fost direct decisiv pentru dreptul pretins (a se vedea, mutatis mutandis , Georgiadis v. Greece hotărâre din 29 mai 1997, Reports 1997-III, p. 958-59, § 30, și Rolf Gustafson v. Sweden hotărâre din 1 iulie 1997, Reports 1997-IV, p. 1160, § 38).

De asemenea, Curtea reiterează constatarea sa din hotărârea Nölkenbockhoff v. Germany (nr. 10300/83, 25 august 1987, § 33) că: „principiul prezumției nevinovăției are scopul de a proteja „orice persoană acuzată de o infracțiune” de un verdict de vinovăție pronunțat împotriva sa până ce vinovăția sa va fi legal stabilită. Totuși, acest lucru nu înseamnă că o decizie prin care nevinovăția unui bărbat „acuzat de o infracțiune” care este pusă în discuție după moartea acestuia nu poate fi contestată de văduva acestuia în temeiul articolului 25. Ea ar putea să aibă atât un interes material legitim în calitatea sa de moștenitor al defunctului, cât și un interes moral în nume propriu și al familiei sale de a obține absolvirea soțului ei defunct de orice constatare a vinovăției (a se vedea, mutatis mutandis , hotărârea Deweer , 27 februarie 1980, Seria A nr. 35, pp. 19-20, § 37)”.

Revenind la circumstanțele acestei cauze, Curtea notează că G., soțul defunct al reclamantului, a decedat înainte ca să fie trimisă spre rejudecare cauza sa și înainte ca hotărârile în noile proceduri să fie pronunțate. Deși G. a decedat, el a fost găsit vinovat de faptele de care a fost acuzat. Curtea consideră că această cauză se aseamănă cu cauza Nölkenbockhoff , citată mai sus, în ceea ce privește statutul de victimă al reclamantului, deoarece condamnarea post-mortem a lui G. a afectat direct reclamantul. În acest sens, Curtea notează că singurul temei pentru continuarea de către instanțele judecătorești a examinării acuzațiilor aduse lui G. a fost dorința expresă a văduvei acestuia de a dovedi că soțul ei defunct nu a comis vreo infracțiune. În observațiile sale suplimentare, din 10 septembrie 2007, Guvernul a confirmat acest lucru prin faptul că a declarat că scopul principal al procedurilor pornite împotriva lui G. după moartea acestuia a fost de a stabili adevărul și că, dacă s-ar fi stabilit în acele proceduri nevinovăția lui G., el ar fi fost pe deplin reabilitat, ceea ce ar fi avut consecințe importante pentru orice pretenții de drept privat.

Curtea trebuie să verifice dacă legislația națională acorda reclamantului drepturi concrete care puteau fi considerate „cu caracter civil”, în sensul articolului 6 al Convenției. Ea notează că legislația Republicii Moldova (a se vedea articolul 5 alin. 8 al Codului de procedură penală („CPP”), paragraful 84 de mai sus) interzicea pornirea sau continuarea urmăririi penale împotriva unei persoane decedate, cu excepția cazului când acest lucru era necesar pentru reabilitarea acesteia. Acesta, se pare, a fost cazul lui G. (a se vedea paragraful precedent).

Mai mult, Legea nr. 1545 (a se vedea paragraful 85 de mai sus) permitea reclamantului, dacă el reușea să dovedească nevinovăția soțului său defunct, să pretindă compensații și scuze oficiale de la procuratură pentru detenția și condamnarea ilicite ale lui G. Ambele aceste drepturi cad sub incidența conceptului de „drepturi cu caracter civil”, în sensul articolului 6 al Convenției.

Prin urmare, rezultă că legislația națională a acordat reclamantului drepturi distincte în nume propriu, atunci când ei i s-a permis să intervină în proceduri după moartea soțului său.

De asemenea, Curtea reamintește că interpretarea legislației naționale nu constituie sarcina sa primară. Ea notează că instanțele judecătorești naționale nu s-au opus statutului de victimă al reclamantului și i-au permis acestuia să intervină în proceduri, recunoscându-i mai multe drepturi procedurale, cum ar fi: dreptul de a contesta hotărârea judecătorească, de a prezenta probe și de a formula pretenții de drept privat. O astfel de recunoaștere a drepturilor reclamantului de către instanțele judecătorești creează prima facie prezumția că el într-adevăr a avut drepturile relevante și că, deoarece legislația națională i-a permis acestuia să obțină examinarea cauzei de către instanțele judecătorești, articolul 6 al Convenției este aplicabil (cf. mutatis mutandis , Vilho Eskelinen and Others v. Finland [GC], nr. 63235/00, § 57, ECHR 2007 ‑ ...).

Având în vedere prevederile legale clare, așa cum acestea au fost interpretate de către instanțele judecătorești naționale, în temeiul cărora reclamantul a putut să-și exercite drepturile sale cu caracter civil în cadrul procedurilor penale pornite împotriva lui G., Curtea conchide că reclamantul putea să se bazeze pe articolul 6 al Convenției sub aspectul său civil (a se vedea Kurzac , citată mai sus).

Mai mult, Curtea consideră că exercitarea drepturilor reclamantului, precum și protecția bunului nume al soțului defunct al reclamantului, împreună cu prezumția nevinovăției (la fel ca și în cauza Nölkenbockhoff , citată mai sus), au depins numai de rezultatul procedurilor penale pornite împotriva lui G. Constatarea vinovăției lui G. în acele proceduri a împiedicat formularea oricărei pretenții civile, deoarece toate aceste pretenții erau condiționate de dovedirea faptului că detenția sau condamnarea lui G. au fost ilicite (a se vedea paragraful 85 de mai sus), o chestiune care a devenit res judicata atunci când G. a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Prin urmare, Curtea consideră că orice carențe din proceduri, care puteau să împiedice examinarea echitabilă a cauzei pornite împotriva soțului defunct al reclamantului și să aibă ca rezultat o condamnare inechitabilă, ar atrage după sine numaidecât și încălcări ale drepturilor sale cu caracter civil, deoarece toate pretențiile sale erau condiționate de constatarea vinovăției sau nevinovăției lui G.

În continuare, Curtea notează că Guvernul Republicii Moldova nu a ridicat vreo obiecție cu privire la statutul de victimă al reclamantului sau lipsa acestuia.

În concluzie, Curtea consideră că, din motivele expuse mai sus și în circumstanțele excepționale ale acestei cauze, reclamantul are dreptul de a depune această cerere.

Curtea consideră că pretenția reclamantului formulată în temeiul articolului 6 al Convenției ridică chestiuni de fapt și de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului lor. Niciun temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această pretenție admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenției (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenții. II.

Reclamantul a pretins că procedurile penale pornite împotriva soțului său nu au fost echitabile. Ea a pretins că, pe parcursul urmăririi penale și a judecării cauzei, au fost încălcate peste o sută de prevederi legale diferite, după cum a fost pe deplin confirmat de către Tribunalul Chișinău.

Guvernul a susținut că instanțele judecătorești naționale au pronunțat hotărâri motivate adoptate în urma examinării tuturor probelor din dosar și a aprecierii depline a circumstanțelor cauzei. În opinia lui, Curtea nu poate să ia locul instanțelor judecătorești naționale prin reexaminarea probelor. Instanțele judecătorești naționale care au examinat cauza lui G. au fost „independente și imparțiale” în conformitate cu cerințele articolului 6 și au asigurat „egalitatea armelor” și alte garanții procedurale pentru reprezentanții lui G. B. Aprecierea Curții 1. Principii generale

Curtea reiterează că efectul articolului 6 § 1 este inter alia de a impune unei instanțe obligația de a efectua o examinare adecvată a argumentelor și probelor, fără a prejudicia aprecierea dată de instanță acestora sau relevanța acestora pentru decizia acesteia, având în vedere că nu este sarcina Curții să examineze dacă argumentele au fost, în mod adecvat, examinate (a se vedea Perez v. France [GC], nr. 47287/99, § 80, ECHR 2004 ‑ I, și Buzescu v. Romania , nr. 61302/00, § 63, 24 mai 2005). Totuși, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele judecătorești să aducă motive pentru deciziile lor, acest lucru nu poate fi înțeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk v. the Netherlands , hotărâre din 19 aprilie 1994, Seria A nr. 288, p. 20, §§ 59 și 61, și Burg v. France (dec.), nr. 34763/02, ECHR 2003-II). Modul în care obligația de a aduce motive se aplică poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie stabilit în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea Ruiz Torija v. Spain și Hiro Balani v. Spain , hotărâri din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A și 303-B, p. 12, § 29, și, respectiv, pp. 29 ‑ 30, § 27, și Helle v. Finland , hotărâre din 19 decembrie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997 ‑ VIII, § 55).

Spre exemplu, în cauza Ruiz Torija v. Spain (hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303 ‑ A, §§ 29 și 30) Curtea a constatat că omisiunea instanței judecătorești naționale de a examina argumentul reclamantului că acțiunea judiciară împotriva lui era prescrisă a constituit o violare a articolului 6 al Convenției. Omisiuni similare de a aduce motive suficiente au avut ca rezultat constatări ale violărilor articolului 6 al Convenției în hotărârile Hiro Balani (citată mai sus, §§ 27 și 28), Suominen v. Finland (nr. 37801/97, §§ 34-38, 1 iulie 2003), Salov v. Ukraine (nr. 65518/01, § 92, ECHR 2005 ‑ ... (extracts), Popov v. Moldova (no. 2) , (nr. 19960/04, §§ 49-54, 6 decembrie 2005), Melnic v. Moldova (nr. 6923/03, §§ 39-44, 14 noiembrie 2006) și în alte cauze similare. 2. Aplicarea acestor principii în această cauză

În această cauză, deși G. a decedat înainte de reexaminarea cauzei pornite împotriva sa, el a fost găsit vinovat de comiterea crimei de care a fost acuzat. Curtea are rezerve serioase față de un sistem de drept care permite judecarea și condamnarea persoanelor decedate, având în vedere imposibilitatea evidentă a unor astfel de persoane de a se apăra. Totuși, circumstanțele speciale ale acestei cauze vizează o cerere depusă de reclamant în calitate de rudă a persoanei decedate și de reprezentant legal de a continua procedurile pentru a dovedi nevinovăția acesteia. Având în vedere această cerere și constatările sale de mai jos, Curtea nu consideră necesar de a decide dacă condamnarea lui G. după moartea acestuia a constituit în sine o violare a articolului 6 al Convenției în această cauză.

Curtea notează că, în argumentele sale, reclamantul s-a bazat pe constatările Tribunalului Chișinău, care a confirmat pretinsele încălcări ale dreptului procedural național în timpul urmăririi penale. Prin urmare, ea va examina dacă procedura în întregime, inclusiv modul în care instanțele judecătorești superioare au examinat constatările concrete ale instanței inferioare, a fost conformă articolului 6 § 1 al Convenției.

Curtea notează că mai multe constatări ale Tribunalului Chișinău nu au fost contrazise de constatările instanțelor judecătorești superioare și că, prin urmare, ele trebuie considerate ca fapte stabilite (a se vedea Bimer S.A. v. Moldova , nr. 15084/03, §§ 57-59, 10 iulie 2007). Acestea au inclus faptul că G. și ceilalți acuzați au fost reținuți și deținuți în baza unei contravenții administrative fabricate, perioadă de detenție în cursul căreia ei au fost interogați și au dat declarații auto-incriminatorii în lipsa oricăror garanții procedurale (a se vedea paragrafele 18-22 de mai sus). Nu a existat un răspuns la constatarea că lui G. i s-a arătat, în mod ilegal, înregistrarea video a declarației lui D.C. dată la locul crimei (a se vedea paragraful 28 de mai sus) pentru a obține declarații consecvente de la toți acuzații.

În continuare, Curtea notează că instanțele judecătorești superioare nu au examinat constatarea instanței inferioare că G. și celălalt co-acuzat au avut un alibi pentru presupusul timp al crimei (a se vedea paragrafele 41-42 de mai sus) și că mai multe încălcări procedurale grave au făcut majoritatea rapoartelor de expertiză necredibile (a se vedea paragrafele 56-57 de mai sus).

De asemenea, în cazul lui G. instanțele judecătorești superioare s-au bazat pe multe declarații ale martorilor. Totuși, Curtea observă că nu a fost comentată constatarea instanței inferioare că unele din acele declarații au fost fabricate de poliție (a se vedea paragrafele 31 și 41 de mai sus).

Curtea conchide că, deși au admis ca „probe decisive” (a se vedea paragraful 75 de mai sus) declarațiile auto-incriminatorii făcute de acuzați, instanțele judecătorești naționale au ales, pur și simplu, să păstreze tăcerea în ceea ce privește mai multe încălcări grave ale legii notate de către instanța inferioară și unele chestiuni fundamentale cum ar fi faptul că acuzații au avut un alibi pentru presupusul timp al omorului. Curtea nu a putut găsi vreo explicație unei astfel de omisiuni din hotărârile instanțelor judecătorești și nici Guvernul nu a oferit vreo clarificare în acest sens.

În lumina observațiilor de mai sus și luând în considerație procedura în întregime, Curtea consideră că instanțele judecătorești naționale nu au adus motive suficiente pentru condamnarea lui G. și, astfel, nu au respectat cerințele cu privire la echitate, după cum o cere articolul 6 al Convenției.

Curtea reamintește constatarea sa că procedurile împotriva lui G. vizau, în mod direct, propriile drepturi ale reclamantului (a se vedea paragraful 101 de mai sus). Ea conchide că condamnarea lui G. fără motive suficiente a încălcat, în mod necesar, dreptul reclamantului la un proces echitabil.

Prin urmare, Curtea constată că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenției. III.

Fiind invitat de către Curte să prezinte pretenții cu titlu de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 al Convenției, reclamantul nu a prezentat astfel de pretenții. Prin urmare, Curtea nu acordă nimic cu acest titlu.