ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1578/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1578/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1578/2017

După

deliberare, asupra cauzei de față, prin raportare la

dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

recurs

Prin cererea

de recurs formulată la data de 29 iunie 2017, îndreptată împotriva

deciziei nr. 437 din data de 17 mai 2017, prin care Curtea de Apel Bacău, secția

I civilă, a luat act de renunțare la judecarea apelului formulat de

reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. împotriva

sentinței civile nr. 72 din 27 ianuarie 2017, pronunțată de

Tribunalul Bacău și a respins apelul formulat de ceilalți

apelanți, L., M., N., O., P., Q., R., S., Ș., T., Ț., împotriva

aceleiași sentințe, recurentul L. a arătat, în sinteză

că:

- solicită

admiterea recursului și constatarea nelegalității deciziei

atacate, având în vedere faptul că decizia este nelegală în raport de

dispozițiile art. 488 C. proc. civ. și de legislația din domeniul

muncii, activă în perioada 1980-1990.

- calea de

atac este declarată în termen, față de faptul că a primit

decizia recurată la data de 23 iunie 2017, iar persoana căreia îi

erau comunicate deciziile pronunțate în cauză a renunțat la

proces.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

la data de 7 august 2017, fiind repartizat completului CF2.

La data de 12

septembrie 2017, în baza rezoluției din aceeași dată, s-a

procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu

a recursului, prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil în

raport de dispozițiile art XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, având în

vedere natura juridică a litigiului dedus judecății.

Completul de

filtru C2, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493

alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către

părți, pentru ca acestea să depună punctele de vedere,

așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit

dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra

admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat

părților, recurentul depunând, la data de 27 august 2017, punct de

vedere ia raport prin care a invocat faptul că raportul este nul, recursul

fiind admisibil, iar Înalta Curte trebuie să se pronunțe asupra

dispozițiile legale pe care le invocă, ce vizează fondul cauzei

deduse judecății.

La data de 3

octombrie 2017, constatându-se că se poate trece la examinarea recursului,

astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a

fixat termen pentru judecarea recursului la data de 17 octombrie 2017, în

temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., tară citarea

părților.

recursul, Înalta Curte urmează să îl respingă, ca inadmisibil,

pentru următoarele considerente:

Se

reține că, principiul legalității căilor de atac,

înscris în art. 457 C. proc. civ., presupune că o hotărâre

judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac

reglementate expres de lege. în afară de căile de atac pe care legea

le prevede, nu pot fi folosite alte mijloace procedurale în scopul de a se

obține reformarea sau retractarea unei hotărâri

judecătorești.

Prin urmare,

revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția

competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru

subiecți de drept aflați în situații identice.

Aceleași

exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac

exercitate în alte condiții decât cele determinate în dreptul intern prin

legea procesuală.

Din

dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții

ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de

atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca

atare de lege ca fiind susceptibilă a fi supusă controlului judiciar

pe această cale.

În

cauză, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub

nr. x/110/2015, astfel cum a fost precizat la termenul din 20 ianuarie 2017,

reclamanții B., A., L., M., G., H., F., N., O., P., Q., R., S., C., D., I.,

J., Ș., T., E., K. și Ț. au chemat în judecată pe pârâta SC

U. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, să se constate că activitatea profesională

desfășurată se încadrează în grupa I, pentru primii 10

reclamanți și respectiv, în grupa a II-a de muncă, pentru restul

angajaților, pentru activitatea desfășurată în cadrul

societății pârâte în perioade anterioare datei de 1 aprilie 2001.

În drept, au

fost invocate dispozițiile Ordinului nr. 50/1990, Ordinului nr. 580/2008,

Legea nr. 27/1996, H.C.M. nr. 1061/1968, Decretul nr. 205/1976, Decretul nr. 400/1981,

dispozițiile M.M.P.S. cu nr. 81832 din 07 noiembrie 1990, normele generale

și specifice de protecția muncii.

Prin

sentința civilă nr. 72 din 27 ianuarie 2017, pronunțata de

Tribunalul Bacău, a fost respinsă acțiunea, astfel cum a fost

precizată, prima instanță apreciind că în Ordinul nr.

125/1990, la pct. 112-115, s-au nominalizat în grupa a II-a de muncă doar

anumite activități din sistemul energetic, între care nu se

regăsesc și cele prestate de reclamați, astfel ca printr-o

eventuală recunoaștere a grupelor de munca așa cum au fost

solicitate de către reclamanți s-ar nesocoti voința

legiuitorului de a nu acorda beneficiul grupei decât anumitor

activități și locuri de muncă din sistemul energetic

și, astfel, de a nu extinde beneficiul grupei pentru alte

activități din domeniul energetic.

Prin decizia

nr. 437 din data de 17 mai 2017, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă,

a luat act de renunțare la judecarea apelului formulat de reclamanții

A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. împotriva sentinței civile nr.

72 din 27 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău,

reținând faptul că, în raport de dispozițiile art. 406 C. civ.,

acești apelanți-reclamanți au depus declarație

autentică prin care au renunțat la apel. Totodată, instanța

de apel a respins apelul formulat de ceilalți apelanți: L., M., N., O.,

P., Q., R., S., Ș., T., Ț., împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul L., la data de 29 iunie 2017.

Înalta Curte

reține că acțiunea promovată în cauză este o

acțiune în constatare grefată pe un conflict individual de

muncă, ce privește drepturi și obligații ce decurg din

contractul individual de muncă încheiat între recurent și pârâta SC U.

SA, privitoare la încadrarea în grupe de muncă, acțiune cu caracter

imprescriptibil, potrivit deciziei nr. 13/2016, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept.

Caracterul

imprescritibil al acțiunii, reținut prin decizia nr. 13/2016,

pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, completul

pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu înlătură însă

reglementarea specială, de drept substanțial, a raportului de drept

material dedus judecății, prin norme de dreptul muncii, așa cum prevăd

de altfel dispozițiile art. 278 alin. (1) C. muncii potrivit cărora: „Dispozițiile

prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în

legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu

specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu

dispozițiile legislației civile”.

De asemenea,

prin decizia nr. 9 din data de 16 mai 2016, publicată în M. Of. al

României nr. 891/08.11.2016, pronunțată în recurs în interesul legii

s-a statuat că deși sediul materiei în ceea ce privește

încadrarea în grupe de muncă este situat în legislația

asigurărilor sociale, iar încadrarea în grupa superioară de

muncă a produs și produce efecte juridice în planul raportului de

asigurări sociale, permițând obținerea unor beneficii la data deschiderii

drepturilor de pensie, natura juridică a litigiului de față este

cea de litigiu de muncă, prin raportare la conținutul concret al

raportului de drept material dedus judecății.

Astfel, a

reținut Înalta Curte de Casație și Justiție că

neparcurgerea procedurii legale de încadrare a salariaților în

condiții deosebite de muncă corespunzătoare grupei I sau a Il-a

de muncă, fie pentru că angajatorul a considerat că locurile de

muncă din unitate nu îndeplinesc astfel de condiții, fie pentru

că a ignorat aplicarea legii pe perioada de valabilitate a ordinului,

poate fi suplinită, pe cale jurisdicțională, de un litigiu

promovat de fostul salariat în contradictoriu cu angajatorul și calificat

ca un conflict, supus jurisdicției muncii, în situația premisă a

ocupării de către acesta a unui loc de muncă sau a

desfășurării unei activități dintre cele enumerate

limitativ în listele anexe ale Ordinului nr. 50/1990, sau ale Ordinului nr.

125/1990.

Se

reține că, potrivit art. 266 C. muncii, sunt conflicte de muncă

litigiile având ca obiect încheierea, executarea, modificarea, suspendarea

și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de

muncă prevăzute de C. muncii, precum și cererile privind

raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit

aceluiași cod, precum și prin dispozițiile art. 1 pct. n)-p) din

Legea nr. 62/2011.

Potrivit art.

1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conflictul de muncă

individual este cel care are ca obiect exercitarea unor drepturi sau

îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale

și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă

și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și

din legi sau din alte acte normative. De asemenea, sunt considerate conflicte

individuale de muncă conflictele în legătură cu plata unor

despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți

prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor

stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu,

conflictele în legătură cu constatarea nulității

contractelor individuale de muncă ori a unor clauze ale acestora, precum

și cele în legătură cu constatarea încetării raporturilor

de serviciu ori a unor clauze ale acestora.

Prin urmare,

obiectul litigiului de față, ce privește drepturi și

obligații aferente contractului individual de muncă încheiat cu

pârâta, se subsumează dispozițiilor art. 266 C. muncii, precum

și dispozițiilor art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, fiind corect

consemnată natura de litigiu de muncă.

Înalta Curte

reține că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 634 alin.

(1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora sunt hotărâri definitive,

hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și

cele neatacate cu recurs.

Totodată,

în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (2) teza finală C.

proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele

de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă

instanță sunt supuse numai apelului.

De asemenea,

potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., publicată în M. Of. nr. 89/12.02.2013, astfel cum au fost modificate

prin O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016, hotărârile

pronunțate în cererile privitoare la litigii de muncă nu sunt supuse

recursului.

Se mai

reține și că, prin art. 73 pct. 18 din Legea nr. 76/2012 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., s-a modificat

art. 214 din Legea nr. 62/2011, în sensul ca hotărârile instanței de

fond, pronunțate în soluționarea conflictelor individuale de

muncă, sunt supuse numai apelului.

Or, din

coroborarea dispozițiilor art. 214 din Legea nr. 62/2011, ale art. XVIII

alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și art. 483 alin. (2) C. proc. civ., teza

finală, în condițiile în care există o prevedere expresă în

sensul că hotărârile pronunțate de instanța de apel într-un

litigiu de muncă sunt supuse numai apelului, rezultă ca s-a

renunțai la calea de atac a recursului în cazul litigiilor de muncă, pentru

acțiunile introduse după data intrării în vigoare a noului C.

proc. civ. fiind supuse numai apelului la curtea de apel.

În

consecință, având în vedere dispozițiile art. 634 alin. (1) pct

4 C. proc. civ., rezultă că hotărârea prin care este

soluționat un litigiu de muncă în apel este definitivă, nefiind

supusă căii de atac a recursului.

În speță,

sentința civilă nr. 72 din 27 ianuarie 2017, pronunțată de

Tribunalul Bacău, a putut fi atacată numai cu apel, soluționat

prin decizia nr. 437 din data de 17 mai 2017, pronunțată de Curtea de

Apel Bacău, secția I civilă, definitivă, împotriva

căreia nu poate fi promovat recurs.

Se mai

reține și faptul că aceeași concluzie, a caracterului

inadmisibil al recursului, rezultă și în cazul în care s-ar

reține făptui că, dat fiind sediul materiei, respectiv

legislația asigurărilor sociale, precum și caracterul incidental

ai cererii pentru constatarea încadrării în grupa de muncă în vederea

stabiiirii drepturilor de pensie cuvenite salariatului, în speță ar

fi aplicabile normele care reglementează materia asigurărilor

sociale.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (1) C. proc. civ. „Cererile

accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de

instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă

ar fi de competența materială sau teritorială a altei

instanțe judecătorești, cu excepția cererilor

prevăzute la art. 120”.

Totodată,

potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., publicată în M. Of. nr. 89/12.02.2013, astfel cum au fost modificate

prin O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016, hotărârile

pronunțate în cererile privitoare la asigurări sociale nu sunt supuse

recursidui, fiind supuse numai apelului la curtea de apel.

De asemenea,

potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de

pensii publice, împotriva hotărârilor tribunalelor pronunțate în

litigii de muncă, se poate face numai apel la curtea de apel

competentă, iar potrivit dispozițiilor alin. (2) al aceluiași

articol, hotărârile curților de apel, precum și hotărârile

tribunalelor neatacate cu apel în termen sunt definitive.

În

consecință, din coroborarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din

Legea nr. 263/2010, ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și art.

483 alin. (2) C. proc. civ., teza finală, în condițiile în care

există o prevedere expresă în sensul că hotărârile

pronunțate de instanța de apel într-un litigiu de asigurări

sociale sunt supuse numai apelului, rezultă ca s-a renunțat la calea

de atac a recursului și în cazul litigiilor de asigurări sociale,

pentru acțiunile introduse după data intrării în vigoare a

noului C. proc. civ. fiind supuse numai apelului la curtea de apel.

Prin urmare,

pentru toate aceste motive, decizia nr. 437 din 17 mai 2017 a Curții de

Apel Bacău, secția I civilă, nu poate fi atacată cu recurs.

Având în

vedere considerentele expuse mai sus și dispozițiile art. 493 alin.

(5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca

inadmisibil, recursul formulat.

Dată

fiind soluționarea cu prioritate a excepției

inadmisibilității recursului, în raport de dispozițiile art. 248

alin. (1) C. proc. civ. și art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte

nu va mai analiza motivele recursului ce vizează dreptul material aplicabil

speței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamantul L. împotriva deciziei nr. 437 din

17 mai 2017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică âstăzi, 17 octombrie 2017.