ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1578/2017

Decizia nr. 1578/2017 După deliberare, asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele: 1. Cererea de recurs Prin cererea de recurs formulată la data de 29 iunie 2017, îndreptată împotriva deciziei nr. 437 din data de 17 mai 2017, prin care Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a luat act de renunțare la judecarea apelului formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. împotriva sentinței civile nr. 72 din 27 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău și a respins apelul formulat de ceilalți apelanți, L., M., N., O., P., Q., R., S., Ș., T., Ț., împotriva aceleiași sentințe, recurentul L. a arătat, în sinteză că: - solicită admiterea recursului și constatarea nelegalității deciziei atacate, având în vedere faptul că decizia este nelegală în raport de dispozițiile art. 488 C. proc.

civ. și de legislația din domeniul muncii, activă în perioada 1980-1990. - calea de atac este declarată în termen, față de faptul că a primit decizia recurată la data de 23 iunie 2017, iar persoana căreia îi erau comunicate deciziile pronunțate în cauză a renunțat la proces. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 7 august 2017, fiind repartizat completului CF2. La data de 12 septembrie 2017, în baza rezoluției din aceeași dată, s-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil în raport de dispozițiile art XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, având în vedere natura juridică a litigiului dedus judecății.

Completul de filtru C2, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, recurentul depunând, la data de 27 august 2017, punct de vedere ia raport prin care a invocat faptul că raportul este nul, recursul fiind admisibil, iar Înalta Curte trebuie să se pronunțe asupra dispozițiile legale pe care le invocă, ce vizează fondul cauzei deduse judecății. La data de 3 octombrie 2017, constatându-se că se poate trece la examinarea recursului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc.

civ., s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 17 octombrie 2017, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., tară citarea părților. 2. Analizănd recursul, Înalta Curte urmează să îl respingă, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente: Se reține că, principiul legalității căilor de atac, înscris în art. 457 C. proc. civ., presupune că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac reglementate expres de lege. în afară de căile de atac pe care legea le prevede, nu pot fi folosite alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiecți de drept aflați în situații identice.

Aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate în dreptul intern prin legea procesuală. Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege ca fiind susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

În cauză, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. x/110/2015, astfel cum a fost precizat la termenul din 20 ianuarie 2017, reclamanții B., A., L., M., G., H., F., N., O., P., Q., R., S., C., D., I., J., Ș., T., E., K. și Ț. au chemat în judecată pe pârâta SC U. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate că activitatea profesională desfășurată se încadrează în grupa I, pentru primii 10 reclamanți și respectiv, în grupa a II-a de muncă, pentru restul angajaților, pentru activitatea desfășurată în cadrul societății pârâte în perioade anterioare datei de 1 aprilie 2001. În drept, au fost invocate dispozițiile Ordinului nr. 50/1990, Ordinului nr. 580/2008, Legea nr. 27/1996, H.C.M.

nr. 1061/1968, Decretul nr. 205/1976, Decretul nr. 400/1981, dispozițiile M.M.P.S. cu nr. 81832 din 07 noiembrie 1990, normele generale și specifice de protecția muncii. Prin sentința civilă nr. 72 din 27 ianuarie 2017, pronunțata de Tribunalul Bacău, a fost respinsă acțiunea, astfel cum a fost precizată, prima instanță apreciind că în Ordinul nr. 125/1990, la pct. 112-115, s-au nominalizat în grupa a II-a de muncă doar anumite activități din sistemul energetic, între care nu se regăsesc și cele prestate de reclamați, astfel ca printr-o eventuală recunoaștere a grupelor de munca așa cum au fost solicitate de către reclamanți s-ar nesocoti voința legiuitorului de a nu acorda beneficiul grupei decât anumitor activități și locuri de muncă din sistemul energetic și, astfel, de a nu extinde beneficiul grupei pentru alte activități din domeniul energetic.

Prin decizia nr. 437 din data de 17 mai 2017, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a luat act de renunțare la judecarea apelului formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. împotriva sentinței civile nr. 72 din 27 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău, reținând faptul că, în raport de dispozițiile art. 406 C. civ., acești apelanți-reclamanți au depus declarație autentică prin care au renunțat la apel. Totodată, instanța de apel a respins apelul formulat de ceilalți apelanți: L., M., N., O., P., Q., R., S., Ș., T., Ț., împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L., la data de 29 iunie 2017. Înalta Curte reține că acțiunea promovată în cauză este o acțiune în constatare grefată pe un conflict individual de muncă, ce privește drepturi și obligații ce decurg din contractul individual de muncă încheiat între recurent și pârâta SC U. SA, privitoare la încadrarea în grupe de muncă, acțiune cu caracter imprescriptibil, potrivit deciziei nr. 13/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Caracterul imprescritibil al acțiunii, reținut prin decizia nr. 13/2016, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu înlătură însă reglementarea specială, de drept substanțial, a raportului de drept material dedus judecății, prin norme de dreptul muncii, așa cum prevăd de altfel dispozițiile art. 278 alin. (1) C. muncii potrivit cărora: „Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”. De asemenea, prin decizia nr. 9 din data de 16 mai 2016, publicată în M. Of.

al României nr. 891/08.11.2016, pronunțată în recurs în interesul legii s-a statuat că deși sediul materiei în ceea ce privește încadrarea în grupe de muncă este situat în legislația asigurărilor sociale, iar încadrarea în grupa superioară de muncă a produs și produce efecte juridice în planul raportului de asigurări sociale, permițând obținerea unor beneficii la data deschiderii drepturilor de pensie, natura juridică a litigiului de față este cea de litigiu de muncă, prin raportare la conținutul concret al raportului de drept material dedus judecății.

Astfel, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție că neparcurgerea procedurii legale de încadrare a salariaților în condiții deosebite de muncă corespunzătoare grupei I sau a Il-a de muncă, fie pentru că angajatorul a considerat că locurile de muncă din unitate nu îndeplinesc astfel de condiții, fie pentru că a ignorat aplicarea legii pe perioada de valabilitate a ordinului, poate fi suplinită, pe cale jurisdicțională, de un litigiu promovat de fostul salariat în contradictoriu cu angajatorul și calificat ca un conflict, supus jurisdicției muncii, în situația premisă a ocupării de către acesta a unui loc de muncă sau a desfășurării unei activități dintre cele enumerate limitativ în listele anexe ale Ordinului nr. 50/1990, sau ale Ordinului nr. 125/1990.

Se reține că, potrivit art. 266 C. muncii, sunt conflicte de muncă litigiile având ca obiect încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de C. muncii, precum și cererile privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit aceluiași cod, precum și prin dispozițiile art. 1 pct. n)-p) din Legea nr. 62/2011. Potrivit art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conflictul de muncă individual este cel care are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative.

De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu, conflictele în legătură cu constatarea nulității contractelor individuale de muncă ori a unor clauze ale acestora, precum și cele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora. Prin urmare, obiectul litigiului de față, ce privește drepturi și obligații aferente contractului individual de muncă încheiat cu pârâta, se subsumează dispozițiilor art. 266 C. muncii, precum și dispozițiilor art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, fiind corect consemnată natura de litigiu de muncă.

Înalta Curte reține că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of.

nr. 89/12.02.2013, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016, hotărârile pronunțate în cererile privitoare la litigii de muncă nu sunt supuse recursului. Se mai reține și că, prin art. 73 pct. 18 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., s-a modificat art. 214 din Legea nr. 62/2011, în sensul ca hotărârile instanței de fond, pronunțate în soluționarea conflictelor individuale de muncă, sunt supuse numai apelului. Or, din coroborarea dispozițiilor art. 214 din Legea nr. 62/2011, ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și art. 483 alin. (2) C. proc. civ., teza finală, în condițiile în care există o prevedere expresă în sensul că hotărârile pronunțate de instanța de apel într-un litigiu de muncă sunt supuse numai apelului, rezultă ca s-a renunțai la calea de atac a recursului în cazul litigiilor de muncă, pentru acțiunile introduse după data intrării în vigoare a noului C. proc.

civ. fiind supuse numai apelului la curtea de apel. În consecință, având în vedere dispozițiile art. 634 alin. (1) pct 4 C. proc. civ., rezultă că hotărârea prin care este soluționat un litigiu de muncă în apel este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului. În speță, sentința civilă nr. 72 din 27 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Bacău, a putut fi atacată numai cu apel, soluționat prin decizia nr. 437 din data de 17 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, definitivă, împotriva căreia nu poate fi promovat recurs.

Se mai reține și faptul că aceeași concluzie, a caracterului inadmisibil al recursului, rezultă și în cazul în care s-ar reține făptui că, dat fiind sediul materiei, respectiv legislația asigurărilor sociale, precum și caracterul incidental ai cererii pentru constatarea încadrării în grupa de muncă în vederea stabiiirii drepturilor de pensie cuvenite salariatului, în speță ar fi aplicabile normele care reglementează materia asigurărilor sociale. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (1) C. proc. civ. „Cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120”.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of. nr. 89/12.02.2013, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016, hotărârile pronunțate în cererile privitoare la asigurări sociale nu sunt supuse recursidui, fiind supuse numai apelului la curtea de apel. De asemenea, potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, împotriva hotărârilor tribunalelor pronunțate în litigii de muncă, se poate face numai apel la curtea de apel competentă, iar potrivit dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, hotărârile curților de apel, precum și hotărârile tribunalelor neatacate cu apel în termen sunt definitive.

În consecință, din coroborarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și art. 483 alin. (2) C. proc. civ., teza finală, în condițiile în care există o prevedere expresă în sensul că hotărârile pronunțate de instanța de apel într-un litigiu de asigurări sociale sunt supuse numai apelului, rezultă ca s-a renunțat la calea de atac a recursului și în cazul litigiilor de asigurări sociale, pentru acțiunile introduse după data intrării în vigoare a noului C. proc. civ. fiind supuse numai apelului la curtea de apel. Prin urmare, pentru toate aceste motive, decizia nr. 437 din 17 mai 2017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, nu poate fi atacată cu recurs.

Având în vedere considerentele expuse mai sus și dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca inadmisibil, recursul formulat. Dată fiind soluționarea cu prioritate a excepției inadmisibilității recursului, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte nu va mai analiza motivele recursului ce vizează dreptul material aplicabil speței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul L. împotriva deciziei nr. 437 din 17 mai 2017 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică âstăzi, 17 octombrie 2017.