Decizia nr. 999/2018 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1432/2016 a Judecătoriei Bacău

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Bacău, la data de 27 iulie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat autorizarea sa de a efectua pe cheltuiala pârâților ridicarea de pe suprafața de 10,69 mp teren proprietatea acestuia, situat în Municipiul Bacău, str. x, a construcțiilor edificate ilegal de către pârâți constând în gard BCA cu centură de beton, casă P+1, magazie.

Prin sentința nr. 1432 din 2 martie 2016, Judecătoria Bacău, secția Civilă a admis acțiunea reclamantului A., în sensul că a autorizat reclamantul să efectueze, pe cheltuiala pârâților, ridicarea de pe suprafața de 10,69 mp teren proprietatea reclamantului situat în Municipiul Bacău, str. x, a construcțiilor identificate ilegal de pârâți pe această suprafață, astfel cum a fost aceasta identificată prin sentința civilă nr. 580 din data de 29 ianuarie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Bacău. Au fost obligați pârâții la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 786 de RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței nr. 1432 din 2 martie 2016 a Judecătoriei Bacău, secția Civilă, atât reclamantul A. cât și pârâtul C. au declarat apeluri. Prin decizia civilă nr. 823/2016 din 5 decembrie 2016, Tribunalul Bacău, secția I civilă a luat act de renunțarea la judecata apelului declarat de reclamantul A. și a respins ca nefondat apelul pârâtului B. - prin procurator D. declarate împotriva sentinței civile nr. 1432 din 2 martie 2016 a Judecătoriei Bacău.

Împotriva deciziei civile nr. 823/2016 din 5 decembrie 2016 a Tribunalului Bacău, secția I civilă a declarat recurs pârâtul B. - prin procurator D., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău, secția I civilă, sub dosarul nr. x/2015. Prin cererea de recurs s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și desființarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii. În motivarea recursului, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a ignorat cererile sale referitoare la lipsa calității procesuale pasive și la excepția autorității de lucru judecat.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul Curții de Apel Bacău, la data de 25 aprilie 2017, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, precizând că au fost reluate aspecte ce au fost tranșate de instanțele de judecată, în dosarele nr. x/2011 și y/2012

Prin decizia nr. 965/2017 din 21 august 2017 pronunțată de Curtea de Apel Vacău, secția I civilă a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 11 septembrie 2017, sub dosarul nr. x/2015.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din camera de consiliu din 16 ianuarie 2018, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. În cauză, recurentul-pârât B. a depus la dosar punct de vedere la raport, prin care a arătat că, în cauză, competența de soluționare aparține Înaltei Curți de Casația și Justiție, în raport cu considerentele deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, fiind atașate și înscrisuri în acest sens.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate într-un proces în care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege". Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată". Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor având ca obiect obligația de a face, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Bacău, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Bacău, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.