ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 117/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 117/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Decizia

nr. 117/2018

Asupra

cererii de revizuire de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 2 noiembrie 2017 (31 octombrie 2017, data poștei)

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, sub nr. x/1/2017, pârâții A. și B., în contradictoriu

cu intimații Consiliul Județean Brașov, Unitatea Administrativ

Teritorială a Județului Brașov, Muzeul Județean de Etnografie

Brașov, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și

Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, reprezentat de Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, au formulat

cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 1482 din 5 octombrie 2017,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, revizuire întemeiată pe ipoteza prevăzută de art.

322 pct. 2 C. proc. civ.

motivarea cererii, într-un prim set de motive, formulate prin av. C., revizuenții

au învederat că prin decizia instanței de recurs s-a dispus astfel:

au fost admise recursurile formulate de pârâții D. și E. împotriva

deciziei civile nr. 612/Ap din data de 04 aprilie 2017, pronunțate de

Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a fost casată decizia

recurată, s-a admis apelul declarat de către Consiliul Județean

Brașov și Unitatea Administrativ Teritorială Județul Brașov

împotriva sentinței civile nr. 104/S din 02 iunie 2015, pronunțate de

Tribunalul Brașov, secția I civilă; a fost anulată sentința

apelată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în primă

instanță la aceeași curte de apel; au fost respinse ca nefondate

recursurile declarate de pârâții D. și E. împotriva încheierilor prin

care s-a admis majorarea onorariilor, solicitate de către experții

desemnați de către instanță; s-a constatat nulitatea

recursurilor declarate de către reclamantul Consiliul Județean Brașov

și de intervenienta Unitatea Administrativ Teritorială Județul

Brașov împotriva aceleiași decizii a instanței de apel.

Revizuenții

arată că potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, sub

incidența căruia intră speța dedusă judecății,

revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul poate fi cerută dacă s~a pronunțat

asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui

lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Din

perspectiva condiției de admisibilitate a cererii de revizuire - ca

hotărârea instanței de recurs să evoce fondul -, revizuenții

învederează că decizia civilă nr. 1482 din 05 octombrie 2017,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justitie, secția

I civilă, în Dosar nr. x/62/2011 constituie o veritabilă

hotărâre de fond, având în vedere că instanța de recurs a

analizat fondul cauzei și a stabilit cu rigoare starea de fapt, precum și

soluția pe care instanța de apel o va pronunța în urma

rejudecării fondului. Astfel, a stabilit în sarcina instanței de

apel: „să se administreze probe pentru a determina costul lucrărilor

utile efectuate de către reclamant și sporul de valoare adus construcției

în litigiu prin aceste lucrări, la data înregistrării cererii

reconvenționale, față de limitele obligației de restituire

pe care o are proprietarul fondului.

Dacă în

urma probelor ce se vor administra se va stabili că sporul de valoare al

fondului este mai mare decât costul lucrărilor utile, autorul acestora va

trebui să fie indemnizat cu aceasta ultimă valoare, ținând seama

de dubla limitare a obligației de restituire în materia îmbogățirii

fără justă cauză”.

În opinia

revizuenților, instanța de recurs a stabilit că în cauză,

acțiunea de recuperare a contravalorii lucrărilor efectuate la

imobilul în litigiu este admisibilă și se întemeiază pe

îmbogățirea fără justă cauză, întrucât sunt

îndeplinite toate condițiile pentru admisibilitatea unei astfel de acțiuni.

Ca atare,

singurul lucru pe care instanța de apel urmează a-l stabili, în urma

administrării unor probe, este cuantumul sporului de valoare și al

lucrărilor utile efectuate, acțiunea urmând a fi admisă pentru

acea valoare care va fi mai mare dintre acestea, așa cum s-a dispus de

către instanța supremă.

În aceste

împrejurări, mai arată revizuenții, în care instanța de

recurs a stabilit cu lux de amănunte soluția ce urmează a se

pronunța pe fond de către Curtea de Apel Brașov, aceștia

consideră că cererea de revizuire este admisibilă, urmând a se

analiza motivul de revizuire invocat.

Conform

ipotezei de revizuire de la art. 322 pct. 2 C. proc. civ. - instanța s-a

pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat

asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Așa cum

se poate constata, din decizia pronunțată în recurs, instanța a

anulat recursurile promovate de către recurentul reclamant Consiliul Județean

Brașov și recurentul U.A.T. Județul Brașov și a admis

recursurile promovate de recurenții pârâți D. și E.

Cu toate

acestea, prin decizia pronunțată, instanța de recurs a casat

decizia instanței de apel și, în mod paradoxal, a admis apelul

promovat de Consiliul Județean Brașov și recurentul U.A.T. Județul

Brașov, anulând sentința primei instanțe; prin urmare, apelurile

pârâților au fost admise, în condițiile în care recursurile acestora

au fost anulate și astfel, li s-a creat o situație mai

favorabilă decât ei înșiși au solicitat prin propriile

recursuri.

Revizuenții-pârâți

susțin că deși le-au fost admise recursurile, instanța de

recurs a acordat ceea ce ei nu au cerut și astfel li s-a creat o situație

mai grea în propria lor cale de atac, prin încălcarea dispozițiilor

imperative ale art. 315 alin. (4) care prevăd că la judecarea

recursului, precum și la rejudecarea procesului după casarea

hotărârii de către instanța de recurs, dispozițiile art.

296 sunt aplicabile în mod corespunzător, iar art. 296 prevede în mod

expres că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație

mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

În aceste

împrejurări, instanța de recurs a încălcat principiul „non

reformatio în pejus” care trebuie să guverneze procesul civil atunci când

se exercită o cale de atac împotriva unei hotărâri.

Revizuenții

arată că în fața instanței de recurs au solicitat, în

principal, admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei

recurate, în sensul respingerii ca inadmisibil a capătului de cerere

privind plata investițiilor efectuate, iar în subsidiar, admiterea

recursului și modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul

respingerii ca prescris ori ca nefondat a capătului de cerere privind

investițiile.

În consecință,

mai arată revizuenții, în urma admiterii recursului lor, instanța

de recurs era ținută a se pronunța strict în limita celor

solicitate prin motivele de recurs și nicidecum să admită

apelurile Consiliul Județean Brașov și ale U.A.T. Județul

Brașov (care, oricum, erau deja admise de instanța de apel),

creându-le astfel recurenților-pârâți o situație mai grea în

propria cale de atac.

În mod

paradoxal, prin decizia pronunțată, instanța de recurs a reținut

incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. ca pretext pentru a anula inclusiv

sentința pronunțată de tribunal, deși acest motiv nu a fost

invocat de către recurenții-pârâți și nici nu a fost pus în

discuția părților din oficiu de către Înalta Curte.

Pe lângă

faptul că excepția nulității hotărârilor nu a fost

pusă în discuția părților, revizuenții consideră

că invocarea acesteia trebuia subordonată principiului deja invocat

„non reformatio în pejus” pentru a nu li se crea o situație mai grea în

propria lor cale de atac.

Procedând în

acest mod, instanța de recurs a admis recursul și a acordat ceea ce,

practic, recurenții-pârâți nu au cerut.

Concluzionând,

revizuenții susțin că niciunul dintre motivele de recurs

invocate de către pârâții-reclamanți - inadmisibilitatea

capătului de acțiune în pretenții, prescripția,

nelegalitatea hotărârii în raport de Legea nr. 10/2001, motivul

prevăzut de art. 304 pct. 6, nelegalitatea hotărârii în raport de

art. 997 C. civ. - nu au fost admise, în schimb, motivul de admitere reținut

de instanța de recurs - 304 pct. 5 C. proc. civ. - nu a fost invocat de

către recurenți și nici nu a fost pus în dezbaterea părților

din oficiu.

motivarea cererii de revizuire, formulată prin intermediul SCPA F.,

depusă la dosar, revizuenții pârâți au susținut că

cererea de revizuire este admisibilă din perspectiva cerinței ca

decizia a cărei revizuire se cere, să evoce fondul.

Astfel, prin

trimiteri la doctrina în materie, se arată că revizuirea este

admisibilă în cazul hotărârilor prin care instanța supremă,

casând hotărârea atacată, statuează asupra fondului cauzei în

condițiile determinate de dispozițiile art. 314 C. proc. civ. și,

ca atare, hotărârile pronunțate de către instanța

supremă în condițiile textului menționat, când casează

hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la

împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, beneficiază

incontestabil de atributul de a constitui veritabile hotărâri de fond.

Revizuenții

reiterează argumentul potrivit căruia decizia civilă nr. 1482

din 05.10.2017, pronunțată de către Înalta Curte de Casație

și Justiție în Dosarul nr. x/62/2011, constituie o

adevărată hotărâre de fond, întrucât a analizat fondul cauzei, a

stabilit starea de fapt și soluția pe care instanța de apel o va

pronunța în urma rejudecării.

Prin soluția

pronunțată, Înalta Curte a acordat ceea ce nu s-a cerut prin cererea

introductivă, respectiv cererea reconvențională în Dosarul nr. x/62/2011

înregistrat pe rolul Tribunalului Brașov, în care reclamanții-reconvenționali

au solicitat restituirea contravalorii lucrărilor de consolidare și

reparații capitale, efectuate nu numai de ei, ci și de Ministerul

Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național în valoare

actualizată, iar nu sporul de valoare.

Revizuenții

susțin că motivul pe care îl invocă în cererea de revizuire

constituie o exigență a principiului disponibilității

părților în procesul civil, principiu în conformitate cu care instanța

este ținută să statueze numai în limitele în care a fost

sesizată.

Or, revizuenții,

prin criticile formulate prin motivele de recurs, au solicitat constatarea

inadmisibilității capătului de cerere în pretenții asupra

unui imobil restituit de către recurenții - reclamanți-reconvenționali,

în temeiul Legii nr. 10/2001, prescripției dreptului material la acțiune

și a lipsei calității procesuale active a Consiliului Județean

Brașov.

Instanța

supremă nu a răspuns însă criticilor vizând lipsa calității

procesuale active a Consiliului Județean Brașov, chiar dacă a

avut o motivare lapidară cu trimitere la calitatea de pârât în contestația

formulată de către B. și E. în temeiul Legii nr. 10/2001.

treilea set de motive ale cererii de revizuire, formulate prin av. G., revizuenții

reiau susținerea potrivit căreia prin admiterea propriei căi de

atac, instanța de recurs le-a creat o situație mai grea decât ar fi

avut nepromovând recurs sau chiar prin respingerea recursului lor.

De asemenea,

se arată că deși au indicat drept motive de recurs ipotezele

reglementate la art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., instanța de

recurs a admis recursul acestora în baza unui motiv de recurs neindicat - art.

304 pct. 5 C. proc. civ. - fără ca acesta să fie pus în

dezbaterea părților și fără a fi fost invocat ca motiv

de ordine publică din oficiu; mai mult decât atât, prin admiterea

recursului lor, s-a ajuns la admiterea apelului adversarilor, instanța de

recurs preocupându-se amănunțit ca în rejudecare la curtea de apel

să le impună cu puterea art. 315 C. proc. civ., chestiuni de drept și

de fapt neridicate nici măcar de adversari.

În opinia

revizuenților, aceste aprecieri sunt similare motivului de revizuire

prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

Revizuenții

reiterează argumentele privind încălcarea principiului non reformatio

in pejus (care funcționează și ca o garanție a

respectării dreptului de apărare al părților), susținând

că le-a fost pricinuită o vătămare prin încălcarea

dreptului lor la apărare, ceea ce atrage incidența în cauză a

motivului de casare prevăzut art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Se mai

arată că principiul non reformatio în pejus are o sferă de

aplicație generală, în sensul că el funcționează ori de

câte ori ne aflăm în prezența unei căi de atac - ordinară

sau extraordinară - exercitată de parte, rațiunea care

justifică aplicarea acestuia rămânând neschimbată în cazul

tuturor căilor de atac.

Necesitatea

ca părții să nu i se agraveze situația în propria cale de

atac, va determina o derogare de la posibilitatea punerii în discuție a

acelor excepții care ar agrava situația părții în calea de

atac pe care a exercitat-o.

Așadar,

pentru a nu se încălca principiul evocat, care trebuie respectat în soluționarea

căilor de atac, excepțiile absolute, în conflict cu principiul non

reformatio in pejus, cunosc derogări de la regimul juridic specific în

sensul că nu vor putea fi invocate, atunci când ar putea înrăutăți

situația părții care a promovat calea de atac.

Mai mult dat

atât, orice excepție (cu atât mai mult una ce îmbrăca forma unui

motiv de recurs, cel reglementat de 304 pct. 5 C. proc. civ.) trebuie

supusă dezbaterii contradictorii a părților.

Or, prin

decizia recurată, instanța de recurs a invocat în secret motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și a dispus, în

considerarea acestuia, casarea deciziei recurate.

În

demonstrarea susținerii că instanța de recurs a dat ceea ce

recurenții-pârâți nu au cerut, revizuenții citează din

considerentele deciziei instanței de recurs: „recursurile pârâților

sunt întemeiate, în sensul următoarelor considerente, dar considerentele

redate de instanța de recurs reprezintă o analiză a unor motive

pe care aceștia nu le-au invocat și care, în consecință, nu

puteau sta la baza pronunțării hotărârii de admitere a propriei

lor căi de atac.

Revizuenții

mai susțin că însăși încadrarea în drept a motivelor de

recurs este străină de cea dată de aceștia în calitate de

recurenți, după cum și soluția din recurs este alta decât

cea pe care au solicitat-o, în condițiile în care aceștia tindeau la

protejarea soluției primei instanțe, iar instanța de recurs (în

analiza unor alte aspecte decât cele pe care le-au susținut aceștia

prin motivele de recurs) a motivat că hotărârea primei instanțe

este nelegală.

În

continuarea motivelor cererii de revizuire, revizuenții dezvoltă și

alte critici la adresa deciziei instanței de recurs și a

modalității în care s-a răspuns sau, dimpotrivă au fost

ignorate anumite critici ale acestora din motivele recursului lor, care nu vor

mai fi reproduse, întrucât acestea excedează motivele cererii de revizuire

și nu ar putea fi analizate de această instanță de

revizuire.

Prin

întâmpinarea formulată în termen legal de către Muzeul de Etnografie

Brașov, precum și prin întâmpinarea formulată de Unitatea

Administrativ Teritorială Județul Brașov și Consiliul Județean

Brașov, s-a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire din perspectiva

cerinței prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. ca decizia

instanței de recurs (atacată cu prezenta cale de atac) să evoce

fondul; aceeași chestiune a admisibilității cererii de revizuire

împotriva unei decizii intermediare și, deci care nu evocă fondul, a

fost susținută și în cuprinsul întâmpinării formulate de

intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.R.F.P.

Brașov, depusă la 10.01 2018 (6.01.2018, data poștei).

Cererea de

revizuire este inadmisibilă, pentru motivele ce succed.

Revizuirea

reprezintă o cale extraordinară de atac de retractare ce poate fi

exercitată în termenele și pentru motivele expres și limitativ

prevăzute de art. 322 C. proc. civ.

Ca atare,

prin intermediul acestei căi de atac nu se deschide calea unui control

judiciar al hotărârii a cărei revizuire se solicită și,

prin urmare, nici nu se poate tinde la reformarea hotărârii atacate.

Revizuenții-pârâți

D. și E. au promovat prezenta revizuire împotriva deciziei civile nr. 1482

din 05.10.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/62/2011,

prevalându-se de ipoteza normativă reglementată de art. 322 pct. 2 C.

proc. civ.

Potrivit

textului menționat: „Revizuirea unei hotărâri rămase definitive

în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri

date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate

cere în următoarele cazuri: (...) 2. dacă s-a pronunțat asupra

unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru

cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Din perspectiva

cerințelor de admisibilitate a cererii de revizuire de față,

întemeiate pe această normă și, implicit, a celor impuse de

verificarea admisibilității cererii de revizuire în conformitate cu

art. 326 alin. (3) C. proc. civ., se constată că trebuie îndeplinite

cumulativ următoarele condiții:

- revizuirea

să fie îndreptată împotriva unei decizii a instanței de recurs

atunci când aceasta evocă fondul;

- prin

decizia supusă revizuirii, instanța de recurs să fi dat ceea ce

nu s-a cerut (ultra petita), să nu fi dat ceea ce s-a cerut (minus petita)

sau să fi dat mai mult decât s-a cerut (plus petita).

Referitor la

evocarea fondului, Înalta Curte constată că pentru a fi

îndeplinită această condiție în ceea ce privește o decizie

dată în recurs, instanța de recurs, prin soluția pronunțată,

trebuie să fi dat o dezlegare pe fondul raportului juridic litigios dedus

judecății în cadrul procesual fixat la prima instanță, prin

cererile formulate de părțile cauzei: cererea de chemare în

judecată și, eventual, cereri incidentale - cerere reconvențională

ori cereri de intervenție voluntară ori forțată, fiecare

dintre acestea putând să aibă unul sau mai multe capete de cerere.

Ca atare,

soluționând recursul, instanța de recurs, în analiza criticilor susținute

prin motivele de recurs, pe care le găsește întemeiate în tot sau în

parte, procedează la reformarea hotărârii recurate și, în

consecință, modifică hotărârea dând o soluție pe

fondul oricăreia dintre cererile formulate în fața instanțelor

de fond, prin rejudecarea fie a apelului, fie a cauzei (dacă este

supusă recursului o hotărâre pentru care legea a suprimat calea de

atac a apelului), iar în această rejudecare, fie acordă altceva decât

s-a cerut (ultra petita), omite să soluționeze o cerere sau un

capăt de cerere (minus petita), fie acordă mai mult decât s-a

solicitat (plus petita).

Instanța

de recurs, astfel cum corect susțin - la nivel teoretic - revizuenții,

evocă fondul în condițiile în care procedează la aplicarea legii

la o situație de fapt pe deplin stabilită, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 314 C. proc. civ., însă o astfel de soluție nu

poate fi decât cea de admitere a recursului, cu consecința

modificării în tot sau în parte a hotărârii recurate, urmată de

admiterea apelului și rejudecarea cauzei pe fond cu privire la oricare

dintre cererile care au constituit cadrul obiectiv dedus judecății la

prima instanță și care pot fi rejudecate ca efect al admiterii

recusului.

Contrar

concluziei revizuenților însă, Înalta Curtea reține că o

decizie a instanței de recurs prin care se pronunță o

hotărâre de casare cu trimitere spre rejudecare la oricare dintre instanțele

de fond nu reprezintă o decizie dată în aplicarea prevederilor art.

314 C. proc. civ., nefiind o decizie de evocare a fondului, ci o decizie

intermediară; într-o astfel de situație, instanța de rejudecare

este cea care va realiza evocarea fondului, în funcție de cele dezlegate

cu valoare obligatorie de instanța de casare și cu privire la o situație

de fapt stabilită în toate circumstanțele sale relevante pentru speță.

Or, prin

decizia a cărei revizuire se cere - decizia civilă nr. 1482 din 5

octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă - au fost admise recursurile formulate

de pârâții D. și E. împotriva deciziei civile nr. 612/Ap din data de

04 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția

civilă, a fost casată decizia recurată, s-a admis apelul

declarat de către Consiliul Județean Brașov și Unitatea

Administrativ Teritorială Județul Brașov împotriva sentinței

civile nr. 104/S din 02 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul Brașov,

secția I civilă; a fost anulată sentința apelată și

s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță,

la aceeași curte de apel; au fost respinse ca nefondate recursurile

declarate de pârâții D. și E. împotriva încheierilor prin care s-a

admis majorarea onorariilor, solicitate de către experții desemnați

de către instanță; s-a constatat nulitatea recursurilor

declarate de către reclamantul Consiliul Județean Brașov și

de intervenienta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Brașov

împotriva aceleiași decizii a instanței de apel.

Înalta Curte

apreciază că nu poate fi primită susținerea revizuenților

în sensul că prin decizia a cărei revizuire se solicită instanța

de recurs ar fi evocat fondul, susținere însoțită de trimiteri

punctuale ale acestora la anumite considerente ale deciziei, întrucât, potrivit

dispozitivului deciziei atacate, instanța de recurs nu a reformat soluția

cu privire la niciuna dintre cererile deduse judecății la prima

instanță, ci, dimpotrivă a dispus casarea cu trimiterea spre

rejudecare la aceeași instanță de apel, dând anumite

dezlegări obligatorii pentru instanța de rejudecare.

În plus,

trebuie precizat că admisibilitatea revizuirii - din perspectiva cerinței

de evocare a fondului - nu se verifică în raport de considerentele

deciziei instanței de recurs, ci atare evaluare are loc prin raportare la

soluția redată în dispozitivul deciziei instanței de recurs, în

speța de față.

Totodată,

Înalta Curte reține că motivul de revizuire reglementat de art. 322

pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi analizat nici în raport de criticile pe care

revizuenții, în ipostaza lor de recurenți, le-au susținut prin

motivele de recurs ce și-au găsit dezlegarea prin decizia a cărei

revizuire se solicită.

Revenind la

însușirea revizuirii de a fi o cale de atac de retractare, iar nu de

reformare (recurs la recurs și, cu atât mai puțin, un apel deghizat),

instanța de revizuire nu poate proceda la verificarea legalității

dezlegărilor date de instanța de recurs în analiza criticilor ce i-au

fost supuse spre analiză prin motivele de recurs.

Ca atare,

întrucât excedează cadrului legal reglementat pentru soluționarea

revizuirii, se constată că nu pot fi analizate susținerile

revizuenților privind pretinsa încălcare de către instanța

de recurs a dreptului lor la apărare din perspectiva încălcării

principiului non reformatio in pejus, a principiului disponibilității

și a celui privind respectarea dreptului la apărare, susțineri

ilustrate prin numeroase argumente (cele mai multe dintre ele, comune celor

trei rânduri de motive ale cererii de revizuire).

Nu în ultimul

rând se impune a se preciza că înțelesul anterior revelat pentru

sintagma de „evocare a fondului” prin decizia instanței de recurs,

rezultă cu evidență și din interpretarea coroborată a

cerinței premisă enunțată de art. 322 alin. (1) -

valabilă pentru toate ipotezele legale de revizuire - cu cerințele

speciale de admisibilitate reglementate de legiuitor în ipoteza de la pct. 2

(pe care s-a întemeiat prezenta cerere): ca prin această decizie de

evocare a fondului, instanța de recurs să nu fi acordat altceva decât

s-a cerut (ultra petita), să nu se fi pronunțat asupra unui lucru

cerut (minus petita) ori să fi dat mai mult decât s-a cerut (plus petita).

Având în

vedere că decizia pronunțată în recurs este o hotărâre

irevocabilă potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., prin urmare,

înzestrată cu autoritate de lucru judecat, nu poate fi admis că

legiuitorul ar fi deschis, prin intermediul unei revizuiri întemeiate pe art.

322 pct. 2 C. proc. civ., o cale de atac prin care să se încalce

autoritatea de lucru judecat atașată de drept unei hotărâri

irevocabile sau prin care să se reformeze o decizie irevocabilă ori

prin care să se rejudece recursul (așadar, să se reevalueze de

instanța de revizuire criticile formulate prin motivele de recurs, prin

substituirea instanței de recurs).

În acest sens

sunt și dispozițiile art. 378 C. proc. civ.: „Pe când o hotărâre

definitivă se află în curs de a se rejudeca în contestație sau

în urma cererii de revizuire, ea are încă puterea lucrului judecat

până ce se va înlocui printr-o altă hotărâre”.

În plus, o

astfel de interpretare corespunde și exigențelor art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului - sub aspectul procedurii

echitabile și al securității raporturilor civile -, astfel cum

se desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

sens în care pot fi citate, de exemplu, cele reținute în cauza Stanca

Popescu împotriva României, hotărârea pronunțată la 7 iulie

2009: „(...) Curtea a apreciat că revizuirea nu a constituit, în

circumstanțele speciale ale cauzei, decât o modalitate deghizată de

înlesnire a redeschiderii unui proces soluționat definitiv, și

aceasta, tocmai asupra aspectelor pe care vecinii reclamantei ar fi avut

posibilitatea să ridice obiecțiuni în timpul procesului. Curtea a

reiterat în acesta privință că simplul fapt că există

două puncte de vedere asupra acestui subiect, nu constituie un motiv suficient

pentru a rejudeca o cauză”.

Față

de toate aceste considerente, în temeiul art. 326 alin. (3) rap. la art. 322

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă

cererea de revizuire.

În aplicarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. se va dispune obligarea revizuenților

la plata sumei de 3.570 lei cheltuieli de judecată efectuate de intimatul

Muzeul Județean de Etnografie Brașov, la cererea acestuia și

potrivit dovezii de la dosar revizuire, cheltuieli reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenții D. și

E. împotriva deciziei nr. 1482 din 05.10.2017 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul

nr. x/62/2011.

Obligă

pe revizuenții B. și E. la plata sumei de 3.570 lei către

intimatul Muzeul Județean de Etnografie Brașov, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2018.