ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1132/2017
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1132/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 1132/2017
Deliberând
asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Judecătoriei Roșiorii de Vede, reclamantul
Spitalul de Pneumofiziologie Roșiorii de Vede a chemat în judecată
pârâtele SC A. SRL București și B., solicitând ca prin sentința
ce se va pronunța, să fie obligate la plata sumei de 859.165,77 lei
reprezentând prejudiciul cauzat prin anularea procedurii de achiziții
publice pe bază de cerere și ofertă și încheierea de
contracte prin achiziții directe, cât și prin îndeplinirea
defectuoasă a contractului nr. 309 din 13 noiembrie 2009.
Prin
sentința civilă nr. 2573 din 16 noiembrie 2011, instanța a admis
excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a
declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului
Teleorman.
Prin
sentința civilă nr. 21 din 16 ianuarie 2013 a Tribunalului Teleorman,
secția civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea
formulată de reclamantul Spitalul de Pneumofiziologie împotriva pârâtelor
SC A. SRL și B.
S-a
reținut, în esență, că reclamantul nu a dovedit cererea sa
de obligare a pârâților la plata despăgubirilor.
Apelul
declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia
civilă nr. 296/2015 din 5 iunie 2015 a Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă, în sensul schimbării sentinței civile
nr. 21 din 16 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman, cu
consecința admiterii acțiunii. Totodată, au fost obligate
pârâtele să plătească reclamantului suma de 859.165,77 lei, cu
titlu de daune.
Împotriva
acestei decizii a formulat recurs pârâta B. care a fost admis prin decizia
civilă nr. 1249 din 29 iunie 2016 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cauza fiind
trimisă spre rejudecarea apelului, cu motivarea că s-a încălcat
dreptul la apărare, în sensul că deși pronunțarea deciziei
din apel a fost amânată pentru o anumită dată, aceasta s-a
dispus anterior acelei date. S-a mai reținut că pârâta SC A. SRL nu
mai are calitate procesuală.
În
rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a
pronunțat decizia civilă nr. 113 din 13 februarie 2017, prin care a
admis apelul declarat de reclamantul Spitalul de Pneumofiziologie, a schimbat
sentința civilă nr. 21 din 16 ianuarie 2013 pronunțată de
Tribunalul Teleorman, în sensul că a admis acțiunea și a obligat
pârâta B. la plata sumei de 859.165,77 lei cu titlu de daune, către
reclamant.
În motivarea
acestei decizii, instanța de apel, în rejudecare, a reținut ca stare
de fapt că pârâta B. a îndeplinit funcția de manager interimar al
Spitalului TBC Roșiorii de Vede, încheind în această calitate un
contract de consultanță pentru organizarea de proceduri de
achiziții publice cu pârâta persoană juridică SC A. SRL. În baza
consultanței oferite de pârâta persoană juridică, B. a semnat în
calitatea sa de manager, o serie de contracte de achiziții care, ulterior,
prin decizia Curții de Conturi, dar și prin decizia
Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea
Achizițiilor Publice au fost apreciat drept nelegale, fiind încheiate cu
încălcarea art. 19 și art. 23 din O.U.G. nr. 34/2006.
În plus, s-a
constatat că din Raportul de cercetare administrativă întocmit de
Comisia din cadrul unității reclamante, depus la dosar în primul
ciclu procesual, a rezultat că prejudiciul adus unității este de
859.165,77 lei, iar vinovați de producerea acestui prejudiciu sunt pârâta B.,
în calitate de manager semnatar al contractului de achiziție directă,
precum și firma consultantă.
În
aceeași cale de atac a apelului s-a dispus și efectuarea unei
expertize contabile, din care a rezultat că expertul, deși
inițial se pronunțase asupra prejudiciului, în sensul că nu este
cert, ulterior, același expert, răspunzând obiecțiunilor la
raportul de expertiză, a arătat neechivoc că prejudiciul este în
sumă de 859.165,77.
Instanța
de apel a mai reținut că fapta ilicită a pârâtei,
săvârșită cu vinovăție, nu derivă din activitatea
acesteia în cadrul comisiilor de achiziție, ci din faptul că, în
calitatea sa de manager, a acceptat divizarea a 4 contracte cu valoare de peste
15.000 euro în 26 contracte cu valoare sub pragul arătat, acceptând în
felul acesta și schimbarea modalității de achiziție impuse
de O.U.G. nr. 34/2006.
În
consecință, s-a constata că, în cauză, sunt îndeplinite
toate elementele răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei B. în
raport de unitatea reclamantă față de care s-a angajat
contractual în funcția de manager, având în vedere schimbarea
modalității de achiziție și validarea noii
modalități propuse de firma de consultanță, care a condus
la achiziționarea cu prețuri mai mari a produselor prin achiziție
directă, aspect care, în opinia instanței de apel, reiese atât din
raportul intern de cercetare administrativă, cât și din raportul de
expertiză tehnică, prin compararea reperelor achiziționate. Sub
acest aspect, s-a apreciat că acest fapt reprezintă legătura de
cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită imputabilă
pârâtei.
Împotriva
deciziei civile nr. 113 din 13 februarie 2017 pronunțată Curtea de
Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta B.,
prin care a solicitat admiterea acestuia, în principal, casarea și
trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 313 C. proc. civ., iar în
subsidiar, a solicitat casarea deciziei pronunțată de instanța
de apel și hotărând asupra fondului, respingerea apelului ca nefondat
cu consecința menținerii sentinței pronunțate de
instanța de fond cu privire la pârâta B.
Recursul a
fost întemeiat, în scris, pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.
proc. civ. Însă, potrivit argumentelor expuse la termenul de astăzi,
primul motiv de recurs a fost recalificat, acesta încadrându-se în
dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea
recursului, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată a
fost pronunțată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil,
fiind astfel încălcate dispozițiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.,
art. 22 alin. (3) din Constituția României și art. 261 alin. (1) C.
proc. civ.
Sub acest
aspect, s-a învederat că instanța de apel, în motivarea
hotărârii atacate a prezentat succint doar concluzia raportului de
expertiză, fără a analiza și apărările
părților, prin reținerea sau înlăturarea acestora, astfel
încât, în opinia recurentei, instanța de apel nu a explicat într-o
manieră convingătoare reaționamentul juridic pe care l-a
adoptat.
De asemenea,
recurenta-pârâtă a mai susținut că motivarea hotărârii este
și contradictorie cu privire la temeiul juridic, respectiv cel al
răspunderii civile delictuale sau contractuale. Astfel, din această
perspectivă s-a arătat că, pe de o parte instanța de apel a
reținut că se angajează răspunderea civilă
delictuală a pârâtei, existând legătură de cauzalitate între
prejudiciu și fapta ilicită imputabilă pârâtei, iar pe de
altă parte, a reținut ca o concluzie că în cauză sunt
îndeplinite toate elementele răspunderii civile contractuale, în baza
contractului de manager.
Recurenta B.
a susținut, sub acest aspect, faptul că reclamanta și-a
întemeiat acțiunea pe dispozițiile răspunderii civile
delictuale, apărările recurentei în litigiu fiind din această
perspectivă, cu atât mai mult cu cât în speță nu este vorba de
un contract civil care să atragă incidența dispozițiilor
care reglementează răspunderea civilă contractuală.
Pe fondul
cauzei, recurenta-pârâtă a susținut că, în mod nejustificat,
instanța de apel a dispus obligarea recurentei-pârâte la plata sumei ce
reprezintă eventualul prejudiciu, având în vedere că B. nu a
săvârșit, cu vinovăție, prin activitatea
desfășurată nicio faptă cauzatoare de prejudiciu.
În
continuare, recurenta-pârâta a prezentat modalitatea în care a decurs procedura
de achiziție, concluzia fiind că nu pârâta B. a acceptat divizarea
celor patru contracte de achiziție în 26 de contracte, ci că aceasta
a transmis propunerea către Compartimentul de achiziții publice, care
avea atribuții în acest sens. Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă a
subliniat că nu a făcut parte din nicio comisie de achiziții,
neavând astfel vreo atribuție în procedura de achiziție, ci doar a
vizat o serie de acte după ce acestea erau în prealabil semnate de pesoane
cu studii juridice.
O altă
critică a recurentei-pârâte se referă la faptul că prejudiciul
nu este cert, valoarea acestuia trebuind a fi stabilită prin compararea
prețurilor produselor de același tip cu cele achiziționate,
fiind efectuată prin mai multe metode.
Mai mult
decât atât, s-a susținut că expertul nu a vizionat produsele, iar
pentru aproape jumătate dintre repere nu a existat nicio probă, iar
bunurile ce urmau a fi evaluate nu au fost individualizat scriptic.
Recurenta-pârâtă
a mai susținut că, în raportul de expertiză întocmit în
cauză, expertul a arătat că nu există legătură de
cauzalitate între fapta de a diviza cele patru contracte de achiziție
și eventualul prejudiciu, ci între aplicarea procedurii de achiziție
directă și prejudiciu, pentru că nu a existat
concurență.
În
consecință, recurenta a arătat că în mod greșit
instanța de apel a stabilit drept culpă a recurentei tocmai
această divizare a contractelor.
În fine,
recurenta-pârâtă a precizat că, în ipoteza în care s-ar dovedi
existența unui prejudiciu cert, răspunderea ar trebui să
aparțină societății prestatoare de servicii de
consultanță, întrucât există o răspundere contractuală
a prestatorului pentru orice daune rezultând din derularea procedurii de
achiziții.
Analizând
decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului
de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată
că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Criticile de
nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă, astfel cum au putut fi extrase
din memoriul de recurs, vizează în esență nemotivarea deciziei
recurate, precum și existența unor motive contradictorii în cuprinsul
deciziei pronunțate de instanța de apel, motive ce se încadrează
în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Acest text de
lege reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea
nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive
contradictorii ori străine de natura cauzei.
Motivarea
hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în
considerentele sale, potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., motivele de
fapt și de drept care au format convingerea instanței și au
condus la soluția pronunțată, care au legătură
directă cu aceasta și care susțin soluția
pronunțată.
Dispozițiile
evocate au consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie
să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de
casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a
se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea
controlului judiciar de către instanțele superioare.
Această
concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă
și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției
pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua
controlul judiciar.
În
speță, Înalta Curte constată că decizia instanței de
apel nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât nu a fost motivată
sub toate aspectele invocate, astfel încât, coroborat cu principiile și
regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în
mod logic la soluția pronunțată și să permită
realizarea controlului judiciar.
În concret,
verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că aceasta nu
cuprinde o analiză cu privire la toate aspectele invocate de reclamantă,
motivarea instanței de apel fiind lacunară și având caracter de
generalitate, fără a se argumenta în concret care au fost motivele de
fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul
înlăturării apărărilor pârâtei, acest fapt echivalând cu
necercetarea fondului.
Recurenta B.
a susținut că decizia recurată este nemotivată întrucât
aceasta cuprinde succint doar concluzia raportului de expertiză,
fără a fi analizate apărările părților și
fără a fi explicat raționamentul juridic pe care instanța
de apel l-a adoptat. Din această perspectivă, pârâta invocă
încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) C.E.D.O. și art. 261
alin. (1) C. proc. civ.
Analizând
decizia atacată, se constată că, într-adevăr, aceasta a
fost motivată superficial, fără a fi evidențiate în concret
probele și dispozițiile legale care să susțină
soluția pronunțată în cauză.
Instanța
de apel reține că prin expertiza contabilă efectuată în
cauză, expertul s-a pronunțat asupra prejudiciului, în sensul că
acesta nu este cert, iar ulterior, răspunzând obiecțiunilor la
raportul de expertiză, a arătat neechivoc că prejudiciul este în
sumă de 859.165,77 lei.
În
continuare, tot prin raportare la raportul de expertiză administrat în
cauză, instanța de apel a reținut că pârâta nu a făcut
parte din comisiile înființate pentru derularea procedurilor de
achiziție în modalitatea indicată de firma de consultanță.
Din
considerentele deciziei atacate cu recurs, rezultă că instanța
de apel nu a răspuns criticilor pârâtei din perspectiva propriei analize,
ci s-a mărginit la a evoca concluziile raportului de expertiză,
fără a indica mecanismul care a condus la soluția adoptată
în cauză, aspect care face imposibilă realizarea controlului
judiciar. În rejudecare, instanța de apel urmează a remedia această
motivare lacunară, prin arătarea în concret a argumentelor care
să susțină soluția adoptată în cauză.
O altă
critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că
motivarea hotărârii este contradictorie cu privire la temeiul juridic,
respectiv cel al răspunderii civile delictuale sau contractuale. Astfel,
din această perspectivă s-a arătat că, pe de o parte
instanța de apel a reținut că se angajează răspunderea
civilă delictuală a pârâtei, existând legătură de
cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită imputabilă
pârâtei, iar pe de altă parte, a reținut ca o concluzie, că în
cauză sunt îndeplinite toate elementele răspunderii civile
contractuale, în baza contractului de manager.
Analizând
decizia atacată, se constată că instanța de apel a
reținut sub acest aspect că, legătura de cauzalitate între
prejudiciu și fapta ilicită imputabilă pârâtei reiese din
schimbarea modalității de achiziție și validarea noii
modalități propuse de firma de consultanță, împrejurare
care a condus la achiziționarea cu prețuri mai mari a produselor prin
achiziție directă. Totodată, a fost analizată și culpa
pârâtei, sub acest aspect reținându-se că fapta ilicită a
pârâtei, săvârșită cu vinovăție, derivă din
împrejurarea că, în calitatea sa de manager, a acceptat divizarea a 4 contracte
cu valoare de peste 15.000 euro, în 26 contracte cu valoare sub pragul
arătat, acceptând în felul acesta și schimbarea modalității
de achiziție impuse de O.U.G. nr. 34/2006.
Toate aceste
aspecte reprezintă condițiile generale ale răspunderii civile
delictuale.
Ulterior,
instanța de apel a concluzionat că, în cauză, sunt îndeplinite
toate elementele răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei B. în
raport de unitatea reclamantă față de care s-a angajat
contractual în funcția de manager.
Sub acest
aspect, se observă că instanța de apel creează confuzie cu
privire la temeiul de drept al acțiunii. Practic, din această
perspectivă, hotărârea atacată cuprinde dispoziții
contradictorii, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cererea de chemare
în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.
998-999 C. civ., care vizează răspunderea civilă
delictuală, însă instanța de apel a motivat decizia
recurată din perspectiva răspunderii civile contractuale.
În
consecință, în rejudecare, Curtea de Apel București va analiza
elementele răspunderii civile delictuale, arătând în concret care
sunt argumentele care conduc la soluția ce se va pronunța în
cauză, prin realizarea unei interpretări proprii a concludenței
probelor administrate și a raționamentului juridic pe care îl va
adopta.
De asemenea,
în rejudecare, instanța de apel va analiza și criticile
recurentei-pârâte formulate pe fondul cauzei, care vizează în
esență stabilirea unei legături de cauzalitate între faptele
pârâtei și prejudiciul cauzat, stabilirea dacă prejudiciul este unul
cert și modalitatea în care a fost stabilită valoarea acestuia,
precum și cine este răspunzător de producerea prejudiciului.
În
considerarea celor ce preced, constatând că soluția adoptată de
instanța de apel este nemotivată sau insuficient motivată în
raport cu criticile formulate de parte, în temeiul art. 304 pct. 7 coroborat cu
art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită
recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 113 din 13
februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a IV-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre
rejudecare aceleiași instanței, care, cu ocazia rejudecării
urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate cu
respectarea dispozițiilor legale menționate, urmând a fi avute în
vedere și analizate și celelalte susțineri din recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 113 din 13
februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre
rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 20 iunie 2017.