ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1132/2017

Decizia nr. 1132/2017 Deliberând asupra recursului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Roșiorii de Vede, reclamantul Spitalul de Pneumofiziologie Roșiorii de Vede a chemat în judecată pârâtele SC A. SRL București și B., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța, să fie obligate la plata sumei de 859.165,77 lei reprezentând prejudiciul cauzat prin anularea procedurii de achiziții publice pe bază de cerere și ofertă și încheierea de contracte prin achiziții directe, cât și prin îndeplinirea defectuoasă a contractului nr. 309 din 13 noiembrie 2009. Prin sentința civilă nr. 2573 din 16 noiembrie 2011, instanța a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Teleorman.

Prin sentința civilă nr. 21 din 16 ianuarie 2013 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul Spitalul de Pneumofiziologie împotriva pârâtelor SC A. SRL și B. S-a reținut, în esență, că reclamantul nu a dovedit cererea sa de obligare a pârâților la plata despăgubirilor. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 296/2015 din 5 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul schimbării sentinței civile nr. 21 din 16 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman, cu consecința admiterii acțiunii. Totodată, au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 859.165,77 lei, cu titlu de daune.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. care a fost admis prin decizia civilă nr. 1249 din 29 iunie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecarea apelului, cu motivarea că s-a încălcat dreptul la apărare, în sensul că deși pronunțarea deciziei din apel a fost amânată pentru o anumită dată, aceasta s-a dispus anterior acelei date. S-a mai reținut că pârâta SC A. SRL nu mai are calitate procesuală. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 113 din 13 februarie 2017, prin care a admis apelul declarat de reclamantul Spitalul de Pneumofiziologie, a schimbat sentința civilă nr. 21 din 16 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta B. la plata sumei de 859.165,77 lei cu titlu de daune, către reclamant.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel, în rejudecare, a reținut ca stare de fapt că pârâta B. a îndeplinit funcția de manager interimar al Spitalului TBC Roșiorii de Vede, încheind în această calitate un contract de consultanță pentru organizarea de proceduri de achiziții publice cu pârâta persoană juridică SC A. SRL. În baza consultanței oferite de pârâta persoană juridică, B. a semnat în calitatea sa de manager, o serie de contracte de achiziții care, ulterior, prin decizia Curții de Conturi, dar și prin decizia Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice au fost apreciat drept nelegale, fiind încheiate cu încălcarea art. 19 și art. 23 din O.U.G.

nr. 34/2006. În plus, s-a constatat că din Raportul de cercetare administrativă întocmit de Comisia din cadrul unității reclamante, depus la dosar în primul ciclu procesual, a rezultat că prejudiciul adus unității este de 859.165,77 lei, iar vinovați de producerea acestui prejudiciu sunt pârâta B., în calitate de manager semnatar al contractului de achiziție directă, precum și firma consultantă. În aceeași cale de atac a apelului s-a dispus și efectuarea unei expertize contabile, din care a rezultat că expertul, deși inițial se pronunțase asupra prejudiciului, în sensul că nu este cert, ulterior, același expert, răspunzând obiecțiunilor la raportul de expertiză, a arătat neechivoc că prejudiciul este în sumă de 859.165,77.

Instanța de apel a mai reținut că fapta ilicită a pârâtei, săvârșită cu vinovăție, nu derivă din activitatea acesteia în cadrul comisiilor de achiziție, ci din faptul că, în calitatea sa de manager, a acceptat divizarea a 4 contracte cu valoare de peste 15.000 euro în 26 contracte cu valoare sub pragul arătat, acceptând în felul acesta și schimbarea modalității de achiziție impuse de O.U.G. nr. 34/2006.

În consecință, s-a constata că, în cauză, sunt îndeplinite toate elementele răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei B. în raport de unitatea reclamantă față de care s-a angajat contractual în funcția de manager, având în vedere schimbarea modalității de achiziție și validarea noii modalități propuse de firma de consultanță, care a condus la achiziționarea cu prețuri mai mari a produselor prin achiziție directă, aspect care, în opinia instanței de apel, reiese atât din raportul intern de cercetare administrativă, cât și din raportul de expertiză tehnică, prin compararea reperelor achiziționate. Sub acest aspect, s-a apreciat că acest fapt reprezintă legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită imputabilă pârâtei.

Împotriva deciziei civile nr. 113 din 13 februarie 2017 pronunțată Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta B., prin care a solicitat admiterea acestuia, în principal, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 313 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat casarea deciziei pronunțată de instanța de apel și hotărând asupra fondului, respingerea apelului ca nefondat cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond cu privire la pârâta B. Recursul a fost întemeiat, în scris, pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Însă, potrivit argumentelor expuse la termenul de astăzi, primul motiv de recurs a fost recalificat, acesta încadrându-se în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., art. 22 alin. (3) din Constituția României și art. 261 alin. (1) C. proc. civ. Sub acest aspect, s-a învederat că instanța de apel, în motivarea hotărârii atacate a prezentat succint doar concluzia raportului de expertiză, fără a analiza și apărările părților, prin reținerea sau înlăturarea acestora, astfel încât, în opinia recurentei, instanța de apel nu a explicat într-o manieră convingătoare reaționamentul juridic pe care l-a adoptat. De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susținut că motivarea hotărârii este și contradictorie cu privire la temeiul juridic, respectiv cel al răspunderii civile delictuale sau contractuale.

Astfel, din această perspectivă s-a arătat că, pe de o parte instanța de apel a reținut că se angajează răspunderea civilă delictuală a pârâtei, existând legătură de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită imputabilă pârâtei, iar pe de altă parte, a reținut ca o concluzie că în cauză sunt îndeplinite toate elementele răspunderii civile contractuale, în baza contractului de manager. Recurenta B. a susținut, sub acest aspect, faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile răspunderii civile delictuale, apărările recurentei în litigiu fiind din această perspectivă, cu atât mai mult cu cât în speță nu este vorba de un contract civil care să atragă incidența dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă contractuală.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a susținut că, în mod nejustificat, instanța de apel a dispus obligarea recurentei-pârâte la plata sumei ce reprezintă eventualul prejudiciu, având în vedere că B. nu a săvârșit, cu vinovăție, prin activitatea desfășurată nicio faptă cauzatoare de prejudiciu. În continuare, recurenta-pârâta a prezentat modalitatea în care a decurs procedura de achiziție, concluzia fiind că nu pârâta B. a acceptat divizarea celor patru contracte de achiziție în 26 de contracte, ci că aceasta a transmis propunerea către Compartimentul de achiziții publice, care avea atribuții în acest sens. Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă a subliniat că nu a făcut parte din nicio comisie de achiziții, neavând astfel vreo atribuție în procedura de achiziție, ci doar a vizat o serie de acte după ce acestea erau în prealabil semnate de pesoane cu studii juridice.

O altă critică a recurentei-pârâte se referă la faptul că prejudiciul nu este cert, valoarea acestuia trebuind a fi stabilită prin compararea prețurilor produselor de același tip cu cele achiziționate, fiind efectuată prin mai multe metode. Mai mult decât atât, s-a susținut că expertul nu a vizionat produsele, iar pentru aproape jumătate dintre repere nu a existat nicio probă, iar bunurile ce urmau a fi evaluate nu au fost individualizat scriptic. Recurenta-pârâtă a mai susținut că, în raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul a arătat că nu există legătură de cauzalitate între fapta de a diviza cele patru contracte de achiziție și eventualul prejudiciu, ci între aplicarea procedurii de achiziție directă și prejudiciu, pentru că nu a existat concurență.

În consecință, recurenta a arătat că în mod greșit instanța de apel a stabilit drept culpă a recurentei tocmai această divizare a contractelor. În fine, recurenta-pârâtă a precizat că, în ipoteza în care s-ar dovedi existența unui prejudiciu cert, răspunderea ar trebui să aparțină societății prestatoare de servicii de consultanță, întrucât există o răspundere contractuală a prestatorului pentru orice daune rezultând din derularea procedurii de achiziții.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Criticile de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă, astfel cum au putut fi extrase din memoriul de recurs, vizează în esență nemotivarea deciziei recurate, precum și existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei pronunțate de instanța de apel, motive ce se încadrează în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Acest text de lege reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată. Dispozițiile evocate au consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare. Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă și necontradictorie, din care să rezulte justețea soluției pronunțate, se poate înlătura arbitrariul și se poate efectua controlul judiciar.

În speță, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel nu îndeplinește aceste cerințe, întrucât nu a fost motivată sub toate aspectele invocate, astfel încât, coroborat cu principiile și regulile de drept substanțial și procesual, să conducă în mod logic la soluția pronunțată și să permită realizarea controlului judiciar. În concret, verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că aceasta nu cuprinde o analiză cu privire la toate aspectele invocate de reclamantă, motivarea instanței de apel fiind lacunară și având caracter de generalitate, fără a se argumenta în concret care au fost motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul înlăturării apărărilor pârâtei, acest fapt echivalând cu necercetarea fondului.

Recurenta B. a susținut că decizia recurată este nemotivată întrucât aceasta cuprinde succint doar concluzia raportului de expertiză, fără a fi analizate apărările părților și fără a fi explicat raționamentul juridic pe care instanța de apel l-a adoptat. Din această perspectivă, pârâta invocă încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) C.E.D.O. și art. 261 alin. (1) C. proc. civ. Analizând decizia atacată, se constată că, într-adevăr, aceasta a fost motivată superficial, fără a fi evidențiate în concret probele și dispozițiile legale care să susțină soluția pronunțată în cauză. Instanța de apel reține că prin expertiza contabilă efectuată în cauză, expertul s-a pronunțat asupra prejudiciului, în sensul că acesta nu este cert, iar ulterior, răspunzând obiecțiunilor la raportul de expertiză, a arătat neechivoc că prejudiciul este în sumă de 859.165,77 lei.

În continuare, tot prin raportare la raportul de expertiză administrat în cauză, instanța de apel a reținut că pârâta nu a făcut parte din comisiile înființate pentru derularea procedurilor de achiziție în modalitatea indicată de firma de consultanță. Din considerentele deciziei atacate cu recurs, rezultă că instanța de apel nu a răspuns criticilor pârâtei din perspectiva propriei analize, ci s-a mărginit la a evoca concluziile raportului de expertiză, fără a indica mecanismul care a condus la soluția adoptată în cauză, aspect care face imposibilă realizarea controlului judiciar. În rejudecare, instanța de apel urmează a remedia această motivare lacunară, prin arătarea în concret a argumentelor care să susțină soluția adoptată în cauză.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că motivarea hotărârii este contradictorie cu privire la temeiul juridic, respectiv cel al răspunderii civile delictuale sau contractuale. Astfel, din această perspectivă s-a arătat că, pe de o parte instanța de apel a reținut că se angajează răspunderea civilă delictuală a pârâtei, existând legătură de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită imputabilă pârâtei, iar pe de altă parte, a reținut ca o concluzie, că în cauză sunt îndeplinite toate elementele răspunderii civile contractuale, în baza contractului de manager. Analizând decizia atacată, se constată că instanța de apel a reținut sub acest aspect că, legătura de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită imputabilă pârâtei reiese din schimbarea modalității de achiziție și validarea noii modalități propuse de firma de consultanță, împrejurare care a condus la achiziționarea cu prețuri mai mari a produselor prin achiziție directă.

Totodată, a fost analizată și culpa pârâtei, sub acest aspect reținându-se că fapta ilicită a pârâtei, săvârșită cu vinovăție, derivă din împrejurarea că, în calitatea sa de manager, a acceptat divizarea a 4 contracte cu valoare de peste 15.000 euro, în 26 contracte cu valoare sub pragul arătat, acceptând în felul acesta și schimbarea modalității de achiziție impuse de O.U.G. nr. 34/2006. Toate aceste aspecte reprezintă condițiile generale ale răspunderii civile delictuale. Ulterior, instanța de apel a concluzionat că, în cauză, sunt îndeplinite toate elementele răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei B. în raport de unitatea reclamantă față de care s-a angajat contractual în funcția de manager.

Sub acest aspect, se observă că instanța de apel creează confuzie cu privire la temeiul de drept al acțiunii. Practic, din această perspectivă, hotărârea atacată cuprinde dispoziții contradictorii, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., care vizează răspunderea civilă delictuală, însă instanța de apel a motivat decizia recurată din perspectiva răspunderii civile contractuale. În consecință, în rejudecare, Curtea de Apel București va analiza elementele răspunderii civile delictuale, arătând în concret care sunt argumentele care conduc la soluția ce se va pronunța în cauză, prin realizarea unei interpretări proprii a concludenței probelor administrate și a raționamentului juridic pe care îl va adopta.

De asemenea, în rejudecare, instanța de apel va analiza și criticile recurentei-pârâte formulate pe fondul cauzei, care vizează în esență stabilirea unei legături de cauzalitate între faptele pârâtei și prejudiciul cauzat, stabilirea dacă prejudiciul este unul cert și modalitatea în care a fost stabilită valoarea acestuia, precum și cine este răspunzător de producerea prejudiciului. În considerarea celor ce preced, constatând că soluția adoptată de instanța de apel este nemotivată sau insuficient motivată în raport cu criticile formulate de parte, în temeiul art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 113 din 13 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanței, care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate cu respectarea dispozițiilor legale menționate, urmând a fi avute în vedere și analizate și celelalte susțineri din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 113 din 13 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2017.