ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 920/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 920/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia nr. 920/2018
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei
Cluj Napoca la data de 24 noiembrie 2009 sub nr. x/211/2009, reclamanta A., a
solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 494, art. 998 C. civ., în
contradictoriu cu pârâtul B. Cluj Napoca, prin primar, obligarea acestuia la
plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață
de 1.662 mp, situat în Cluj Napoca, județul Cluj, începând cu data de 11
noiembrie 2006 și până la introducerea acțiunii, precum și
la desființarea construcției ridicate fără drept pe terenul
menționat, reprezentând grădiniță de copii, având în vedere
reaua credință la edificarea imobilului, iar în subsidiar, în
eventualitatea în care se va aprecia că pârâtul nu a fost de rea
credință, s-a pretins a se constata dobândirea dreptului de
proprietate asupra construcției edificate pe teren, ca efect al accesiunii
imobiliare, urmând a se achita contravaloarea materialelor folosite și
prețul muncii.
Prin sentința nr. 9776
din 22 octombrie 2015 Judecătoria Cluj-Napoca a admis în parte
acțiunea; a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 219.896 lei
reprezentând contravaloarea lipsei de folosință cu privire la terenul
în suprafață de 1.662 mp, situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj,
calculată de la 11 noiembrie 2006 și până la data cererii de
chemare în judecată; a respins, în rest, cererea, ca fiind
neîntemeiată; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de
judecată; a încuviințat onorariul definitiv pentru expert C., aferent
răspunsului la obiecțiuni înregistrat la data de 09 septembrie 2015,
în sumă de 1.200 lei; a obligat reclamanta A. să achite, în favoarea
expertului C., suma de 1.200 lei reprezentând onorariul aferent
răspunsului la obiecțiuni înregistrat la data de 09 septembrie 2015.
Prin Decizia nr. 1286 din 9
octombrie 2017 Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte
apelul reclamantei împotriva sentinței menționate; a schimbat în
parte sentința în sensul că a obligat pârâtul să achite
reclamantei suma de 257.347 lei reprezentând contravaloarea lipsei de
folosință cu privire la terenul în suprafață de 1.662 mp,
situat în B. Cluj-Napoca, județul Cluj, calculată de la data de 11
noiembrie 2006 și până la data cererii de chemare în judecată; a
menținut restul dispozițiilor sentinței; a obligat
intimatul-pârât B. Cluj-Napoca să plătească în favoarea
apelantei A. suma de 5.514,46 lei reprezentând cheltuieli de judecată
parțiale în apel; a anulat, ca netimbrat, apelul pârâtului împotriva
aceleiași sentințe.
Împotriva acestei decizii au
declarat recurs ambele părți.
Recurenta-reclamanta A. a
întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.
civ., arătând că raționamentul hotărârii recurate
pornește de la o premisă greșită, respectiv aceea că
urmare a înscrierilor existente în cartea funciară a terenului în litigiu,
ia data edificării construcției, proprietar al terenului era Statul
Român.
Având în vedere caracterul
declarativ al înscrierilor în cartea funciară nu se poate reține
că simpla înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară ar
putea face dovada calității de proprietar, fiind necesar a se examina
titlul în baza căruia s-a realizai respectiva înscriere.
Deși instanța de
apel reține că dreptul de proprietate a fost intabulat „cu titlu de
drept lege", nu se referă, în cuprinsul motivării, la o astfel
de pretinsă lege în baza căreia s-ar fi realizat înscrierea și
care i-ar fi conferit Statului Român calitatea de proprietar al terenului la
momentul edificării construcției și implicit de proprietar al
construcției, urmare a accesiunii imobiliare artificiale,
Operațiunea de întabulare
a fost efectuată în baza procesului verbal și a cererii D. a
județului Cluj la data de 19 iunie 1974, iar ulterior, în baza Deciziei nr.
671 din 20 decembrie 1974 a Consiliului Popular al Județului Cluj, asupra
terenului s-a intabulat dreptul de administrare operativă în favoarea E.,
autorizația pentru executarea lucrărilor fiind emisă de
Consiliul Popular al Județului Cluj la data de 28 mai 1975 în favoarea E.
Rezultă că preluarea
s-a realizat fără titlu, proprietarul inițial
păstrându-și, în aceste condiții, în toată perioada, titlul
de proprietate.
Contrar celor reținute de
instanța de apei, în cauză nu există situația în care,
urmare a adoptării O.U.G. nr. 21/1997, asupra terenului în litigiu să
se fi reconstituit un drept de proprietate, ei prin acest act normativ, dreptul
de proprietate, care nu s-a stins niciodată, a fost doar recunoscut.
Adoptarea acestui act normativ
nu are semnificația unei acceptări a restituirii din partea
recurentei, și chiar dacă s-ar da unui act normativ valoarea unei
convenții civile, simpla acceptare a retrocedării terenului nu poate fi
interpretată ca o renunțare la beneficiul unui drept, renunțarea
trebuind să fie expresă, sau în cazul în care este tacită,
actele de renunțare să fie univoce.
Un demers pe calea dreptului
comun, astfel cum este sugerat de către instanța de apel, o
acțiune în revendicare, ar fi sortită eșecului, fiind
lipsită de interes, întrucât dreptul de proprietate al recurentei a fost
deja recunoscut,
Contrar celor reținute de
instanța de apel, nu există nici un impediment de ordin procedural în
ceea ce privește învestirea instanței cu stabilirea
valabilității sau nevalabilității titlului Statului Român,
iar refuzul instanței de a stabili dacă preluarea terenului a fost
realizată în mod valabil reprezintă o încălcarea flagrantă
a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Instanța a fost
investită să se pronunțe cu privire la întrunirea
condițiilor necesare pentru a opera accesiunea, iar dacă a constatat
că acest capăt de cerere depinde de stabilirea cadrului în care
statui român a preluat imobilul, avea obligația de a se pronunța
și asupra acestui aspect.
Sintagma „trecute după
anul 1940 în patrimoniul statului român" cuprinsă în O.U.G. nr.
21/1997 nu se poate interpreta în sensul că dreptul de proprietate al
autorului recurentei s-a stins în perioada scursă de la momentul
preluării și până la adoptarea O.U.G. nr. 21/1997.
Potrivit art. 4 alin. (2) din
acest act normativ „comisia va examina, pentru fiecare caz în parte, pe
bază de acte doveditoare, drepturile de proprietate asupra imobilelor
revendicate".
Rezultă că este
vorba de drepturi de proprietate preexistente și nu despre unele noi,
dobândite prin lege, astfel încât stabilind că la momentul edificării
construcției dreptul de proprietate asupra terenului aparținea
Statului Român, instanța de apel a încălcat aceste dispoziții.
Referitor la atitudinea
subiectivă a constructorului, având în vedere că terenul a fost
preluat fără titlu valabil, Ia simpla cerere a Grupului de
întreprinderi de Gospodărie Comunală, nu se poate reține
buna-credință a autorului lucrării, caz în care se impune
desființarea construcției.
In cazul în care instanța
ar constata buna-credință a constructorului, sunt incidente
dispozițiile art. 494 C. civ., teza finală, în care proprietarul
terenului are dreptul de a opta între a plăti constructorului valoarea
materialelor și prețul muncii, sau o sumă reprezentând creșterea
valorii fondului.
Recurentul B. Cluj a întemeiat
recursul generic pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., arătând
că în mod nelegal a fost anulat, ca netimbrat, apelul acestei
părți, în condițiile în care apelantului i s-a pus în vedere,
prin citația emisă la data de 05 ianuarie 2016, să achite taxa
judiciară de timbru în apel în cuantum de 3.009,46 lei și timbru
judiciar în sumă de 5 lei, până la termenul de judecată din 08
februarie 2016, iar apelantul s-a conformat rezoluției instanței
achitând taxa de timbru la data de 03 februarie 2016 prin OP, expediat la 05
februarie 2016, dar și comunicat în copie prin e-mail la aceeași
dată, înregistrat ia registratura Tribunalului Cluj ia 08 februarie 2016.
În mod greșit a fost
reținută în cauză calitatea procesuală activă a B.
Cluj-Napoca, câtă vreme terenul litigios se află în folosința F.
Cluj.
Contrar celor reținute de
către instanța de apei, în cauză nu sunt întrunite
condițiile răspunderii civile delictuale a B. Cluj-Napoca, întrucât
obligația de a asigura finanțarea necesară încheierii
contractului de închiriere era în sarcina F., pentru a putea asigura
funcționarea grădiniței edificate pe terenul în litigiu, conform
Legii nr. 84/1995.
Din starea de fapt
relevată de înscrisurile aflate la dosar rezultă că la data de
25 august 1999 (data restituirii terenului A.), construcția
grădiniței era deja realizată, iar aceasta a fost preluată
în domeniul public al municipiului conform protocoalelor din 20 iulie 2005.
În acest context, începând cu
anul 1999, reclamanta A. este proprietară asupra terenului în
suprafață de 1.662 mp iar Statul Român (ulterior B. Cluj-Napoca)
proprietar asupra construcției edificate din 1976, sens în care B. Cluj-Napoca
are, din 1999, un drept de superficie asupra terenului, respectiv exercită
un drept de folosință gratuită asupra terenului aflat în
proprietatea A.
Referitor la pretinsul
prejudiciu, arată că acesta nu este cert, lichid și exigibil
astfel cum impun cerințele legii.
Recursul pârâtului a fost
înregistrat la Tribunalul Cluj la data de 05 ianuarie 2018, iar cel al
reclamantului la data de 15 ianuarie 2018.
Prin adresa nr. x/211/2009 din
25 ianuarie 2018 Tribunalul Cluj a înaintat dosarul spre soluționare Înaltei
Curți de Casație și Justiție, unde cauza a fost
înregistrată pe rolul secției I civile, la data de 29 ianuarie 2018,
fiind acordat termen pentru discutarea competenței materiale a
instanței la data de 21 martie 2018.
La acest termen, Înalta Curte
a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale
materiale în soluționarea recursului de față, pe care o va
admite, în considerarea următoarelor argumente:
Măsura Tribunalului Cluj,
de înaintare pe cale administrativă a dosarului pentru soluționarea
recursului declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1286 din 09
octombrie 2017 a acestei instanțe, nu poate învesti legal instanța
supremă.
Aceasta întrucât Decizia Curții
Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 (publicată în M. Of. al
României la data de 20 iulie 2017) având ca obiect înlăturarea criteriului
valoric raportat la regimul juridic al exercitării căii de atac a
recursului, nu este incidență cauzei, având în vedere data
introducerii cererii de chemare în judecată (24 noiembrie 2009), raportat
la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, care
consacră principiul producerii efectelor general obligatorii pentru viitor
(ulterior publicării în M. Of.).
In egală
măsură, se reține că pricinii îi sunt incidente, în raport
cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 24 noiembrie 2009,
și cu dispozițiile tranzitorii ale art. 24 C. proc. civ., normele
vechiului cod de procedură civilă, față de ai căror
conținut - art. 4 alin. (1), respectiv art. 299 alin. (2) C. proc. civ. -
măsura înaintării dosarului pentru judecarea recursului de către
instanța supremă apare ca fiind lipsită de orice fundament.
Potrivit art. 4 alin. (1) C.
proc. civ. de la 1865, „Înalta Curte de Casație și Justiție
judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de
apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege",
ceea ce înseamnă că instanța supremă are
competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la
deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe
fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să
atragă judecata în recurs de către instanța supremă.
Dispozițiile art. 299
alin. (2) din același C. proc. civ., nu sunt nici ele în măsură
să atragă competența materială a Înaltei Curți de
Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs
deoarece potrivit acestora, „recursul se soluționează de
instanța imediat superioară celei care a pronunțat
hotărârea în apel".
Cum în speță,
acțiunea a învestit în primă instanță judecătoria, iar
soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă
că nu este incidență norma art. 4 alin. (1) C. proc. civ., care
reglementează competența în materia recursului a instanței
supreme, întrucât nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel.
O altfel de interpretare, care
să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în
materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar
însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme
noi de competență, în contradicție cu dispozițiile
constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție
„competența instanțelor judecătorești și procedura de
judecată sunt prevăzute numai de lege").
Pentru aceste considerente, Înalta
Curte va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea
Curții de Apel Cluj, ca instanță ierarhic superioară celei
care a realizat judecata în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competența
de soluționare a recursurilor declarate de reclamanta A. și de
pârâtul B. Cluj-Napoca, prin primar împotriva Deciziei nr. 1286 din 9 octombrie
2037 a Tribunalului Cluj, secția civilă, în favoarea Curții de
Apel Cluj.
Fără cale de atac.
Pronunțată în
ședință publică astăzi, 21 martie 2018.