ÎCCJ, Secția penală

Asupra contestației de față, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 31 din 25 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/270/2017, în temeiul art. 5491 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., s-a respins propunerea de desființare de înscrisuri formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, prin ordonanța de clasare din data de 05.01.2017, dispusă în Dosarul nr. x/P/2016.

Pentru a pronunța această soluție, judecătorul de cameră preliminară a reținut, în esență, că, la data de 31 mai 2017, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a transmis Judecătoriei Onești un exemplar al ordonanței de clasare din 05.01.2017, dispusă în Dosarul nr. x/P/2016, față de notarul public A., propunând desființarea actelor notariale care au făcut obiectul cercetărilor în cauză, respectiv certificatul suplimentar de moștenitor nr. 138 din 09.12.2004 și actul subsecvent acestuia - contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1847 din 06.07.2006.

Prin sentința penală nr. 513 din 19.06.2017, Judecătoria Onești a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău, reținând că, raportat la calitatea de notar a intimatului A., în conformitate cu dispozițiile art. 5491 alin. (1) coroborate cu art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., acestei instanțe îi revine competența materială de judecare a cauzei.

Ca urmare, cauza a fost înregistrată, la data de 30.06.2017, pe rolul Curții de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Analizând propunerea de desființare de înscrisuri, instanța a reținut că, în motivarea acesteia, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a arătat că, prin ordonanța nr. x/P/2016 din 05.01.2017, în baza dispozițiilor art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și art. 315 alin. (1) lit. b) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii, de către notarul public A., a infracțiunii prev. de art. 321 C.pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

Prin aceeași ordonanță s-a dispus sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea desființării totale a certificatului suplimentar de moștenitor nr. 138 din 09.12.2004 și a actului subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public A., sub nr. 1847 din 06.07.2006.

Prin notele scrise transmise instanței, intimatul A. a solicitat respingerea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, arătând că certificatul suplimentar de moștenitor emis pe numele lui B., în prezent decedat, a fost legal întocmit, întrucât din înscrisurile prezentate de către acesta rezulta că este unicul moștenitor al părinților săi, C. și D..

În acest sens, a arătat că E., fratele lui B. și tatăl persoanei vătămate F., a renunțat la moștenirea după ambii părinți (C. și D.), fapt constatat prin certificatele de moștenitor nr. 349/1973 și 163/1980, în cuprinsul cărora au fost consemnate și numerele declarațiilor de renunțare la moștenire, respectiv nr. 293/1973 și 556/1980.

A mai arătat că cele două certificate de moștenitor nu au fost contestate de către tatăl persoanei vătămate și că, în urma unor investigații personale, a identificat în arhiva Camerei Notarilor Publici Bacău, Registrul de declarații succesiuni, în cuprinsul căruia, la poziția 293 din 03.05.1973, apare înregistrată declarația de renunțare la moștenire formulată de E. în dosarul notarial nr. x/1973.

Analizând actele dosarului, Curtea a apreciat neîntemeiată propunerea parchetului, reținând, în acest sens, că înscrisul principal a cărei desființare se solicită, respectiv certificatul suplimentar de moștenitor nr. 138/2004, care atestă calitatea de unic moștenitor a numitului B. asupra bunului imobil situat în Onești, jud. Bacău (ce nu a fost cuprins inițial în masa succesorală rămasă de pe urma defuncților C. și D.), a fost emis pe baza certificatelor de moștenitor nr. 293/1973 și nr. 556/1980, în cuprinsul cărora s-a reținut calitatea de renunțător la succesiune, după ambii părinți, a tatălui persoanei vătămate, E.

Judecătorul a apreciat că acest ultim aspect este confirmat de extrasul din Registrul de succesiuni pe anul 1973, care a fost depus în xerocopie la dosarul Judecătoriei Onești de către intimatul A., în care, la poziția 293 din 03.05.1973, figurează înregistrată declarația de renunțare la moștenire formulată de E. în dosarul de succesiune nr. x/1973.

Totodată, instanța a reținut că certificatele de moștenitor sunt acte autentice, care se bucură de prezumția de validitate până la proba contrară. Or, în condițiile în care certificatele de moștenitor pe baza cărora a fost emis înscrisul de referință nu au fost până în prezent desființate, nu au făcut obiectul vreunor plângeri penale a persoanei vătămate și nici nu au fost vizate de cercetări penale, este evident că în aceste condiții nu se poate proceda la desființarea certificatului eliberat ulterior.

Deopotrivă, instanța a apreciat că, în contextul prezentat și în condițiile în care procedura prev. de art. 5491 C. proc. pen. nu permite o judecată în contradictoriu și cu persoana care deține calitatea de cumpărător în contractul subsecvent, este evident că nu se poate proceda la desființarea acestuia.

În final, constatând și că, în cuprinsul ordonanței de clasare, nu s-a făcut o analiză pe fond cu privire la valabilitatea înscrisului a cărui desființare se solicită și nici în ceea ce privește certificatele de moștenitor pe baza cărora a fost emis acesta, Curtea a concluzionat că propunerea de desființare de înscrisuri formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău este nefondată.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat contestație petentul F., criticând-o pentru netemeinicie, cu argumentarea că prima instanță, în mod injust, nu a constatat că înscrisurile a căror desființare se solicită au fost întocmite pe baza unor declarații nereale, respectiv declarațiile de renunțare la moștenire ale tatălui său, E.

În cuprinsul precizărilor transmise la dosarul de contestație, petentul F. a mai arătat că, deși certificatul suplimentar de moștenitor a avut menirea de a atesta calitatea de unic moștenitor a numitului B. (unchiul său), asupra unui bun imobil ce nu a fost cuprins inițial în masa succesorală rămasă de pe urma defuncților D. și C. (bunicii săi), acest înscris nu a fost emis doar în baza certificatelor anterioare de moștenitor nr. 293/1973 și nr. 556/1980, ci și pe baza declarațiilor martorilor G. și H., care, cu rea-credință, nu au menționat faptul că, de pe urma defunctului E. (tatăl său), au rămas trei moștenitori, respectiv copii acestuia, F., I. și J. Or, în condițiile în care certificatul suplimentar de moștenitor nr. 138 din 09.12.2004 a fost emis pe baza celor două declarații nereale, acesta a dobândit caracterul unui act de sine stătător, care nu se mai află în relații de interdependență față de certificatele de moștenitor nr. 293/1973 și nr. 556/1980, ce nu sunt susceptibile de critici.

În raport cu argumentele prezentate, contestatorul a solicitat admiterea contestației, desființarea încheierii atacate, iar în rejudecare, admiterea propunerii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, cu consecința desființării certificatului suplimentar de moștenitor nr. 138 din 09.12.2004 și a actului subsecvent acestuia - contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1847 din 06.07.2006, ambele întocmite de notarul public A.

Analizând contestația formulată pe baza actelor dosarului și a dispozițiilor legale relevante în materia de referință, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, o constată ca fiind nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 5491 C. proc. pen., în cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, și sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale sau a desființării unui înscris, ordonanța de clasare sau, după caz, ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoțită de dosarul cauzei, se înaintează instanței căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunțarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanța de renunțare la urmărirea penală.

În procesul penal, desființarea totală sau parțială a unui înscris reprezintă o modalitate fie de reparare în natură a prejudiciului cauzat prin infracțiuni de rezultat (când desființarea unui înscris constituie o măsură prin care se restabilește, practic, situația anterioară săvârșirii infracțiunii), fie de înlăturare a stării de pericol ce ar deriva din menținerea în circuitul civil a unor înscrisuri necorespunzătoare adevărului, caracteristică infracțiunilor de fals și care constituie finalitatea procedurii prevăzute de art. 5491 C. proc. pen.

Din interpretarea dispozițiilor legale precitate rezultă că, în situația în care, într-o cauză penală, se pune problema desființării unui înscris falsificat, în ipoteza clasării sau a renunțării la urmărirea penală, procurorul are obligația să sesizeze judecătorul de cameră preliminară cu propunerea de desființare totală sau parțială a înscrisului, ordonanța de clasare sau, după caz, ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, conținând această dispoziție, confirmată în procedura prevăzută de art. 339-340 C. proc. pen., constituind actul de sesizare a judecătorului de cameră preliminară.

Deopotrivă, rezultă că obiectul judecății în procedura prevăzută de art. 5491 C. proc. pen. poartă exclusiv asupra desființării totale sau parțiale a unui înscris constatat fals în procedura penală anterioară desfășurată de procuror, iar nu asupra însuși caracterului fals al acestuia, care determină, subsecvent, anularea sa.

Aceasta presupune, prin urmare, că, în situația în care se solicită desființarea unui înscris ca efect al unei soluții de netrimitere în judecată, probatoriul administrat în cursul urmăririi penale trebuie să ateste existența infracțiunii de fals, respectiv întrunirea tuturor cerințelor normei de încriminare, dar și persoanele în sarcina cărora s-a decelat forma de vinovăție a intenției, chiar dacă acțiunea penală s-a stins prin prescripție.

Prin urmare, sesizarea formulată de procuror trebuie să-și găsească un fundament probator în dosarul de urmărire penală, acesta fiind punctul de pornire pe baza căruia judecătorul de cameră preliminară, în procedură contradictorie, va putea soluționa sesizarea, administrând, fie din oficiu, fie la cererea părților sau a altor persoane interesate citate în procedură, dacă este cazul, probele necesare pentru definitiva stabilire a caracterului fals al înscrisurilor a căror desființare totală ori parțială este solicitată.

În acest context, circumscriindu-și examenul principiului jurisprudențial conform căruia desființarea înscrisului nu poate fi decât consecința constatării existenței infracțiunii de fals, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, constată că organul de urmărire penală nu a evidențiat, în ordonanța de clasare, date suficiente pentru a se releva elementele necesare reținerii caracterului fals al înscrisurilor analizate, limitându-se la invocarea împlinirii termenului de pescripție a răspunderii penale a notarului public, ce a paralizat cercetarea penală.

Se reține, în acest sens, că analiza efectuată în actul procedural de clasare nu vizează vreun aspect util identificării elementului material al infracțiunii sesizate în privința notarului public A. (fals intelectual), procurorul limitându-se la a preciza că notarul public a emis certificatul suplimentar de moștenitor în condițiile în care persoanele audiate pe parcursul procedurii notariale, respectiv martorii G. și H., "nu au făcut nicio mențiune referitoare la existența celor 3 copii ai defunctului E., aspect, de altfel, invocat, ca atare, în cuprinsul plângerii penale formulate de petentul F. Or, procurorul nu a menționat ce fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului au fost atestate de notar sau care date au fost omise a fi inserate în cuprinsul certificatului suplimentar de moștenitor a cărei desființare se solicită, care îi conferă acestuia un caracter fals.

Dată fiind însă natura juridică a procedurii pendinte, instanța de contestație nu poate suplini integral urmărirea penală și nici nu se poate substitui procurorului pentru a decela, ea însăși, elementele necesare constatării existenței infracțiunii de fals intelectual. Așa fiind, situația juridică a moștenirii defuncților D. și C., constând în imobilul din municipiul Onești, jud. Bacău, poate fi clarificată numai de către instanțele civile, judecătorul de cameră preliminară neputând da o astfel de rezolvare în prezentul cadru procesual.

Deopotrivă, constată că, în prezenta procedură, instanța poate desființa, total sau parțial, înscrisurile falsificate, ale căror efecte se produc, în principiu, asupra persoanelor a căror implicare sau tangență cu activitatea ilicită a fost deja stabilită de către organul de urmărire penală care a emis ordonanța de clasare.

Situația este însă diferită în ipoteza în care, urmare desființării înscrisului falsificat, se tinde și la desființarea actului subsecvent (nefalsificat), nu în scopul înlăturării stării de pericol pe care o implică rămânerea, în circuitul civil, a unui înscris care nu reflectă adevărul - finalitate esențial specifică procedurii prevăzute de art. 5491 C. proc. pen. -, ci, mai degrabă, în vederea reparării în natură a unui prejudiciu civil - cum este cazul în speță. Or, specificitatea problematicii reparării prejudiciului civil, prin comparație cu cea a desființării unui înscris fals, impune recurgerea la mijloacele procesual civile adecvate și sesizarea instanțelor civile competente.

Pentru aceste considerente, constatând legală și temeinică soluția primei instanțe de respingere a propunerii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău de desființare de înscrisuri, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, va respinge, ca nefondată, contestația formulată de petentul F. împotriva încheierii nr. 31 din 25 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, dispunând, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de petentul F. împotriva încheierii nr. 31 din 25 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă contestatorul petent la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2017.