ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3049/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3049/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, mai mulți reclamanți - în calitate de salariați - au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, acordarea anumitor drepturi salariale.

La termenul din 13 aprilie 2018 tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi privește pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., formându-se dosarul nr. x/2018.

Prin sentința nr. 3154 din data de 13 aprilie 2018 Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu, și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

În motivare, instanța a reținut că reclamanții din cauza disjunsă au domiciliul pe raza județului Vaslui și sunt salariați ai Camerei de Conturi Vaslui.

Învestit prin declinare, Tribunalul Vaslui, secția civilă a pronunțat sentința nr. 685 din data de 21 iunie 2018, prin care prin care a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În cauză, acțiunea introductivă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar, și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului și locului de muncă a unora dintre reclamanți.

Instanța a reținut că, la data învestirii sale, Tribunalul București a fost legal sesizat în virtutea dispozițiilor art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, iar în caz de disjungere instanța de judecată rămâne competentă.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul supus analizei, având ca obiect cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum acesta este definit în dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Din punct de vedere al competenței materiale și teritoriale de soluționare a cauzei, se reține că în materia conflictelor individuale de muncă, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant, sunt relevante pentru stabilirea competenței dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

De asemenea, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiași articol dispune că dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

În cauză, acțiunea introductivă având ca obiect drepturi salariale individuale a fost formulată de mai mulți reclamanți și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la domiciliul majorității reclamanților.

Verificând actele și lucrările dosarului, se constată că drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, situație în care dispozițiile legale prevăzute de art. 59 C. proc. civ. referitoare la coparticipare procesuală sunt pe deplin aplicabile, cererea de chemare în judecată putând fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se reține că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale mai sus amintite, astfel încât măsura disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, care rămâne competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată disjunsă.

Dispunând disjungerea cererii formulate de reclamante, în mod eronat Tribunalul București a înțeles să admită excepția necompetenței teritoriale în dosarul nou-format, având în vedere că măsura disjungerii, fiind o instituție pusă de legiuitor la dispoziția instanței de judecată atât în scopul unei mai bune administrări a justiției, cât și pentru respectarea dispozițiilor legale care impun soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, nu putea fi folosită ca argument pentru dezînvestirea instanței de soluționarea cererii de chemare în judecată, prin invocarea necompetenței teritoriale.

Având în vedere că Tribunalul București a fost legal învestit în virtutea dispozițiilor art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, acesta rămâne competent să soluționeze cauza în caz de disjungere, astfel încât, pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.