ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3122/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3122/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra cauzei de față,, reține

următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Reșița reclamantul Orașul Bocșa,

prin primar, a chemat în judecată pe pârâta SC E. SA București, solicitând

obligarea acesteia să-i restituie în deplină proprietate și posesie imobilul

înscris în C.F. Bocșa Română - lacul C.M.B. și str. U. în suprafață de 83.826

mp, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, a arătat că lacul C.M.B.

și strada U. fac parte din domeniul public al orașului Bocșa, așa cum rezultă

din H.G. nr. 532/2002, și nu puteau face obiectul nici unui act de înstrăinare

atâta timp cât dintotdeauna au fost de utilitate publică, motiv pentru care

orice act încheiat cu privire la acestea este lovit de nulitate absolută.

În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 480

C. civ. și art. 136 alin. (2), (3), (4) din Constituția României.

Prin sentința civilă nr. 11/2009 Judecătoria

Reșița a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența în

favoarea Tribunalului Caraș Severin.

Prin precizarea de acțiune formulată în fața

Tribunalului Caraș Severin, reclamantul a chemat în judecată și pârâta SC

M.C.M. S. SA, solicitând obligarea pârâtei SC E. SA București să-i predea în

deplină proprietate și pașnică posesie imobilele proprietate publică a Orașului

Bocșa - lacul și strada U., să fie obligată pârâta SC M.C.M. S. SA să-i predea

în deplină proprietate și pașnică posesie parte din imobilul strada U., să se

dispună identificarea din punct de vedere topografic și cadastral a acestor 2

imobile, prin măsurarea lor, dezmembrarea parcelelor și atribuirea de nr. cadastrale

noi și înscrierea parcelelor proprietatea reclamantului în cărți funciare

distincte; să se dispună înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de

proprietate publică a Orașului Bocșa asupra celor două imobile.

Prin încheierea civilă nr. 22558/2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Sibiu.

Prin sentința civilă nr. 954/2013, Tribunalul

Sibiu a respins atât excepția insuficientei timbrări a acțiunii, cât și cererea

de chemare în garanție, invocate de aceeași pârâtă SC E. SA.

Au fost respinse excepțiile lipsei calității

procesuale pasive, a inadmisibilității cererii de chemare în garanție și a

autorității de lucru judecat, invocate de chemata în garanție SC M. SPRL.

S-a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr.

532/2002, anexa 6, invocată de pârâta SC E. SA și de chemata în garanție SC M.

SPRL.

S-a respins acțiunea civilă formulată de

reclamant, cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC E. SA

București. De asemenea, s-a respins cererea de obligare la plata cheltuielilor

de judecată formulată de pârâta SC E. SA.

Reclamantul a fost obligat să plătească

chematei în garanție SC M. SPRL Constanța suma de 10.000 lei cheltuieli de

judecată.

În motivare, s-au reținut următoarele:

Cu privire la excepția de nelegalitate,

instanța a constatat că aceasta este inadmisibilă, față de împrejurarea că

actul atacat, H.G. nr. 532/2002 este un act administrativ cu caracter

individual, emis anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 554/2004,

care reglementează această excepție.

Instanța a reținut că H.G. nr. 532/2002 a

fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 213/1998, având

în vedere că anexa 6 atestă dreptul de proprietate publică al orașului, nu al

județului, situație în care, potrivit art. 21 alin. (1) din Lege, inventarul a

fost însușit legal de Consiliul Local, prin Hotărârea nr. 45/2001 a Consiliului

Local al Orașului Bocșa. Inventarul este semnat de o comisie din care a făcut

parte și primarul Orașului Bocșa. Inventarele întocmite de comisiile speciale

și însușite de consiliile locale doar se centralizează de consiliul județean și

se trimit guvernului în vederea atestării dreptului de proprietate publică,

dispozițiile legale în acest sens fiind respectate în speță.

Cu privire la excepția insuficientei

timbrări, instanța a constatat că la Judecătoria Reșița reclamanta a precizat

valoarea bunurilor ce fac obiectul acțiunii și, raportat la acea valoare, s-a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului.

Tot raportat la acea valoare, Tribunalul

Caraș-Severin a pus în vedere reclamantei să achite taxa de timbru, care a și

fost achitată. Ulterior, reclamanta nu a formulat nici o precizare de acțiune

prin care să-și majoreze pretențiile, astfel că s-a apreciat că acțiunea a fost

legal timbrată.

În ce privește excepția lipsei calității

procesuale a chematei în garanție SC M. SPRL, aceasta a fost considerată

neîntemeiată, fiind legată de fondul cauzei și câtă vreme pârâta are pretenții

de la aceasta, să o garanteze pentru o eventuală obligație pe care i-ar

stabili-o instanța, această pretenție îi conferă calitate procesuală, urmând ca

instanța să stabilească dacă este sau nu întemeiată pe fond.

De asemenea, excepția autorității de lucru

judecat a fost apreciată neîntemeiată, având în vedere că nici unul din

procesele care s-au aflat pe rolul instanțelor, având ca obiect aceleași

imobile, nu s-au finalizat prin soluționarea fondului cauzei.

Și excepția inadmisibilității cererii de

chemare în garanție a fost reținută ca neîntemeiată, întrucât analizarea

acesteia presupune soluționarea fondului cauzei.

Excepția de garanție, prevăzută de art. 1339

C. civ., invocată de chemata în garanție, a fost de asemenea constatată

neîntemeiată, față de soluția preconizată pe fondul cauzei, și mai mult, s-a

reținut că reclamantul nu răspunde de evicțiune față de pârâtă, având în vedere

că a avut doar calitatea de membru în comisia de licitație, calitate în care a

verificat documentele de participare la licitație conform caietului de sarcini

pentru ofertanții care s-au înscris la licitație.

În consecință, instanța a respins ca

neîntemeiate toate excepțiile invocate.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că imobilele ce

fac obiectul procesului au fost înscrise inițial în C.F. Bocșa Română (lacul)

la B1 respectiv C.F. și s-au aflat în proprietatea „Uzinelor de Fer” și

„Domeniile din Recița”, de la localizare, iar în anul 1967 au trecut în

proprietatea Statului Român, fiind transcrise în C.F.

La descrierea imobilului nu este identificată

vreo stradă sau vreun lac. În C.F. (filele 138, 139) imobilele au fost înscrise

sub A+1 și 2 și tot aici a fost adus și imobilul „teren”, adus aici din C.F.,

fiind trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 712/1966.

Trebuie subliniat că acest imobil nu a fost identificat nicicând în C.F. ca

având categoria de „drum” sau „stradă”.

La descrierea imobilului în C.F. apare

identificat pentru prima dată „lacul”, ceea ce înseamnă că la data preluării la

Stat, acest lac exista. Expertiza efectuată în cauză a concluzionat că lacul

s-a format ca urmare a excavărilor de pământ din incinta uzinei, datorită

pânzei freatice ridicate.

Din evidența de carte funciară rezultă că

imobilele ce fac obiectul prezentului proces au fost intabulate în favoarea C.M.B.

la 1 aprilie 1999, în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate

în condițiile H.C.M. nr. 834/1991.

Din analiza operațiunilor de carte funciară

rezultă că proprietar al imobilelor ce fac obiectul revendicării a fost din

anul 1999 C.M.B. SA Bocșa. Cu toate acestea, fără nici un drept, reclamantul

Orașul Bocșa a inclus în listele de inventar pentru domeniul public al

orașului, în anul 2001, prin Hotărârea Consiliului Local nr. 45/2001, cele două

imobile care se aflau în proprietatea privată a unei persoane juridice.

Listele de inventar întocmite de consiliul

local nu au valoarea unui titlu de proprietate, astfel că nu este posibilă nici

măcar o comparație de titluri între cel presupus al reclamantului și titlul de

proprietate al pârâților.

Pe de altă parte, actele care au stat la baza

intabulării dreptului de proprietate asupra imobilelor nu au fost atacate, nici

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate, în baza căruia s-a

intabulat dreptul de proprietate al C.M.B. SA Bocșa, nici contractele de vânzare-cumpărare

prin care imobilele au fost dobândite de actualii proprietari, pârâtele SC E.

SA și SC M.C.M. S. SRL.

Ca urmare, s-a apreciat că deși cele două

imobile, „strada U.” și „lac” au fost incluse în domeniul public al Orașului

Bocșa, H.G. nr. 532/2002 care atestă această împrejurare, nu constituie titlu

de proprietate care să poată fi opus înscrierilor din cartea funciară și care

fac dovada proprietății pârâților asupra acestor imobile.

Față de soluția dată acțiunii principale,

cererea de chemare în garanție a fost, de asemenea, respinsă ca neîntemeiată,

pârâta nefiind obligată să predea reclamantului imobilele ce fac obiectul

dreptului de proprietate. S-a constatat de altfel, că cererea de chemare în

garanție este neîntemeiată și pentru faptul că membrii comisiei de lichidare nu

răspund pentru evicțiunea eventuală cauzată pârâtei SC E. SA.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

reclamantul Orașul Bocșa prin primar și pârâta SC E. SA.

Prin Decizia nr. 21 pronunțată la data

de 28 martie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile si a trimis

cauza spre rejudecare la Tribunalul Sibiu.

În motivare, curtea de apel a reținut

următoarele:

În ceea ce privește motivul de apel invocat

de pârâta SC E. SA privitor la excepția de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002,

anexa 6, instanța de apel a arătat că prin H.G. nr. 532/2002 a fost atestat

domeniul public descris în inventarele însușite prin Hotărârea Consiliului

Local Bocșa nr. 45/2001, această hotărâre de guvern fiind, prin conținutul său,

un act administrativ individual. Data emiterii acestei hotărâri este anterioară

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Art. 4 alin. (1) din această lege,

respectiv art. 2 alin. (2) din Legea nr. 262/2007 permit analizarea legalității

unui act administrativ unilateral cu caracter individual, în cadrul unui

proces, pe cale de excepție, indiferent de data emiterii acestuia.

Cu toate acestea, se impun a fi reținute în

speță dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție referitoare la prioritatea

tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului dar și dispozițiile

art. 148 alin. (2) din Constituție care se referă la compatibilitatea și

concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența

comunitară.

În speță nu prezintă relevanță durata de 5

ani, la care face referire pârâtul apelant, în condițiile, în care, așa cum s-a

arătat, Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a face

distincție, se referă la acte emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004

iar Decizia nr. 3419/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție este incidentă în speță, tocmai pentru că vizează acte

individuale de natura celui contestat în speță, respectiv act normativ

individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Dimpotrivă, prezintă relevanță în cauză, din

perspectiva încălcării principiului securității raporturilor juridice,

împrejurarea că de la data emiterii H.G. nr. 532/2002 și până la momentul

invocării excepției de nelegalitate (15 martie 2003) a trecut o durată mare de

timp, aproximativ 11 ani.

În raport de toate aceste considerente,

curtea de apel a considerat că excepția de nelegalitate invocată de pârât este

inadmisibilă, așadar a apreciat ca inutilă și examinarea susținerilor

apelantului pârât referitoare la temeinicia acestei excepții, iar o altă

soluție pronunțată cu privire la H.G. nr. 532/2002 într-un alt dosar și vizând

situații anterioare modificării legii contenciosului administrativ nu poate fi

reținută ca relevantă, față de considerentele care au dus la concluzia

inadmisibilității excepției.

Chiar dacă în considerentele sentinței

tribunalul a analizat excepția de nelegalitate și sub aspectul temeiniciei,

curtea a apreciat că nu poate fi reținută lipsa de concordanță între

considerente și dispozitiv atâta timp cât prin dispozitiv excepția a fost

respinsă, iar în considerente sunt expuse argumentele care susțin ideea de

inadmisibilitate a excepției.

Referitor la apelul reclamantul, curtea de

apel a reținut următoarele:

Acțiunea cu care a fost investită prima

instanță are ca obiect revendicarea de către reclamantul Orașul Bocșa a

imobilelor „lac” înscris în C.F., Bocșa Română și „drum” înscris parțial pe nr.

top. (conform expertizei efectuate în cauză), de la pârâții SC E. SA și SC

M.C.M. S. SRL.

În susținerea acțiunii, reclamantul se

prevalează de dreptul său de proprietate publică asupra celor două imobile,

atestat de H.G. nr. 532/2002.

Prima instanță a reținut că, deși cele două

imobile au fost incluse în domeniul public al orașului Bocșa, H.G. nr. 532/2002

care atestă această împrejurare, nu constituie titlu de proprietate care să

poată fi opus înscrierilor din cartea funciară și care fac dovada proprietății

pârâților asupra acestor imobile, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele art. 480

C. civ. S-a mai reținut că listele de inventar întocmite de Consiliul local nu

au valoarea unui titlu de proprietate, astfel că nu este posibilă o comparație

între titlul presupus al reclamantului și titlul proprietatea pârâților.

Din depozițiile celor doi martori audiați în

fața instanței de apel cât și din cuprinsul expertizei întocmite în fața

instanței de fond, a rezultat că atât lacul cât și strada revendicată erau

afectate nu doar folosinței salariaților uzinei în incinta căreia se află ci și

locuitorilor orașului. De altfel, apartenența acestor imobile la domeniul

public al orașului Bocșa a fost atestată prin H.G. nr. 532/2002, a cărei

validitate nu mai poate fi discutată, astfel cum s-a reținut cu ocazia

analizării motivului de apel invocat de pârâtă.

Având în vedere că dreptul de proprietate al

reclamantului a fost dobândit prin efectul legii (art. 135 din Constituția

României și Legea nr. 213/1998), curtea a constatat că în speță se impun a fi

reținute prevederile art. 26 din Legea nr. 7/1996, în sensul că acest drept de

proprietate este opozabil terților și fără înscrierea în C.F.

Prin urmare, greșit prima instanță a apreciat

că Orașul Bocșa nu deține un titlu de proprietate care să poată fi supus

operațiunii de comparare de titluri în condițiile în care, așa cum s-a reținut,

pe de o parte, dreptul de proprietate a fost dobândit prin efectul legii, și pe

de altă parte, nu era necesară intabularea acestuia în C.F.

Împrejurarea că prima instanță nu a procedat

la compararea titlurilor de proprietate de care se prevalează părțile

echivalează cu soluționarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului,

motiv pentru care a fost casată sentința și trimisă cauza spre

rejudecare la tribunal, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii pârâta SC E. SA a

formulat recurs, fiind invocat motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Pârâta a criticat soluția instanței de apel

dată excepției de nelegalitate a H.G. nr. 532/2002. Aceasta nu trebuia respinsă

ca inadmisibilă, ci analizată pe fond, cu atât mai mult cu cât, nici practica

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este constată în acest sens

și nu există nici vreun recurs în interesul legii care să tranșeze

chestiunea. Se arată că, invocând mecanismele aplicării prioritare a dreptului U.E.

și ale interpretării conforme a dreptului intern, instanțele practic restrâng

domeniul de aplicare ratione materiae a excepției de nelegalitate.

Pe fondul cauzei, pârâta a reluat susținerile

din apel, arătând, în esență, că instanța a apreciat în mod greșit că

apartenența bunurilor care se încadrează în cele două categorii (străzi și

lacuri) ar fi dată de declarația Legii nr. 213/1998. Aceste prevederi sunt

invocate generic, fiind necesar ca bunurile din respectivele categorii să fie declarate

special, imperativ și prin lege specială ca făcând parte din domeniul public.

Analizând recursul formulat în cauză, prin

prisma motivului de recurs de ordine publică, invocat din oficiu, Înalta Curte

reține următoarele:

Conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ. „În

cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat

procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa

părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată

și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima

instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de

apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură

dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași

circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri

prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanța de apel va

anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată,

primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași

circumscripție, în cazul în care judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa

părții care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea

acestei măsuri prin cererea de apel. Dezlegarea dată problemelor de drept de

către instanța de apel, ca și necesitatea administrării unor probe sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Din textul de lege mai sus citat și

având în vedere circumstanțele speței, rezultă că măsura trimiterii

cauzei spre rejudecare primei instanțe se poate face de către

instanța de apel doar în condițiile tezei a II-a a art. 297 C. proc.

civ., respectiv dacă părțile au solicitat în mod expres acest lucru, prin

cererea de apel ori prin întâmpinare.

În speța de față, Înalta Curte

constată că acesta teză a textului de lege nu este îndeplinită.

Astfel, în cuprinsul motivelor de apel

formulate de reclamantul Orașul Bocșa, aflate la filele 4-6, în cuprinsul

motivelor de apel formulate de pârâta SC E. SA, aflate la filele 15-17, în

cuprinsul întâmpinării formulate de reclamantul Orașul Bocșa, aflată la filele

106-107 sau în cuprinsul întâmpinării formulată de pârâta SC E. SA, aflată la

filele 78-80 nu se regăsește o asemenea solicitare din partea părților.

Nici cu ocazia dezbaterilor pe fond a

apelurilor, în ședința de judecată din data de 07 martie 2014,

părțile nu au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei

instanțe.

Însă, instanța de apel nu a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Sibiu în temeiul art. 297 teza

a II-a C. proc. civ., ci în temeiul primei teze a acestui articol, care nu

permite desesizarea instanței de apel, ci doar anularea hotărârii atacate

și judecarea procesului cu evocarea fondului. Dispozițiile tezei I-a

a acestui articol are caracter imperativ.

Admițând apelurile, desființând

sentința și trimițând cauza la tribunal, pentru rejudecare,

instanța de apel nu s-a conformat textului de lege invocat, ceea ce atrage

casarea hotărârii, ca fiind pronunțată cu încălcarea legii.

În consecință, Înalta Curte constată că

în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., pentru că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute

sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

respectiv a încălcat prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

trimițând cauza spre rejudecare primei instanțe, greșeală care

se circumscrie motivului de recurs prevăzut și de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Având în vedere toate acestea, Înalta Curte

urmează să caseze decizia atacată și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC E. SA

împotriva Deciziei civile nr. 21 din 28 martie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13

noiembrie 2014.