ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1370/2021

Ședința publică din data de 16 iunie 2021

După deliberare, asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2362 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost anulat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1535 din 25 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Împotriva deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat cerere de revizuire reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., revizuenta a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii recursului și, în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, întrucât la momentul soluționării cauzei instanțele de judecată nu au avut în vedere extrasul de carte funciară nr. x, emis de OCPI la data de 02 aprilie 2021, unde la rubrica "proprietari și acte" este notată mențiunea "hotărâre judecătorească nr. 465/2017 din 16.02.2017, emisă de Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă, dosar nr. x/2015; act administrativ referat nr. x/2019 din 09.10.2019, emis de OCPIB Serviciul Cadastru".

La termenul din 16 iunie 2021, instanța a rămas în pronunțare asupra admisibilității cererii de revizuire, în raport de dispozițiile art. 513 alin. (3) și art. 509 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 493 alin. (5) din același cod.

Analizând cererea de revizuire, Înalta Curte constată că aceasta nu este admisibilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin decizia ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte a anulat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1535 din 25 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, decizia fiind pronunțată în complet de filtru. Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., această decizie nu este suspusă niciunei căi de atac.

Cum hotărârea a cărei revizuire se solicită nu este supusă niciunei căi de atac, fiind pronunțată în complet de filtru, reiese că împotriva acesteia nu poate fi exercitată nicio cale de atac, ordinară sau extraordinară.

Pe de altă parte, potrivit art. 509 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în ipoteza invocării unor înscrisuri noi, drept cauză a revizuirii, se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul.

Textul de lege enunțat instituie, deci, ca primă condiție de admisibilitate a cererii de revizuire ca hotărârea atacată să evoce fondul cauzei.

În speță, hotărârea supusă revizuirii este o hotărâre prin care a fost anulat recursul, în procedura de filtru, hotărâre care nu îndeplinește condiția de a evoca fondul.

În sensul art. 509 alin. (1) C. proc. civ., îndeplinește condiția de a evoca fondul, hotărârea prin care instanța rezolvă fondul pretenției deduse judecății prin cererea de chemare în judecată.

Evocarea fondului, ca expresie a uneia dintre condițiile prealabile de admisibilitate a cererii de revizuire, presupune fie stabilirea unei alte situații de fapt decât cea care fusese reținută în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând a se da o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății, decât cea care fusese aleasă până în acel moment.

Condiția ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul acestei căi extraordinare de atac, fiind o cale de retractare, prin care se solicită instanței care a soluționat fondul unui proces să revină asupra hotărârii atacate, invocându-se împrejurări noi care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunțării hotărârii.

Din moment ce prin decizia atacată pe calea revizuirii a fost anulat recursul pentru neîndeplinirea condițiilor de formă, respectiv a cerinței prevăzute de art. 486 lit. d) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității potrivit alin. (3) al aceluiași articol, se constată că această hotărâre nu evocă fondul, așa cum prevede drept condiție de admisibilitate a revizuirii art. 509 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, neîndeplinind condiția textului de lege enunțat, decizia nr. 2362 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă nu este susceptibilă de exercițiul căii de atac a revizuirii, nici din această perspectivă.

Analizând pricina din perspectiva dreptului de acces la o instanță, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, analizând garantarea dreptului la un recurs efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest drept presupune că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale. Ca atare, dreptul la un recurs efectiv obligă la asigurarea a cel puțin o cale de atac care să garanteze toate drepturile și garanțiile specifice judecării în fața unui tribunal, care să poată analiza încălcarea dreptului subiectiv, pe fondul său, și nu instituie în orice circumstanțe dreptul la redeschiderea unor căi extraordinare de atac. Or, cererea de revizuire, fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, și nu poate fi transformată într-un "recurs deghizat" prin care partea să pună în dezbatere pretinse erori de judecată.

De asemenea, din perspectiva jurisprudenței Curții Constituționale a României stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiție. În acest sens, este Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește și este de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.

Prin decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituțională a reținut că principiul accesului liber la justiție trebuie interpretat și prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38). Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 513 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2362 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2362 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, ca inadmisibilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2021.