ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2051/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 05.04.2018 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să aplice teoria impreviziunii și să adapteze contractul de credit nr. x/27.06.2008, încheiat între reclamant și pârâtă, în sensul de a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din diferența de curs valutar franc elvețian/leu, determinat de schimbarea împrejurărilor care au dus la încheierea contractului de credit în franci elvețieni, în sensul că toate sumele datorate de reclamant în temeiul convenției de credit se vor calcula, începând cu data introducerii acțiunii, la o valoare a francului elvețian egală cu jumătate din diferența dintre cursul francului elvețian de la momentul plății și valoarea aceleiași monede de la momentul contractării, la care se va adăuga valoarea francului elvețian de la momentul contractării creditului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 210/22.02.2019, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins excepția necompetenței sale teritoriale, a respins acțiunea și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 16.607,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 590/11.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă; a fost obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 8.463 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

În motivare, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că instanța de apel, preluând integral argumentele intimatei, a aplicat în mod greșit normele de drept material care reglementează impreviziunea.

Cu privire la nominalismul monetar, recurentul a arătat că instanța de apel, reținând că nu a fost răsturnată prezumția bunei-credințe a intimatei, a apreciat că acest principiu este pe deplin aplicabil.

În continuare, a reiterat argumentele prezentate în fața instanțelor de fond, care, în opinia autorului căii de atac, relevă reaua-credință a intimatei și a evocat jurisprudența C.J.U.E. cu privire la acest aspect.

A arătat recurentul că în mod greșit instanța de prin control judiciar a considerat fluctuația cursului valutar un fenomen obișnuit, iar nu un risc supraadăugat, deși nu a invocat prin acțiune o imposibilitate de plată, un refuz de a achita ratele sau o intenție de a se sustrage de la plata ratelor asumate cu ocazia încheierii contractului de credit, ci a invocat și probat că executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă.

În acest context, a subliniat că nu a solicitat exonerarea sau înghețarea cursului de schimb la nivelul celui de la data încheierii contractului, ci doar modificarea pentru viitor a convenției, în sensul împărțirii între părți a riscului derivat din diferențele de curs valutar.

În opinia recurentului, argumentele sale privind supraevaluarea monedei francului elvețian în raport cu data încheierii contractului, ca urmare a crizei economice mondiale, trebuie analizate din perspectiva riscului supraadăugat și dezechilibrului grav produs între prestațiile părților în sensul înclinării balanței în mod excesiv către debitor.

A susținut autorul căii de atac că pregătirea sa juridică, invocată de intimată, nu este relevantă raportat la mecanismele financiar-bancare și politica financiară mondială, dar și că banca, în calitate de profesionist în domeniul financiar, trebuia să cunoască evoluția creditului și să îl informeze cu privire la consecințele economice ale angajamentului asumat.

În acest context, a arătat că este un debitor de bună-credință, care și-a asumat o fluctuație rezonabilă a cursului de schimb, însă nu a acceptat expres riscul schimbării împrejurărilor într-o atare măsură.

De asemenea, a susținut că la momentul încheierii contractului a acționat de pe o poziție inegală în raport cu intimata, contractul fiind unul de adeziune.

Astfel, s-a aflat în imposibilitate de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauzele esențiale, întregul act juridic fiindu-i impus.

Potrivit autorului căii de atac, instanțele naționale sunt obligate să verifice nu numai dacă banca a acționat cu bună-credință și a informat consumatorul la momentul încheierii contractului cu privire la toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligației sale, dar și crearea unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cea de-a doua critică a recurentului vizează cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat de ambele instanțe de fond.

Sub acest aspect, a susținut că sumele acordate cu acest titlu sunt excesive, în raport cu activitatea prestată de avocatul intimatei, astfel că se impune cenzurarea lor în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, a invocat jurisprudența C.E.D.O. și a susținut că prin reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nici nu îl modifică, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a pierdut procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.

În final, recurentul a susținut că s-a aflat în imposibilitate de a solicita în fața primei instanțe cenzurarea onorariului, întrucât nu i s-a adus la cunoștință cuantumul acestuia.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

La 03.02.2020 intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 26.02.2020, recurentul a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Luând în analiză, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată de intimată, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, recurentul a indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.

Toate argumentele expuse în cadrul criticilor din recurs urmăresc însă doar o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt; astfel, recurentul a arătat că instanța de apel, reținând în mod eronat că nu a fost răsturnată prezumția bunei-credințe a intimatei, a apreciat că este aplicabil principiul nominalismului monetar; a reiterat argumentele prezentate în fața instanțelor de fond, care, în opinia sa, relevă reaua-credință a intimatei și a susținut că în mod greșit instanța de prin control judiciar a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile impreviziunii, apreciind că fluctuația cursului valutar reprezintă un fenomen obișnuit, iar nu un risc supraadăugat; toate aceste susțineri reprezintă trimiteri la elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat.

Astfel, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestită cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Deși a reclamat încălcarea normelor de drept material care reglementează impreviziunea, recurentul face trimitere doar la probe și la situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

Criticile dezvoltate de recurent vizează modul în care instanța de apel a analizat, din perspectiva situației de fapt reținute și a probelor administrate, reaua-credință a intimatei și îndeplinirea condițiilor impreviziunii.

Or, examinarea instanței de recurs este limitată de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Nici criticile vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanțele de fond nu pot face obiectul analizei de recurs, întrucât nu vizează nelegalitatea deciziei recurate.

Se cuvine subliniat, în acest context, și faptul că instanța de apel, în urma propriilor verificări, a reținut ca fiind nefondată susținerea autorului căii de atac, potrivit căreia s-a aflat în imposibilitate de a solicita în fața primei instanțe cenzurarea onorariului, întrucât nu i s-a adus la cunoștință cuantumul acestuia.

Prin decizia nr. 3/20.01.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat doar formal.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 590/11.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2020.