ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1106/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea introductivă, înregistrată la data de 4 noiembrie 2015, pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la diferența de bani achitată în Dosarul nr. x/2007, suma stabilită de instanță fiind achitată 3 ani mai târziu de pârâtă. Este vorba despre suma de 23.625.072 RON vechi, achitată de reclamanți în anul 1997 pentru imobilul pierdut pe cale judecătorească. Pârâta i-a restituit banii în 2013 - 2014, însă erau indexați la valoarea din anul 2010, iar nu de la momentul restituirii.

Prin Sentința civilă nr. 13305 din 12 octombrie 2016, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția lipsei de interes, invocată de instanță din oficiu, respingând, în consecință, acțiunea.

Prin Decizia nr. 1421A din 27 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 13305 din 12 octombrie 2016, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. și cu intimatul-pârât Ministerul de Finanțe, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, ca nefondat.

Competența soluționării recursului declarat de reclamanta A. împotriva acestei din urmă decizii a fost declinată în favoarea Înaltei Curți de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 40 din 5 februarie 2018, reținându-se în motivarea soluției incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017, precum și a dispozițiilor art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 31 octombrie 2017.

Prin rezoluția din 6 noiembrie 2017, s-a fixat termen la 22 noiembrie 2017 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Soluția de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel Bacău, cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 (pct. 30 și 31), nu poate învesti legal instanța supremă.

Pe de o parte, Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este incidentă cauzei, având în vedere data pronunțării hotărârii instanței de apel și data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial (nr. 582/20.07.2017), raportat Ia dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră principiul producerii efectelor general obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în Monitorul Oficial).

Astfel fiind, dezînvestirea curții de apel cu trimitere la considerentele unei decizii a instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei.

În egală măsură, este lipsită de fundament soluția de declinare a judecării recursului în favoarea instanței supreme, în conformitate cu dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 322 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1421A din 27 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2018.

Procesat de GGC - CT