ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 34/2018

Decizia nr. 34/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, la data de 22.01.2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâților la plata despăgubirilor rezultate din vânzarea abuzivă a drepturilor sale asupra imobilului situat în București, sector 3. La data de 13.03.2015, reclamantul a depus la dosar cerere completatoare prin care a solicitat obligarea pârâților și la plata daunelor morale pricinuite acestuia și familiei sale, în urma celor 12 ani de procese, începând cu anul 2012, în cuantum de 500.000 lei, constând în cheltuieli judiciare, deplasări, executări judecătorești, degradarea sănătății.

La data de 26.10.2015, reclamantul a depus la dosar precizare, prin care a arătat că în ceea ce privește obligația de a indica motivele de drept pe care se întemeiază cererea, raportul juridic dedus judecății se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun, având corespondent în drept în dispozițiile art. 44 din Constituția României, Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., art. 1350 noul C. civ. și art. 1349 noul C. civ.

Reclamantul a mai arătat că primul capăt de cerere al acțiunii este reprezentat de obligarea pârâților la plata unei despăgubiri constând în cota de ¾ din valoarea celor 4 apartamente, situate în imobilul din sector 3. De asemenea, a arătat că răspunderea civilă delictuală a Consiliului General al Municipiului București și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, constă în acea specie de răspundere juridică, prin intermediul căreia cei doi pârâți se fac vinovați de producerea, în detrimentul reclamantului, a unui prejudiciu pe care solicita să-l repare.

În ceea ce privește valoarea obiectului cererii și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, reclamantul a menționat valoarea bunului raportat la valoarea de impunere fiscală a acestuia, respectiv 814.309 lei, astfel cum rezultă din cuprinsul adresei nr. 1516064 din 26 martie 2008 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 3 București, însă a solicitat să se observe că invocă pretenții doar cu privire la cota de ¾ din valoarea imobilului (raportat la cota succesorală) și doar cu privire la corpul principal și mansardă, nu și la subsol (508.944 lei). Prin sentința civila nr. 217 din 14 ianuarie 2016 a Judecătoriei sectorului 3 București a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 03.03.2016, sub nr. x/3/2016. Prin sentința civilă nr. 1374 din 25 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu și a respins cererea formulată de reclamantul A., ca prescrisă. Prin decizia nr. 603/A din data de 29 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1374 din 25 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a dispus anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate.

Împotriva deciziei nr. 603/A din data de 29 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte a dispus, prin rezoluția din data de 14 septembrie 2017, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin raportul întocmit în cauză, la data de 05 octombrie 2017, s-a reținut că recursul este declarat împotriva unei hotărâri judecătorești care nu este supusă acestei căi de atac. Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc.

civ., a dispus, prin rezoluția din 09 octombrie 2017, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus punct de vedere asupra raportului, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Constatându-se încheiată procedura de filtru, prin rezoluția din data de 15 noiembrie 2017, s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 16 ianuarie 2018, fără citarea părților. Analizând recursul, în raport de excepția de inadmisibilitate, reținută prin raportul întocmit în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., „sunt hotărâri definitive, cele date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs”.

Potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of. nr. 89/12.02.2013, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 95/2016: „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 634 C. proc. civ. și art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, rezultă că decizia pronunțată în apel, în soluționarea unui litigiu patrimonial a cărui valoare este mai mică de 1.000.000 lei, este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului. Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 369 din data de 30 mai 2017 pronunțată de Curtea Constituțională a României, publicată în M. Of. nr. 582/20.07.2017, sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a fost declarată neconstituțională.

În considerente, instanța de contencios constituțional a reținut că, efect al constatării neconstituționalității dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, urmează a se aplica prevederile textului de lege în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după data publicării prezentei decizii în M. Of., în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul material prevăzut de același text de lege. În consecință, dat fiind faptul că decizia atacată cu recurs în prezenta cauză a fost pronunțată la data de 29 iunie 2017, anterior publicării Deciziei nr. 369 din data de 30 mai 2017 pronunțată de Curtea Constituțională a României în M. Of. nr. 582/20.07.2017, rezultă că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în forma anterioară Deciziei nr. 369/2017.

Astfel, din interpretarea art. 483 alin. (2) C. proc. civ., raportat la interpretarea per a contrario a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, rezultă că numai hotărârile pronunțate în soluționarea litigiilor patrimoniale cu obiect evaluabil în bani în valoare de peste 1.000.000 lei sunt supuse recursului, anterior publicării Deciziei nr. 369 din data de 30 mai 2017 pronunțată de Curtea Constituțională a României în M. Of. nr. 582/20.07.2017. În speță, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, la data de 22.01.2015, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor rezultate din vânzarea abuzivă a drepturilor sale asupra imobilului situat în București, sector 3, reclamantul arătând că invocă pretenții doar cu privire la cota de ¾ din valoarea imobilului (raportat la cota succesorală) și doar cu privire la corpul principal și mansardă, nu și la subsol.

Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâților și la plata daunelor morale pricinuite acestuia și familiei sale, în urma celor 12 ani de procese, începând cu anul 2012, în cuantum de 500.000 lei, constând în cheltuieli judiciare, deplasări, executări judecătorești, degradarea sănătății. În ceea ce privește valoarea obiectului cererii și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, referitor la primul capăt de cerere al acțiunii, reprezentat de obligarea pârâților la plata unei despăgubiri constând în cota de ¾ din valoarea celor 4 apartamente, situate în imobilul din sector 3, reclamantul a menționat valoarea bunului raportat la valoarea de impunere fiscală a acestuia, respectiv 814.309 lei, astfel cum rezultă din cuprinsul adresei nr. 1516064 din 26 martie 2008 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 3 București.

Însă, a solicitat să se observe că invocă pretenții doar cu privire la cota de ¾ din valoarea imobilului (raportat la cota succesorală) și doar cu privire la corpul principal și mansardă, nu și la subsol, respectiv 508.944 lei. Potrivit dispozițiilor art. 194 lit. c) C. proc. civ., prețuirea obiectului cererii de chemare în judecată, în raport de care se determină atât competența instanței, cât și căile de atac cărora le este supusă hotărârea pronunțată de instanță, se face de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată. Se mai reține faptul că, în cauză, au incidență și prevederile art. 98 și art. 99 alin. (2) C. proc. civ. care, deși cuprinse în același Titlu III al C. proc.

civ., referitor la „Competența instanțelor”, reglementează modul de determinare a valorii obiectului cererii de chemare în judecată, relevant pentru stabilirea căilor de atac cărora le este supusă hotărârea judecătorească într-un litigiu, căile de atac ce urmează a fi parcurse în raport de obiectul litigiului, precum și taxa de timbru datorată în cauză. Astfel, dispozițiile art. 98 alin. (1) C. proc. civ., din Titlul III al C. proc. civ., referitor la „Competența instanțelor”, prevăd: „Competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere”. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că: „Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății”.

Faptul că pretențiile deduse judecății derivă din același raport juridic face aplicabile și dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”. Se reține, astfel, faptul că în acțiunea de față sunt formulate mai multe cereri principale, ale căror valori se situează, pentru fiecare cerere principală în parte, sub plafonul de 1.000.000 lei prevăzut de dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., potrivit cărora hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv nu sunt supuse recursului, fiind supuse numai apelului la curtea de apel. Se mai rețin în cauză și prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la legalitatea căii de atac, potrivit cărora „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei”. În consecință, din coroborarea dispozițiilor anterior menționate, rezultă că decizia civilă nr. 603/A din data de 29 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului, pe niciuna din părțile hotărârii prevăzute de dispozițiile art. 461 C. proc.

civ. Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia. Față de dispozițiile legale sus-menționate, recursul declarat de pârât este inadmisibil, hotărârea pronunțată de instanța de apel fiind una definitivă, în sensul dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc.

civ., nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs. În consecință, pentru considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 603/A din data de 29 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 603/A din 29 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 ianuarie 2018.