ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1055/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Decizia contestată

Prin Decizia nr. 3213 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal s-a admis recursul declarat de recurentul Consiliul Local Galați împotriva Sentinței civile nr. 3589 din 18 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a casat sentința recurată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

La pronunțarea acestei hotărâri, instanța de recurs a avut în vedere că prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 136 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 315 din 8 mai 2015, dispozițiile art. 5 alin. (7) lit. b) din O.U.G. nr. 33/2007 au fost declarate neconstituționale.

În considerentele deciziei sus-citate, instanța constituțională a arătat că prevederile de lege criticate introduc o derogare de la principiul constituțional al controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, prin stabilirea termenului de 30 de zile pentru contestarea actelor administrative cu caracter normativ, fără ca această excepție să fie expres prevăzută de art. 126 alin. (6) din Constituție, care se referă, sub acest aspect, doar la actele care privesc raporturile cu Parlamentul și ale celor de comandament cu caracter militar. Art. 126 alin. (6) garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, fără nici o distincție între tipul acestora - individual sau normativ.

În privința actelor administrative cu caracter normativ, legea specială, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2007, elimină posibilitatea atacării lor în justiție peste termenul imperativ de 30 de zile, derogând de la art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 și de la art. 126 alin. (6) din Constituție. Or, o asemenea excludere are valențele unei noi excepții referitoare la actele juridice sustrase controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, ceea ce determină încălcarea art. 21, art. 52 și a art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.

Din această perspectivă, Înalta Curte a reținut că nu poate decât să dea efect deciziei instanței constituționale, în sensul constatării că sentința recurată este lipsită de temei legal.

Calea de atac exercitată

Cu privire la Decizia nr. 3213 din 20 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat contestație în anulare intimata pârâtă Agenția Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., susținând că decizia atacată este rezultatul unei erori materiale.

Astfel, contestatoarea a susținut că, dintr-o eroare materială, Înalta Curte, invocând Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 10 martie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, a reținut că prevederile legii speciale, O.U.G. nr. 33/2007, "introduc o derogare de la principiul constituțional al controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, prin stabilirea termenului de 30 de zile pentru contestarea actelor administrative cu caracter normativ".

În opinia contestatoarei, eroarea materială constă în aceea că, deși se menționează că Sentința nr. 3589/2013 a vizat anularea Deciziei nr. 263 din 29 ianuarie 2013 privind aprobarea prețurilor reglementate pentru energia termică livrată în anul 2013 din centrala CET Galați aparținând S.C. A. S.A., act administrativ cu caracter individual, se are în vedere Decizia nr. 136/2015 a Curții Constituționale, care a decis că prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare sunt neconstituționale doar în privința stabilirii unui termen pentru contestarea actelor administrative cu caracter normativ.

Considerentele Înaltei Curți cu privire la contestația în anulare

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

Conform art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010, invocat drept temei al contestației în anulare:

"Art. 503. - (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Cu referire la acest motiv de contestație în anulare, în doctrină s-a reținut că textul de lege se referă la noțiunea de eroare materială "în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluționarea recursului în absența motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanța a cărei hotărâre se atacă, mențiuni greșite referitoare la incidentele procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea atacată, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale".

De asemenea, tot în doctrină, s-a afirmat că motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010 reprezintă o preluare a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, cu deosebirea că noțiunea de "greșeală materială" a fost înlocuit cu noțiunea de "eroare materială".

Or, în practica judiciară, cu referire la noțiunea de "greșeală materială" în sensul prevederilor art. 318 teza întâi din C. proc. civ. de la 1865, s-a reținut, de asemenea, că are în vedere aspecte formale ale judecății, un "defect fundamental", care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare a pricinii în recurs.

Sunt asemenea greșeli materiale cele menționate anterior - greșita anulare a cererii, ca netimbrată; greșita respingere a recursului, ca tardiv formulat - în absența cărora dezlegarea dată de instanță ar fi fost cu totul alta.

Așadar, greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, trebuie să fie greșeli de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale și care să fie determinante pentru soluția din recurs.

În cauză, Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestatoare nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială" în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010, întrucât, în realitate, prin motivele invocate, contestatoarea tinde să obțină o reapreciere a probelor și o nouă judecată a cauzei sub aspectul aplicării dispozițiilor incidente în raport cu circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea contestației în anulare.

În soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, 6). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat [...]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, 23 - 24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva Deciziei nr. 3213 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 aprilie 2016.

Procesat de GGC - MM