ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1574/2014

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința penală nr. 262 din 12 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova s-au dispus, între altele, următoarele: Inculpatul G.I.A., fără antecedente penale, a fost condamnat după cum urmează: 1. În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a dispozițiilor art. 320 1 alin. (1)-alin. (4) și alin. (7) C. proc. pen., infracțiunea de trafic de droguri de risc în formă continuată, fapta din perioada anului 2012, la 2 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de dispozițiilor art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege.

2. În baza dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 320 1 alin. (1)-alin. (4) și alin. (7) C. proc. pen., infracțiunea de deținere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, fapta din perioada anului 2012, la 5 luni închisoare. În baza dispozițiilor art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. și a dispozițiilor art. 35 alin. (1) și alin. (2) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca în final acesta sa execute pedeapsa cea mai grea și anume aceea de 2 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de dispozițiilor art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege.

S-au aplicat dispozițiile art. 71 C. pen. raportat la dispozițiile art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege. În baza dispozițiilor art. 86 1 alin. (1) și alin. (2) C. pen. s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatului. În temeiul dispozițiilor art. 86 2 C. pen. termenul de încercare se va compune din durata pedepsei aplicate inculpatului la care se va adăuga un interval de timp de 3 ani, fiind în final de 5 ani și 6 luni. În baza dispozițiilor art. 86 3 C. pen.

pe durata termenului de încercare inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere: - să se prezinte la Serviciul de Probatiune de pe lângă Tribunalul Prahova, la datele care se vor stabili de acest serviciu, - să anunțe Serviciul de Probatiune de pe lângă Tribunalul Prahova, în prealabil, despre orice schimbare de domiciliu, reședință, sau locuință, și despre orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea din deplasare, - să comunice aceluiași Serviciu schimbarea locului de muncă și justificarea acestei schimbări, - să comunice aceluiași Serviciu precizat mai sus informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În baza dispozițiilor art. 86 3 alin. (3) pe durata termenului de încercare inculpatul va mai avea și următoarele obligații: - să nu frecventeze locurile în care are cunoștință că se consumă, se oferă pentru consum sau comercializează droguri de risc ori mare risc, - să nu intre în legătură direct sau indirect cu persoanele de la care a primit droguri și cu cele despre care are cunoștință că sunt interesate să achiziționeze sau să comercializeze asemenea substanțe, - să urmeze un curs de prevenire a consumului de droguri organizat de o unitate autorizată în condițiile legii. În baza art. 359 alin. (1) C. proc. pen. raportat la dispozițiile art. 86 4 C. pen., atrage atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor art. 86 3 alin. (1) lit. a)-lit.

d) C. pen., art. 86 3 alin. (3) C. pen. și a dispozițiilor art. 83 C. pen., care atrag revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicate acestuia. În baza dispozițiilor art. 359 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus comunicarea unei copii de pe prezenta hotărâre, la data rămânerii definitive a acesteia, și Poliției localității M. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii aplicate inculpatului. În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, s-a confiscat de la inculpatul G.I.A. suma de 600 RON, beneficiu realizat de inculpat din vânzarea de droguri. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin rechizitoriul nr. 379/D/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploiești a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv, între altele, a inculpatului G.I.A.

pentru săvârșirea infracțiunilor de: - trafic de droguri de risc, faptă prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; - deținere de droguri de risc pentru consum propriu, faptă prevăzută și pedepsită de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și aplicarea finală a art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că în cursul anului 2012, a comercializat pe raza județului Prahova droguri de risc, respectiv cannabis și rezină de cannabis, printre cumpărătorii care s-au aprovizionat de la acesta fiind identificați R.N., învinuitul T.D., T.C., F.C., D.C., inculpatul N.F.A., inculpatul C.C.M. și inculpatul N.M.D., obținând din săvârșirea infracțiunii un beneficiu minim de aproximativ 600 RON, suma reală putând fi însă cu mult mai mare datorită inexactității declarațiilor consumatorilor.

La actele de vânzare se adaugă și un număr de oferiri de droguri cu titlu gratuit, numărul acestora însă neputând fi stabilit cu exactitate. De asemenea, o parte din drogurile deținute erau destinate consumului propriu. La termenul de judecată din 30 mai 2013, inculpatul G.I.A. a solicitat, după cosultarea cu apărătorul ales, ca judecarea cauzei sa aibă loc numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, respectiv după procedura recunoașterii de vinovăție. La acest termen de judecată a fost audiat inculpatul care a solicitat judecarea cauzei după procedura simplificată, în prezența apărătorului ales, acesta declarând că solicită judecarea cauzei în condițiile prevăzute de art. 320 1 și urm. C. proc.

pen., respectiv pe baza recunoașterii vinovăției arătând în declarația luată în ședința publică că recunoaște în întregime toate faptele pentru care fost trimis în judecată, în modalitatea descrisă în actul de sesizare al instanței și solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește. Instanța de fond, după ascultarea inculpaților, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 320 1 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., a pus în discuția părților admisibilitatea cererilor, constatând ca aceste sunt întemeiate și nu există nici un impediment ca judecata să aibă loc potrivit acestor texte de lege, admițând cererile formulate și acordând cuvântul părților în dezbateri pentru susținerea cauzei.

Examinând probele administrate în faza de urmărire penală, așa cum prevăd dispozițiile art. 320 1 alin. (1) și urm. C. proc. pen., respectiv toate probatoriile reținute de către parchet precum și declarațiile date de inculpați în mod nemijlocit în fața instanței de judecată prin care au recunoscut comiterea infracțiunilor reținute în sarcina acestora, în modalitatea descrisă în condițiile art. 320 1 C. proc. pen., instanța de fond a reținut vinovăția acestora și următoarea situație de fapt: În privința inculpatului G.I.A., instanța de fond a reținut pe baza declarației acestuia care a recunoscut cu sinceritate pe tot parcursul procesului penal cât și în fața instanței de judecată comiterea infracțiunilor reținute în sarcina sa, declarații care se coroborează cu declarațiile martorilor R.N., învinuitul T.D., T.C., F.C., D.C., precum și cu ale coinculpaților N.F.A., C.C.M.

și N.M.D. că, în cursul anului 2012, a comercializat pe raza județului Prahova droguri de risc, respectiv cannabis și rezină de cannabis. Inculpatul a recunoscut ca începând cu anul 2012 a consumat, a cumpărat cannabis în vederea consumului propriu și a vândut droguri mai multor persoane. Printre cumpărătorii care s-au aprovizionat de la acesta au fost identificați R.N., învinuitul T.D., T.C., F.C., D.C., precum și inculpații N.F.A., C.C.M. și N.M.D., obținând din săvârșirea infracțiunii un beneficiu minim de aproximativ 600 RON. La actele de vânzare se adaugă și un număr de oferiri de droguri cu titlu gratuit, numărul acestora însă neputând fi stabilit cu exactitate. De asemenea, o parte din drogurile deținute erau destinate consumului propriu.

În drept, faptele comise de către inculpat în modalitatea descrisă mai sus, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic de droguri de risc, faptă prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, trafic de droguri de risc către minori, faptă prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 14 Iit. c) din Legea nr. 143/2000, deținere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, faptă prevăzută și pedepsită de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

La individualizarea sancțiunii inculpatului G.I.A., instanța a avut în vedere limitele minime și cele maxime prevăzute de textele de lege incriminatoare, faptul că inculpatul a comis două infracțiuni cu caracter continuat, gradul de pericol social al faptelor penale comise de către acesta, rezultând în principal din modalitatea de comitere, cantitatea mică de droguri vândute de acesta, precum și atitudinea de recunoaștere și regretare a faptelor penale comise, precum și circumstanțele personale ale acestuia și perspectivele sale de reintegrare sociala, și a dispus condamnarea acestui inculpat la pedeapsa închisorii, dar apreciind tot pe baza acestora că scopul preventiv educativ se va putea atinge și fără executarea acestei pedepse în regim privativ de libertate, dispunând suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate acestuia potrivit dispozițiilor art. 86 1 alin. (1) și alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, între alții, inculpatul G.I.A., care a formulat prin intermediul apărătorului din oficiu critici în ceea ce privește netemeinicia sentinței atacate susținând că pedepsele aplicate și implicit pedeapsa rezultantă sunt excesive în raport de lipsa antecedentelor sale penale și conduita procesuală sinceră manifestată în cursul procesului penal prin recunoașterea vinovăției sale, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței și reindividualizarea pedepselor. Prin decizia penală nr. 193 din 7 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori, între altele, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul G.I.A.

împotriva senitntei penale nr. 262 din 12 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova. Pentru a decide astfel, Curtea, examinând sentința apelată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 371 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen., și în limitele impuse de art. 372 și art. 373 C. proc. pen. a constatat că instanța de fond a reținut în mod corect și complet situația de fapt și a realizat o justă interpretare și apreciere a mijloacelor de probă administrate în din care rezultă atât existența faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, cât și săvârșirea acestora cu vinovăție, în forma cerută de lege, de către inculpați.

Pe baza mijloacelor de probă, astfel cum au fost evidențiate de către prima instanță în considerentele sentinței atacate, dar și în raport de poziția de recunoaștere a vinovăției de către inculpați, în mod corect s-a reținut și a rezultat, în esență, că inculpatul G.I.A. începând cu anul 2012 a cumpărat în vederea consumului propriu, a consumat și a comercializat cannabis și rezină de cannabis către mai multe persoane de pe raza județului Prahova, astfel cum s-a evidențiat în considerentele sentinței atacate, obținând din săvârșirea acestei infracțiuni un beneficiu minim de aproximativ 600 RON, suma reală putând fi însă mult mai mare datorită inexactității declarațiilor consumatorilor. De asemenea, același inculpat a oferit acest drog de risc cu titlu gratuit unor persoane, numărul acestor acțiuni de puneri la dispoziție cu titlu gratuit neputând fi stabilit cu exactitate.

Din coroborarea declarațiilor inculpatului cu restul probatoriilor administrate în cauză, Curtea a constatat că existența faptelor și vinovăția apelantului inculpat sunt în afara oricărui dubiu și ca atare, soluția de condamnare a acestuia este legală, iar sub acest aspect nici nu au fost formulate critici de către autorul faptelor. Cu atât mai mult, existența faptelor și vinovăția inculpatului apelant G.I.A. sunt confirmate de împrejurarea că, așa cum s-a arătat, acest inculpat ca de altfel, toți inculpații, a recunoscut și regretat comiterea faptelor așa cum au fost descrise în actul de sesizare al instanței, declarațiile acestora coroborându-se cu restul probatoriilor administrate în cauză, prima instanță făcând în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., în raport de manifestarea de voință exprimată personal de către inculpați, inclusiv de către acest apelant inculpat. În ceea ce privește însă, individualizarea pedepselor aplicate, și implicit a pedepsei rezultante, aspect care a fost criticat în acest grad de jurisdicție de către apelantul inculpat G.I.A., Curtea a constatat că, în cauză, s-a realizat o corectă aplicare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 52 și art. 72 C. pen., pedepsele fiind corect proporționalizate, atât ca întindere, cât și ca modalitate de executare, dându-se eficiența cuvenită, de către prima instanță, dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., care reglementează judecata în cazul recunoașterii vinovăției.

Totodată s-a constatat că este adevărat faptul că apelantul a dat dovadă de o conduită procesuală sinceră, fără a îngreuna stabilirea adevărului și justa soluționare a cauzei, recunoscând comiterea infracțiunilor ce formează obiectul judecății și declarând că este de acord ca soluționarea cauzei să se realizeze pe baza probelor administrate la urmărirea penală, fiind persoană aflată la primul conflict cu legea penală, iar participația sa infracțională circumscriindu-se celor descrise mai sus.

Curtea a apreciat că acestor elemente nu li se poate însă acorda o semnificație mai mare în raport de cele rezultate din examinarea gradului de pericol social concret al infracțiunilor, care este relevat în principal de natura infracțiunilor deduse judecății, infracțiuni prevăzute de legea specială ce sancționează deținerea de droguri de risc, remarcându-se împrejurarea că aceste fapte îmbracă forma infracțiunii continuate, fiind comise un număr mare de acte de executare, într-o perioadă mare de timp, suficientă pentru a se crea convingerea că inculpatul nu a intenționat să pună capăt din proprie inițiativă activității infracționale, aceasta fiind stopată doar prin necesara intervenție a organelor de urmărire penală.

Astfel, specificitatea infracțiunilor deduse judecății, așa cum a fost relevată mai sus, și în mod primordial recrudescența lor în societatea românească actuală, mai ales față de persoanele care, prin efectul vârstei și lipsei de experiență, sunt atrase în activitățile de consum de astfel de substanțe, dar și forma continuată infracțională, numărul mare al componentelor acestei forme continuate, precum și al persoanelor identificate ca fiind beneficiarii finali ai operațiunilor desfășurate, conduc la convingerea că scopul preventiv educativ și sancționator avut în vedere de legiuitor poate fi atins, în cazul inculpatului apelant G.I.A., doar în cuantumul și modalitatea de executare dispusă la primul grad de jurisdicție, prin mecanismul respectării obligațiilor impuse de lege putându-se realiza un control efectiv al inculpatului pe linia respectării în viitor a legii.

Ca atare, Curtea a apreciat că nu se pot identifica în cauză împrejurări care să constituie circumstanțe atenuante facultative judiciare în înțelesul prevăzut de art. 52 și art. 72 C. pen., astfel încât raportat la acest argument, coroborat și cu faptul că în cazul acestui inculpat, ca de altfel și în cazul celorlalți inculpați, deduși judecății în prezenta cauză, s-a adoptat la primul grad de jurisdicție o modalitate de executare a pedepsei nonprivativa de libertate, așa încât se apreciază că nu se impune a se reduce pedepsele aplicate inculpatului pentru componentele concursului infracțional comis și pe cale de consecință, nici pedeapsa rezultantă aplicată acestuia. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legai, inculpatul G.I.A.

Astfel, criticând decizia pronunțată de instanța de apel, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen., recurentul inculpat G.I.A. a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat pe una dintre cererile formulate de inculpat, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Totodată, fără a invoca vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen., recurentul inculpat a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate. În ceea ce privește aplicarea art. 5 C. pen., apărătorul ales al recurentului inculpat nu a făcut nicio susținere. Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul G.I.A.

ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente: În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susținerilor inculpatului, Înalta Curte arată că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 385 1 -art. 385 19 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc.

pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc. pen. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat G.I.A., Înalta Curte constată că acest temei de casare a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, astfel încât criticile circumscrise acestora nu mai pot face obiectul judecății în prezenta cale de atac. În ceea ce privește cea de-a doua critică formulată de recurentul inculpat, vizând reindividualizarea pedepsei, Înalta Curte constată că susținerile acestuia se puteau circumscrie cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen., însă acest caz de casare a fost modificat, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în cauza dedusă judecății, recurentul inculpat G.I.A. a criticat hotărârile pronunțate sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate, considerată prea mare în raport cu circumstanțele reale ale comiterii faptei și datele sale personale, situație exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului, potrivit art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Examinând cauza din perspectiva dispozițiilor art. 5 noul C. pen.

și realizând o comparare a prevederilor din ambele legi penale succesive, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare), Înalta Curte constată că, dintre acestea, cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru recurentul inculpat este legea penală anterioară, privită atât prin raportare la fiecare instituție de drept penal aplicabilă în speță, cât și în urma aprecierii globale a acestora și a evaluării, în ansamblul lor, a tuturor dispozițiilor incidente în cauza dedusă judecății. Astfel inculpatul G.I.A. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani închisoare și interzicerea unor drepturi (de la 2 la 10 ani închisoare ca urmare a aplicării art. 320 1 C. proc.

pen.), infracțiune care, potrivit noii reglementări este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani închisoare și interzicerea unor drepturi, de la 1 an și 4 luni la 4 ani și 8 luni închisoare ca urmare a aplicării art. 320 1 C. proc. pen. De asemenea, în sarcina inculpatului G.I.A. a mai fost reținută și infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani închisoare sau amendă (de la 4 luni la 1 an și 4 luni închisoare ca urmare a aplicării art. 320 1 C. proc. pen.), infracțiune care, potrivit noii reglementări este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani închisoare sau amendă (de Ia 2 luni la 1 an și 4 luni închisoare ca urmare a aplicării art. 320 1 C. proc.

pen.). Astfel, deși limitele de pedeapsă sunt mai reduse potrivit noii reglementări atât pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cât și pentru infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din aceeași lege, analizând și susținerile reprezentantului Ministerului Public, în sensul că pedepsele aplicate ar trebui reduse la 1 an și 6 luni închisoare [pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000] și 3 luni închisoare [pentru infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000], pe principiul proporționalității, păstrând aceeași modalitate de individualizare, Înalta Curte apreciază că aceste solicitări sunt excluse din sfera de cenzură în calea de atac a recursului întrucât potrivit art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Ori, pedepsele de 2 ani și 6 luni închisoare [pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000] și de 5 luni închisoare [pentru infracțiunea prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000] aplicate inculpatului se situează în limitele de pedeapsă stabilite potrivit legii noi. Referitor la sancționarea infracțiunii continuate, reținută în privința inculpatului G.I.A., se observă că ambele legi penale succesive reglementează, în acest caz, stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, precum și posibilitatea aplicării unui spor facultativ, dacă se apreciază că maximul pedepsei este neîndestulător.

Deși C. pen. în vigoare (art. 36) prevede un spor mai redus (până la 3 ani, față de 5 ani, cum prevedea legea anterioară în cazul pedepsei închisorii), această împrejurare nu prezintă relevanță în cauză sub aspectul determinării legii mai favorabile, din moment ce instanțele inferioare nu au dat eficiență acestei cauze de agravare a pedepsei, astfel încât, în concret, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de legile penale succesive pentru infracțiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 (în privința cărora s-a reținut forma continuată), mai favorabilă este reglementarea anterioară, așa cum s-a arătat mai sus.

Pe de altă parte, se observă că noua lege penală generală este mai puțin favorabilă decât cea anterioară și prin introducerea condiției suplimentare de existență a infracțiunii continuate constând în unitatea subiectului pasiv (în înțelesul dat prin art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.), cu consecința restrângerii sferei de incidență a dispozițiilor privind forma continuată în care se poate stabili că s-a săvârșit un ansamblu infracțional faptic și extinderea corelativă a situațiilor de reținere a unui concurs de infracțiuni (situație care, evident, este mai puțin favorabilă acuzatului). Legea anterioară apare ca fiind mai favorabilă inculpatului G.I.A.

și din perspectiva tratamentului penal al pluralității de infracțiuni sub forma concursului, constând în cumulul juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969), spre deosebire de legea nouă, care prevede cumulul juridic cu spor fix și obligatoriu (art. 39 C. pen.). Totodată, se apreciază că dispozițiile părții generale a C. pen. din 1969 creează o situație mai avantajoasă pentru recurentul inculpat și din perspectiva modalității de executare a pedepsei, ce a fost stabilită prin hotărârile pronunțate de instanțele inferioare.

Sub acest aspect, este de menționat că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 C. pen., instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere. Ca urmare, deși art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai redusă decât durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzută de art. 86 2 C. pen. (1969), se observă că noua lege penală generală nu mai prevede ca efect al împlinirii termenului de supraveghere reabilitarea de drept a condamnatului (așa cum prevedea art. 86 6 C. pen.

anterior), iar art. 93 C. pen. instituie obligativitatea impunerii unui set de obligații, ce anterior aveau caracter facultativ, situație în care, și din această perspectivă, legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior. Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru inculpatul G.I.A. este C. pen. anterior care, în ansamblul dispozițiilor sale, raportat la condițiile de incriminare și de sancționare a faptelor ce formează obiectul acuzației penale, precum și la instituțiile incidente în cauză și care influențează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situație mai avantajoasă. Față de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen. așa cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.I.A. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), recurentul inculpat G.I.A. va fi obligat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.I.A. împotriva deciziei penale nr. 193 din 7 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 8 mai 2014.