ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1574/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1574/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

În baza

actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 262 din

12 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova s-au dispus, între altele,

următoarele:

Inculpatul G.I.A.,

fără antecedente penale, a fost condamnat după cum urmează:

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea și combaterea traficului

și consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a dispozițiilor

art. 320

1

alin. (1)-alin. (4) și alin. (7) C. proc. pen., infracțiunea

de trafic de droguri de risc în formă continuată, fapta din perioada anului 2012,

la 2 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de dispozițiilor

art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege.

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea și combaterea traficului

și consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea

dispozițiilor art. 320

1

alin. (1)-alin. (4) și alin. (7) C. proc. pen.,

infracțiunea de deținere de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, fapta

din perioada anului 2012, la 5 luni închisoare.

În baza dispozițiilor

art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. și a dispozițiilor art. 35 alin. (1)

și alin. (2) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca în

final acesta sa execute pedeapsa cea mai grea și anume aceea de 2 ani și 6 luni

închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de dispozițiilor art. 64

lit. a) și lit. b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege.

S-au aplicat dispozițiile

art. 71 C. pen. raportat la dispozițiile art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen., cu

excepția dreptului de a alege.

În baza dispozițiilor

art. 86

1

alin. (1) și alin. (2) C. pen. s-a dispus suspendarea executării

sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatului.

În temeiul dispozițiilor

art. 86

2

C. pen. termenul de încercare se va compune din durata pedepsei

aplicate inculpatului la care se va adăuga un interval de timp de 3 ani, fiind în

final de 5 ani și 6 luni.

În baza dispozițiilor

art. 86

3

C. pen. pe durata termenului de încercare inculpatul se va supune

următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte

la Serviciul de Probatiune de pe lângă Tribunalul Prahova, la datele care se vor

stabili de acest serviciu,

- să anunțe Serviciul

de Probatiune de pe lângă Tribunalul Prahova, în prealabil, despre orice schimbare

de domiciliu, reședință, sau locuință, și despre orice deplasare care depășește

8 zile, precum și întoarcerea din deplasare,

- să comunice

aceluiași Serviciu schimbarea locului de muncă și justificarea acestei schimbări,

- să comunice

aceluiași Serviciu precizat mai sus informații de natură a putea fi controlate mijloacele

lui de existență.

În baza dispozițiilor

art. 86

3

alin. (3) pe durata termenului de încercare inculpatul va mai

avea și următoarele obligații:

- să nu frecventeze

locurile în care are cunoștință că se consumă, se oferă pentru consum sau comercializează

droguri de risc ori mare risc,

- să nu intre

în legătură direct sau indirect cu persoanele de la care a primit droguri și cu

cele despre care are cunoștință că sunt interesate să achiziționeze sau să comercializeze

asemenea substanțe,

- să urmeze un

curs de prevenire a consumului de droguri organizat de o unitate autorizată în condițiile

legii.

În baza art. 359

alin. (1) C. proc. pen. raportat la dispozițiile art. 86

4

C. pen., atrage

atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor art. 86

3

alin. (1) lit. a)-lit. d) C. pen., art. 86

3

alin. (3) C. pen. și a dispozițiilor

art. 83 C. pen., care atrag revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

aplicate acestuia.

În baza dispozițiilor

art. 359 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus comunicarea unei copii de pe prezenta

hotărâre, la data rămânerii definitive a acesteia, și Poliției localității M.

În baza art. 71

alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării

sub supraveghere a pedepsei închisorii aplicate inculpatului.

În baza art. 17

alin. (1) din Legea nr. 143/2000, s-a confiscat de la inculpatul G.I.A. suma de

600 RON, beneficiu realizat de inculpat din vânzarea de droguri.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul

nr. 379/D/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploiești a dispus trimiterea în judecată în stare

de arest preventiv, între altele, a inculpatului G.I.A. pentru săvârșirea infracțiunilor

de:

- trafic de droguri

de risc, faptă prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- deținere de

droguri de risc pentru consum propriu, faptă prevăzută și pedepsită de art. 4

alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și aplicarea

finală a art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că în cursul anului 2012, a

comercializat pe raza județului Prahova droguri de risc, respectiv cannabis și rezină

de cannabis, printre cumpărătorii care s-au aprovizionat de la acesta fiind identificați

R.N., învinuitul T.D., T.C., F.C., D.C., inculpatul N.F.A., inculpatul C.C.M. și

inculpatul N.M.D., obținând din săvârșirea infracțiunii un beneficiu minim de aproximativ

600 RON, suma reală putând fi însă cu mult mai mare datorită inexactității declarațiilor

consumatorilor. La actele de vânzare se adaugă și un număr de oferiri de droguri

cu titlu gratuit, numărul acestora însă neputând fi stabilit cu exactitate.

De asemenea, o

parte din drogurile deținute erau destinate consumului propriu.

La termenul de

judecată din 30 mai 2013, inculpatul G.I.A. a solicitat, după cosultarea cu apărătorul

ales, ca judecarea cauzei sa aibă loc numai pe baza probelor administrate în faza

de urmărire penală, respectiv după procedura recunoașterii de vinovăție.

La acest termen

de judecată a fost audiat inculpatul care a solicitat judecarea cauzei după procedura

simplificată, în prezența apărătorului ales, acesta declarând că solicită judecarea

cauzei în condițiile prevăzute de art. 320

1

și urm. C. proc. pen., respectiv

pe baza recunoașterii vinovăției arătând în declarația luată în ședința publică

că recunoaște în întregime toate faptele pentru care fost trimis în judecată, în

modalitatea descrisă în actul de sesizare al instanței și solicită ca judecata să

aibă loc numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care

le cunoaște și le însușește.

Instanța de fond,

după ascultarea inculpaților, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 320

1

alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., a pus în discuția părților admisibilitatea

cererilor, constatând ca aceste sunt întemeiate și nu există nici un impediment

ca judecata să aibă loc potrivit acestor texte de lege, admițând cererile formulate

și acordând cuvântul părților în dezbateri pentru susținerea cauzei.

Examinând probele

administrate în faza de urmărire penală, așa cum prevăd dispozițiile art. 320

1

alin. (1) și urm. C. proc. pen., respectiv toate probatoriile reținute de către

parchet precum și declarațiile date de inculpați în mod nemijlocit în fața instanței

de judecată prin care au recunoscut comiterea infracțiunilor reținute în sarcina

acestora, în modalitatea descrisă în condițiile art. 320

1

C. proc.

pen., instanța de fond a reținut vinovăția acestora și următoarea situație de fapt:

În privința inculpatului

G.I.A., instanța de fond a reținut pe baza declarației acestuia care a recunoscut

cu sinceritate pe tot parcursul procesului penal cât și în fața instanței de judecată

comiterea infracțiunilor reținute în sarcina sa, declarații care se coroborează

cu declarațiile martorilor R.N., învinuitul T.D., T.C., F.C., D.C., precum și cu

ale coinculpaților N.F.A., C.C.M. și N.M.D. că, în cursul anului 2012, a comercializat

pe raza județului Prahova droguri de risc, respectiv cannabis și rezină de cannabis.

Inculpatul a recunoscut

ca începând cu anul 2012 a consumat, a cumpărat cannabis în vederea consumului propriu

și a vândut droguri mai multor persoane. Printre cumpărătorii care s-au aprovizionat

de la acesta au fost identificați R.N., învinuitul T.D., T.C., F.C., D.C., precum

și inculpații N.F.A., C.C.M. și N.M.D., obținând din săvârșirea infracțiunii un

beneficiu minim de aproximativ 600 RON.

La actele de vânzare

se adaugă și un număr de oferiri de droguri cu titlu gratuit, numărul acestora însă

neputând fi stabilit cu exactitate.

De asemenea, o

parte din drogurile deținute erau destinate consumului propriu.

În drept, faptele

comise de către inculpat în modalitatea descrisă mai sus, întrunesc elementele constitutive

ale infracțiunilor de trafic de droguri de risc, faptă prevăzută și pedepsită de

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, trafic de droguri de risc către minori,

faptă prevăzută și pedepsită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea

art. 14 Iit. c) din Legea nr. 143/2000, deținere de droguri de risc pentru consum

propriu, fără drept, faptă prevăzută și pedepsită de art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 143/2000.

La individualizarea

sancțiunii inculpatului G.I.A., instanța a avut în vedere limitele minime și cele

maxime prevăzute de textele de lege incriminatoare, faptul că inculpatul a comis

două infracțiuni cu caracter continuat, gradul de pericol social al faptelor penale

comise de către acesta, rezultând în principal din modalitatea de comitere, cantitatea

mică de droguri vândute de acesta, precum și atitudinea de recunoaștere și regretare

a faptelor penale comise, precum și circumstanțele personale ale acestuia și perspectivele

sale de reintegrare sociala, și a dispus condamnarea acestui inculpat la pedeapsa

închisorii, dar apreciind tot pe baza acestora că scopul preventiv educativ se va

putea atinge și fără executarea acestei pedepse în regim privativ de libertate,

dispunând suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate acestuia potrivit

dispozițiilor art. 86

1

alin. (1) și alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen legal, între alții, inculpatul G.I.A., care

a formulat prin intermediul apărătorului din oficiu critici în ceea ce privește

netemeinicia sentinței atacate susținând că pedepsele aplicate și implicit pedeapsa

rezultantă sunt excesive în raport de lipsa antecedentelor sale penale și conduita

procesuală sinceră manifestată în cursul procesului penal prin recunoașterea vinovăției

sale, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței și reindividualizarea

pedepselor.

Prin decizia penală

nr. 193 din 7 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală

și pentru cauze cu minori, între altele, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de inculpatul G.I.A. împotriva senitntei penale nr. 262 din 12 iunie 2013 pronunțată

de Tribunalul Prahova.

Pentru a decide

astfel, Curtea, examinând sentința apelată, în raport de criticile formulate, de

actele și lucrările dosarului, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și

de drept, conform art. 371 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen., și în limitele

impuse de art. 372 și art. 373 C. proc. pen. a constatat că instanța de fond a reținut

în mod corect și complet situația de fapt și a realizat o justă interpretare și

apreciere a mijloacelor de probă administrate în din care rezultă atât existența

faptelor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, cât și săvârșirea acestora

cu vinovăție, în forma cerută de lege, de către inculpați.

Pe baza mijloacelor

de probă, astfel cum au fost evidențiate de către prima instanță în considerentele

sentinței atacate, dar și în raport de poziția de recunoaștere a vinovăției de către

inculpați, în mod corect s-a reținut și a rezultat, în esență, că inculpatul G.I.A.

începând cu anul 2012 a cumpărat în vederea consumului propriu, a consumat și a

comercializat cannabis și rezină de cannabis către mai multe persoane de pe raza

județului Prahova, astfel cum s-a evidențiat în considerentele sentinței atacate,

obținând din săvârșirea acestei infracțiuni un beneficiu minim de aproximativ 600

RON, suma reală putând fi însă mult mai mare datorită inexactității declarațiilor

consumatorilor.

De asemenea, același

inculpat a oferit acest drog de risc cu titlu gratuit unor persoane, numărul acestor

acțiuni de puneri la dispoziție cu titlu gratuit neputând fi stabilit cu exactitate.

Din coroborarea

declarațiilor inculpatului cu restul probatoriilor administrate în cauză, Curtea

a constatat că existența faptelor și vinovăția apelantului inculpat sunt în afara

oricărui dubiu și ca atare, soluția de condamnare a acestuia este legală, iar sub

acest aspect nici nu au fost formulate critici de către autorul faptelor.

Cu atât mai mult,

existența faptelor și vinovăția inculpatului apelant G.I.A. sunt confirmate de împrejurarea

că, așa cum s-a arătat, acest inculpat ca de altfel, toți inculpații, a recunoscut

și regretat comiterea faptelor așa cum au fost descrise în actul de sesizare al

instanței, declarațiile acestora coroborându-se cu restul probatoriilor administrate

în cauză, prima instanță făcând în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., în raport de manifestarea de voință exprimată personal de către

inculpați, inclusiv de către acest apelant inculpat.

În ceea ce privește

însă, individualizarea pedepselor aplicate, și implicit a pedepsei rezultante, aspect

care a fost criticat în acest grad de jurisdicție de către apelantul inculpat G.I.A.,

Curtea a constatat că, în cauză, s-a realizat o corectă aplicare a criteriilor de

individualizare prevăzute de art. 52 și art. 72 C. pen., pedepsele fiind corect

proporționalizate, atât ca întindere, cât și ca modalitate de executare, dându-se

eficiența cuvenită, de către prima instanță, dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., care reglementează judecata în cazul recunoașterii vinovăției.

Totodată s-a constatat

că este adevărat faptul că apelantul a dat dovadă de o conduită procesuală sinceră,

fără a îngreuna stabilirea adevărului și justa soluționare a cauzei, recunoscând

comiterea infracțiunilor ce formează obiectul judecății și declarând că este de

acord ca soluționarea cauzei să se realizeze pe baza probelor administrate la urmărirea

penală, fiind persoană aflată la primul conflict cu legea penală, iar participația

sa infracțională circumscriindu-se celor descrise mai sus.

Curtea a apreciat

că acestor elemente nu li se poate însă acorda o semnificație mai mare în raport

de cele rezultate din examinarea gradului de pericol social concret al infracțiunilor,

care este relevat în principal de natura infracțiunilor deduse judecății, infracțiuni

prevăzute de legea specială ce sancționează deținerea de droguri de risc, remarcându-se

împrejurarea că aceste fapte îmbracă forma infracțiunii continuate, fiind comise

un număr mare de acte de executare, într-o perioadă mare de timp, suficientă pentru

a se crea convingerea că inculpatul nu a intenționat să pună capăt din proprie inițiativă

activității infracționale, aceasta fiind stopată doar prin necesara intervenție

a organelor de urmărire penală.

Astfel, specificitatea

infracțiunilor deduse judecății, așa cum a fost relevată mai sus, și în mod primordial

recrudescența lor în societatea românească actuală, mai ales față de persoanele

care, prin efectul vârstei și lipsei de experiență, sunt atrase în activitățile

de consum de astfel de substanțe, dar și forma continuată infracțională, numărul

mare al componentelor acestei forme continuate, precum și al persoanelor identificate

ca fiind beneficiarii finali ai operațiunilor desfășurate, conduc la convingerea

că scopul preventiv educativ și sancționator avut în vedere de legiuitor poate fi

atins, în cazul inculpatului apelant G.I.A., doar în cuantumul și modalitatea de

executare dispusă la primul grad de jurisdicție, prin mecanismul respectării obligațiilor

impuse de lege putându-se realiza un control efectiv al inculpatului pe linia respectării

în viitor a legii.

Ca atare, Curtea

a apreciat că nu se pot identifica în cauză împrejurări care să constituie circumstanțe

atenuante facultative judiciare în înțelesul prevăzut de art. 52 și art. 72 C.

pen., astfel încât raportat la acest argument, coroborat și cu faptul că în cazul

acestui inculpat, ca de altfel și în cazul celorlalți inculpați, deduși judecății

în prezenta cauză, s-a adoptat la primul grad de jurisdicție o modalitate de executare

a pedepsei nonprivativa de libertate, așa încât se apreciază că nu se impune a se

reduce pedepsele aplicate inculpatului pentru componentele concursului infracțional

comis și pe cale de consecință, nici pedeapsa rezultantă aplicată acestuia.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legai, inculpatul G.I.A.

Astfel, criticând

decizia pronunțată de instanța de apel, prin prisma cazului de casare prevăzut de

dispozițiile art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen., recurentul inculpat G.I.A.

a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat pe una dintre cererile formulate

de inculpat, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Totodată, fără

a invoca vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., recurentul inculpat a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate.

În ceea ce privește

aplicarea art. 5 C. pen., apărătorul ales al recurentului inculpat nu a făcut nicio

susținere.

Examinând hotărârile

recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul declarat

de inculpatul G.I.A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând,

prealabil verificării temeiniciei susținerilor inculpatului, Înalta Curte arată

că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind

C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc.

pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea

prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 385

1

-art.

385

19

din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest

dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Consacrând efectul

parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară,

art. 385

6

C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs

examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor

date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile

care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate

pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele

încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ

reglementate de art. 385

9

C. proc. pen.

Prin Legea

nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul

că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial

sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea

cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin

intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni

de drept.

În ceea ce privește

cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385

9

pct. 9 C. proc.

pen., invocat de recurentul inculpat G.I.A., Înalta Curte constată că acest temei

de casare a fost abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, astfel încât criticile circumscrise

acestora nu mai pot face obiectul judecății în prezenta cale de atac.

În ceea ce privește

cea de-a doua critică formulată de recurentul inculpat, vizând reindividualizarea

pedepsei, Înalta Curte constată că susținerile acestuia se puteau circumscrie cazului

de casare prevăzut de dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., însă

acest caz de casare a fost modificat, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării

doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

în cauza dedusă judecății, recurentul inculpat G.I.A. a criticat hotărârile pronunțate

sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate, considerată prea mare în raport cu

circumstanțele reale ale comiterii faptei și datele sale personale, situație exclusă

din sfera de cenzură în calea de atac a recursului, potrivit art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

Examinând cauza

din perspectiva dispozițiilor art. 5 noul C. pen. și realizând o comparare a prevederilor

din ambele legi penale succesive, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții

de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare), Înalta

Curte constată că, dintre acestea, cea care conduce, în concret, la un rezultat

mai avantajos pentru recurentul inculpat este legea penală anterioară, privită atât

prin raportare la fiecare instituție de drept penal aplicabilă în speță, cât și

în urma aprecierii globale a acestora și a evaluării, în ansamblul lor, a tuturor

dispozițiilor incidente în cauza dedusă judecății.

Astfel inculpatul

G.I.A. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii prevăzute de

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, sancționată cu pedeapsa închisorii de la

3 la 15 ani închisoare și interzicerea unor drepturi (de la 2 la 10 ani închisoare

ca urmare a aplicării art. 320

1

C. proc. pen.), infracțiune care, potrivit

noii reglementări este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani închisoare

și interzicerea unor drepturi, de la 1 an și 4 luni la 4 ani și 8 luni închisoare

ca urmare a aplicării art. 320

1

C. proc. pen.

De asemenea, în

sarcina inculpatului G.I.A. a mai fost reținută și infracțiunea prevăzută de

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, sancționată cu pedeapsa închisorii de la

6 luni la 2 ani închisoare sau amendă (de la 4 luni la 1 an și 4 luni închisoare

ca urmare a aplicării art. 320

1

C. proc. pen.), infracțiune care, potrivit

noii reglementări este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani

închisoare sau amendă (de Ia 2 luni la 1 an și 4 luni închisoare ca urmare a aplicării

art. 320

1

C. proc. pen.).

Astfel, deși limitele

de pedeapsă sunt mai reduse potrivit noii reglementări atât pentru infracțiunea

prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cât și pentru infracțiunea

prevăzută de art. 4 alin. (1) din aceeași lege, analizând și susținerile reprezentantului

Ministerului Public, în sensul că pedepsele aplicate ar trebui reduse la 1 an și

6 luni închisoare [pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea

nr. 143/2000] și 3 luni închisoare [pentru infracțiunea prevăzută de art. 4

alin. (1) din Legea nr. 143/2000], pe principiul proporționalității, păstrând aceeași

modalitate de individualizare, Înalta Curte apreciază că aceste solicitări sunt

excluse din sfera de cenzură în calea de atac a recursului întrucât potrivit

art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea

nr. 2/2013, hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse

în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Ori, pedepsele

de 2 ani și 6 luni închisoare [pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000] și de 5 luni închisoare [pentru infracțiunea prevăzută

de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000] aplicate inculpatului se situează în

limitele de pedeapsă stabilite potrivit legii noi.

Referitor la sancționarea

infracțiunii continuate, reținută în privința inculpatului G.I.A., se observă că

ambele legi penale succesive reglementează, în acest caz, stabilirea pedepsei în

limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, precum și posibilitatea

aplicării unui spor facultativ, dacă se apreciază că maximul pedepsei este neîndestulător.

Deși C. pen. în vigoare (art. 36) prevede un spor mai redus (până la 3 ani, față

de 5 ani, cum prevedea legea anterioară în cazul pedepsei închisorii), această împrejurare

nu prezintă relevanță în cauză sub aspectul determinării legii mai favorabile, din

moment ce instanțele inferioare nu au dat eficiență acestei cauze de agravare a

pedepsei, astfel încât, în concret, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de

legile penale succesive pentru infracțiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) și

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 (în privința cărora s-a reținut forma continuată),

mai favorabilă este reglementarea anterioară, așa cum s-a arătat mai sus.

Pe de altă parte,

se observă că noua lege penală generală este mai puțin favorabilă decât cea anterioară

și prin introducerea condiției suplimentare de existență a infracțiunii continuate

constând în unitatea subiectului pasiv (în înțelesul dat prin art. 238 din Legea

nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.), cu

consecința restrângerii sferei de incidență a dispozițiilor privind forma continuată

în care se poate stabili că s-a săvârșit un ansamblu infracțional faptic și extinderea

corelativă a situațiilor de reținere a unui concurs de infracțiuni (situație care,

evident, este mai puțin favorabilă acuzatului).

Legea anterioară

apare ca fiind mai favorabilă inculpatului G.I.A. și din perspectiva tratamentului

penal al pluralității de infracțiuni sub forma concursului, constând în cumulul

juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969), spre deosebire de legea nouă,

care prevede cumulul juridic cu spor fix și obligatoriu (art. 39 C. pen.).

Totodată, se apreciază

că dispozițiile părții generale a C. pen. din 1969 creează o situație mai avantajoasă

pentru recurentul inculpat și din perspectiva modalității de executare a pedepsei,

ce a fost stabilită prin hotărârile pronunțate de instanțele inferioare.

Sub acest aspect,

este de menționat că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea

în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., pentru determinarea legii penale

mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei

conform art. 5 C. pen., instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului

și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata

termenului de încercare sau supraveghere.

Ca urmare, deși

art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai redusă decât durata

termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzută

de art. 86

2

C. pen. (1969), se observă că noua lege penală generală nu

mai prevede ca efect al împlinirii termenului de supraveghere reabilitarea de drept

a condamnatului (așa cum prevedea art. 86

6

C. pen. anterior), iar

art. 93 C. pen. instituie obligativitatea impunerii unui set de obligații, ce anterior

aveau caracter facultativ, situație în care, și din această perspectivă, legea penală

mai favorabilă este C. pen. anterior.

Având în vedere

toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care conduce, în concret, la

un rezultat mai blând pentru inculpatul G.I.A. este C. pen. anterior care, în ansamblul

dispozițiilor sale, raportat la condițiile de incriminare și de sancționare a faptelor

ce formează obiectul acuzației penale, precum și la instituțiile incidente în cauză

și care influențează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situație

mai avantajoasă.

Față de considerentele

arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. așa cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, care să

poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul G.I.A.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. (1968), recurentul inculpat G.I.A. va fi obligat la plata

sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând

onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul G.I.A. împotriva deciziei penale nr. 193 din 7 octombrie

2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 8 mai 2014.