ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1794/2020

Ședința publică din data de 29 septembrie 2020

După deliberare,

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamantele A. și S.C. B. S.R.L. au chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând ca pârâta să fie obligată: să își modifice denumirea de comerciant întrucât această denumire încalcă dreptul la marcă al reclamantelor; să înceteze orice act de folosire, în activitatea sa comercială, a unor semne identice sau similare cu marca "B." și să fie obligată pârâta să publice hotărârea judecătorească într-un cotidian de circulație națională, pe cheltuiala sa.

Prin sentința civilă nr. 354/2.10.2017, Tribunalul Argeș a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele A. și S.C. B. S.R.L.

La termenul din data de 2.05.2018, Curtea a pus în discuție excepția necompetenței materiale funcționale a secției I civile.

Prin decizia civilă nr. 1369/2.05.2018, a fost admisă excepția necompetenței materiale funcționale a acestei secții și s-a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea secției a II a civile și de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Pitești.

Prin decizia nr. 609/A-C din 8 octombrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de reclamanții A. și S.C. B. S.R.L. și a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a interzis pârâtei S.C. B. S.R.L. să folosească semnul "B.", ca denumire comercială, pe documentele emise sau pentru publicitate.

A fost obligată pârâta să publice hotărârea într-un cotidian local, pe propria cheltuială.

Împotriva deciziei menționate, pârâta B. S.R.L a declarat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția II civilă la data de 10 decembrie 2018.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2020, secția a II-a civilă a înaltei Curți de Casație și Justiție a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea secției I civile a acestei instanțe.

În motivarea căii de atac, recurenta arată în esență că:

Instanța nu a analizat probele administrate, raportat cu cererea cu care a fost investită.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat să se constate că denumirea de comerciant a pârâtei încalcă dreptul la marcă al reclamantelor și să se interzică utilizarea mărcii "B." ca nume comercial al pârâtei, cu obligarea pârâtei să își modifice denumirea.

Prin motivele de apel s-a susținut că nu au fost deplin analizate dispozițiile Curții de Justiție, prin prisma Directivei 89/104/CBE, raportat la probatoriul administrat și chiar la considerentele hotărârii, fiind în esența singura critica de nelegalitate.

Din probele și lucrările dosarului rezultă că recurenta nu a comercializat, și nu comercializează produsul înregistrat conform Certificatului de înregistrare a mărcii nr. 137756, clasa 30 înregistrat la OSIM, respectiv: cafea, ceai, cacao, zahăr, orez, tapioca, sago, înlocuitori de cafea; făină și preparate făcute din cereale, pâine, produse de patiserie și cofetărie, înghețată comestibilă; miere, sirop de melasă; drojdie, praf de copt; sare, muștar; oțet, sosuri (condimente); mirodenii; gheață.

De asemenea, prin înscrisurile depuse de reclamanta apelantă la dosarul instanței de fond, nu s-a făcut dovada faptului că pârâta a copiat rețetarul prin preluarea identică a gustului.

De altfel, martora C. nu a afirmat că gustul ar fi același, iar declarația acesteia este subiectivă având în vedere faptul că s-a întâlnit cu apelanta A. care i-a spus că este în litigiu.

Mai susține recurenta că instanța de apel în mod nelegal a dat eficiență declarației olografe a martorei D. și faptului că administratorul statutar al pârâtei a fost angajatul intimatei reclamante.

Conform contractului de licență a mărcii nr. x din 04.02.2016, reclamanta A. a acordat, pentru perioada de 1 an cuprinsă între 01.02.2016-01.02.2017, apelantei B. folosința exclusivă asupra mărcii individuale nr. x - constând în denumirea B..

Prin sentința nr. 176/CC/09.10.2015 a Tribunalului Specializat Argeș, rămasa definitiva prin decizia civila nr. 433/02.03.2016 a Curții de Apel Pitești în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondata plângerea reclamantei persoană juridică, reținându-se cu putere de lucru judecat că nu s-a dovedit posibilul prejudiciu adus titularilor mărcii "B.", cu atât mai mult cu cât marca era protejată pe numele unei angajate, A., neavând vreo legătura de cauzalitate cu a solicitantul/administratorul recurentei în cauză.

Evocă recurenta prevederile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, republicată și modificată, precizând că, prin raportare la cerințele acestei norme, semnul distinctiv depus spre înregistrare ca nume comercial se verifică, din oficiu, de către fiecare dintre oficiile teritoriale ale registrului comerțului, din punctul de vedere al disponibilității și al distinctivității, la momentul înregistrării numelui comercial, neinteresând în legătură cu ce servicii sau cu ce produse urmează să se desfășoare activitatea economică.

În acest context, arată că pentru îndeplinirea acestor obligații legale, s-a indicat în cuprinsul denumirii elementul B., astfel încât denumirea aleasă se deosebește de celelalte firme existente.

Apelanta A. are înregistrat la OSIM un produs cu denumirea "B.", ceea ce - în susținerea recurentei - nu se confunda cu denumirea societății comerciale; reclamantele, nu au făcut dovada folosirii ca rețetar al produsului. Denumirea pe care recurenta o folosește în operațiunile și actele sale nu are rolul unei mărci, iar numele comercial este protejat potrivit art. 8 din Convenția de la Paris.

Totodată, recurenta invocă Directiva nr. 89/104/CEE: art. 5 alin. (1) lit. a); Legea nr. 84/1998: art. 3 lit. c), art. 5 lit. b), art. 6 lit. e), art. 35 din Legea nr. 84/1998.

Se mai susține că utilizarea semnului similar cu marca nu îmbracă forma aplicării acestuia pe produse sau servicii, care oricum sunt diferite de cele ale intimatei apelante.

In ipoteza în care s-ar fi reținut că marca în litigiu este o marcă notorie sau, după caz, o marcă ce a dobândit un renume în România, protecția ei s-ar fi extins și cu privire la produse sau servicii diferite de cele pentru care marca a fost înregistrată.

Această protecție, care depășește principiul specialității, este reglementată de art. 6 lit. e) și respectiv de art. 35 alin. [2] lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Mai precizează recurenta că, fie notorietatea, fie renumele mărcii trebuie dovedite, necesitatea dovedirii acestor caracteristici rezultând din prevederile art. 1169 C. civ. Astfel, pentru a se putea reține că marca sa a dobândit un renume și că, pe cale de consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 35 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, reclamanta trebuia să administreze un probatoriu adecvat, din care să rezulte care este procentul din cadrul segmentului de public vizat de marcă, în cadrul căruia marca este cunoscută. Numai prin cunoașterea unui asemenea procent instanța poate ajunge la concluzia ca marca este notorie sau că a dobândit un renume, în sensul art. 35 alin. (2) lit. c) din aceeași lege și al art. 5 alin. (5) din Directivă, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană de justiție în cauza C-375/97, cunoscută ca fiind cauza Chevy.

Prin întâmpinarea formulată, intimații reclamanți au invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 609/A-C din data de 8 octombrie 2018 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a fixat termen de judecată la data de 29 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților - apreciindu-se astfel că susținerile critice formulate de recurentă sunt susceptibile de analiză în coordonatele prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a exigențelor stabilite prin art. 488 din C.pr.,civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, este necesar a fi menționat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară în cadrul căreia, potrivit exigențelor instituite prin art. 488 din C. proc. civ., este posibil a se realiza controlul judiciar al hotărârii atacate numai din perspectiva unor aspecte de nelegalitate care au aptitudinea de a se circumscrie motivelor de casare prevăzute de norma procedurală menționată.

Prin urmare, legea nu permite ca în etapa recursului să fie formulate, și implicit analizate, critici care privesc modalitatea de evaluare a probelor ori situația de fapt pe care a stabilit-o instanța ierarhic inferioară în raport de probatoriul administrat, așa încât criticile pe care recurenta a înțeles să le formuleze cu neobservarea acestor limite nu vor fi analizate de Înalta Curte, ele fiind incompatibile cu judecata specifică acestei căi de atac.

Cum în recurs se realizează controlul judiciar al hotărârii judecătorești ce a fost pronunțată de instanța de apel, evaluarea ce se poate în această etapă procesuală privește hotărârea astfel atacată, iar nu susținerile pe care adversarul procesual le-a făcut în etapele procesuale anterioare ori aspecte care țin de judecata în primă instanță a pricinii. Ca atare, criticile prin care recurenta tinde a demonstra caracterul nereal al unora dintre afirmațiile făcute de reclamant prin cererea de chemare în judecată, nu vor fi analizate, pentru că și acestea sunt incompatibile cu judecata în recurs.

Recurenta pârâtă B. S.R.L. evocă, sub un prim aspect, faptul că din probatoriul administrat ar reieși o situație contrară celei reținute de instanța de apel, anume că recurenta nu ar comercializa produsele pentru care a fost înregistrată marca reclamantei.

Analiza acestor susțineri ale recurentei ar presupune reevaluarea probelor administrate în precedentele etape procesuale, iar un atare demers procesual este unul care - astfel cum s-a reținut anterior - nu poate fi realizat în recurs. Ca atare, aceste critici ale recurentei nu pot constitui suportul evaluării legalității deciziei atacate.

O a doua critică susținută de recurentă se referă la împrejurarea că, prin sentința civilă nr. 176 C. civ./09.10.2015 a Tribunalului Specializat Argeș, definitivă prin decizia nr. 433/2016 a Curții de apel Pitești, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că nu s-a dovedit posibilul prejudiciu adus titularilor mărcii B., cu atât mai mult cu cât această marcă a fost înregistrată pe numele unei angajate, neavând legătură cu asociatul/administratorul recurentei din prezenta cauză.

Referitor la dezlegările astfel invocate de recurentă, Înalta Curte notează că ele că ele fost date în litigiul în care a fost contestată (numai) de către reclamanta intimată S.C. B. S.R.L. înscrierea în Registrul Comerțului a societății recurente sub denumirea "S.C. B. SRL", o atare contestație fiind supusă unor reglementări speciale care sunt proprii procedurii de înregistrare în Registrul Comerțului a unor anumite subiecte de drept prevăzute de Legea 26/1990.

Astfel, aspectele analizate prin respectiva hotărâre sunt unele ale căror efecte trebuie observate prin prisma procedurii speciale în care ea a fost pronunțată, nefiind de natură a constitui un obstacol pentru titularii de drepturi asupra unei mărci (așa cum sunt reclamantele) de a uza de instrumentele juridice pe care o altă lege specială, anume Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, le oferă spre a sancționa încălcarea dreptului asupra mărcii de comerț.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că, într-un litigiu anterior, s-a stabilit că sunt îndeplinite condițiile Legii 26/1990 pentru a fi înregistrată societatea pârâtă în Registrul Comerțului cu denumirea "S.C. B. SRL", nu este de natură a conduce la concluzia că activitatea desfășurată de aceasta, ulterior înregistrării, este una care ar asigura respectarea dreptului pretins de reclamante - anume acela de titular și respectiv licențiat a mărcilor "B." și "B." -, după cum nu este de natură a împiedica reclamantele să uzeze de acțiunea în contrafacere permisă de art. 36 din Legea 84/1998 în legătura cu acte care țin de activitatea societății pârâte.

În speță, reclamantele au invocat încălcarea drepturilor lor asupra celor două mărci, prin activitatea pe care societatea pârâtă a desfășurat-o efectiv. Prin demersul astfel întreprins, au valorificat un mijloc de protecție pe care acest din urmă act normativ îl reglementează, iar instanța învestită cu soluționarea acestei acțiuni are a verifica dacă a existat sau nu o conduită a pârâtei, ulterioară înregistrării sale în Registrul Comerțului, neconformă obligației legale de a respecta drepturile reclamantelor asupra celor două mărci.

În consecință, puterea de lucru judecat a menționatei hotărâri și reglementările conținute în art. 38 și 39 din Legea 26/1990 - pe care recurenta le invocă - nu puteau constitui argumente pertinente spre a conduce instanța de apel la concluzia netemeiniciei acțiunii.

O altă susținere critică a recurentei este în sensul că reclamantele nu au formulat prezenta acțiune ca una în contrafacere, spre a putea fi analizat conflictul între mărcile lor și numele comercial al pârâtei recurente.

Și această critică a recurentei este nefondată. Din lecturarea motivelor expuse în cererea de chemare în judecată și în cererea de apel, precum și din invocarea ca temei de drept a prevederilor art. 36 din Legea 84/1998 (în forma legii de la data introducerii acțiunii) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Directiva 2008/95/CE - norme care consacră dreptul exclusiv al titularului mărcii de a folosi semnul cu această valoare juridică - și a statuărilor făcute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Celline, reiese cu evidență că reclamantele au invocat atingeri aduse drepturilor lor asupra celor două mărci, prin activitatea desfășurată de către pârâta recurentă, anume prin faptul că aceasta folosește în activitatea comercială denumirea B. și sigla societății cu funcții specifice mărcii, creând astfel confuzie în percepția consumatorilor Asemenea susțineri relevă neechivoc caracterul de acțiune în contrafacere al prezentului demers judiciar, calificarea și analiza cererii fiind făcută de instanță în coordonate conforme exigențelor art. 22 alin. (1) și (6) din C. proc. civ.

De altfel, se cuvine a fi observat că pârâta însăși a formulat apărări, în precedentele etape procesuale, în modul specific acțiunii în contrafacere - chiar precizând explicit că nu sunt îndeplinite condițiile contrafacerii, astfel cum sunt stabilite prin art. 35 din Legea 84/1998 - fiind astfel evident că nu a avut a contesta această calificare a litigiului înainte de a se fi pronunțat hotărârea din apel și că și-a exercitat drepturile procesuale în coordonatele specifice acestui tip de acțiune.

Se mai reproșează instanței de apel că nu a analizat dacă denumirea "B." a fost folosită cu funcția unei mărci, și că nu a avut în vedere prevederile art. 38 din Legea 84/1998 care stabilesc faptul că nu se poate interzice unui terț folosirea, în activitatea sa comercială, a propriei denumiri comerciale.

Critica astfel adusă deciziei recurate este fondată în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare:

Având ca premisă a analizei realizate statuări ale Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia dreptului asupra mărcilor și a protecției recunoscute acestui drept prin reglementările comunitare - statuări care prezintă relevanță și în interpretarea și aplicarea legislației naționale adoptate în aceeași materie, aceasta având în conținut norme ce asigură transpunerea Directivei 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci - instanța de apel a reținut, în esență, că denumirea socială a pârâtei încalcă dreptul pe care reclamantele l-au dobândit prin înregistrarea, și respectiv cesiunea mărcii verbale "B." și a mărcii combinate "B.".

Însă, în pofida faptului că evidențiat corect necesitatea verificării aspectelor litigioase ale cauzei prin prisma criteriilor pe care instanța europeană le-a consacrat în jurisprudența sa, demersul de a evalua situația concretă a părților în proces corespunzător respectivelor cerințe este unul deficitar.

Un reper important al analizei specifice situației litigioase din prezentul litigiu îl constituie statuările din Cauza C-17/06 Céline SARL împotriva Céline S.A., în care Curtea de justiție a Uniunii Europene a stabilit că, După cum rezultă din jurisprudența Curții (Hotărârea Arsenal Football Club, citată anterior, Hotărârea din 16 noiembrie 2004, Anheuser-Busch, C-245/02, Rec., p. I-10989, și Hotărârea Adam Opel, citată anterior), titularul unei mărci înregistrate poate interzice utilizarea de către un terț a unui semn identic cu marca sa, în aplicarea articolului 5 alin. (1) litera (a) din directivă, numai dacă sunt îndeplinite următoarele patru condiții:

- utilizarea să aibă loc în cadrul comerțului;

- utilizarea să aibă loc fără consimțământul titularului mărcii;

- utilizarea să aibă loc pentru produse și servicii identice cu cele pentru care a fost înregistrată marca și

- utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă să aducă atingere funcțiilor mărcii și, în special, funcției sale esențiale de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor".

Totodată, s-a stabilit prin aceeași hotărâre că,,26 Astfel cum s-a amintit la punctul 16 din prezenta hotărâre, în conformitate cu articolul 5 alin. (1) litera (a) din directivă, utilizarea de către un terț care nu a fost autorizat în acest scop a unui semn identic cu o marcă înregistrată pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care este înregistrată această marcă nu poate fi interzisă decât dacă aduce atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcțiilor mărcii și în special funcției sale esențiale, de a garanta consumatorilor proveniența produselor sau a serviciilor.

27 Acest lucru este valabil atunci când semnul este utilizat de terț pentru produsele sau serviciile sale într-un mod pe care consumatorii l-ar putea interpreta ca desemnând proveniența produselor sau a serviciilor în cauză. (...)

30 În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 6 alin. (1) litera (a) din directivă, dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terț utilizarea, în cadrul comerțului, a numelui și a adresei sale, atât timp cât sunt folosite conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial.

31 Curtea a statuat că această prevedere nu se limitează la numele persoanelor fizice (Hotărârea Anheuser-Busch, citată anterior, punctele 77-80).

32 Așadar, în ipoteza în care instanța de trimitere ar ajunge la concluzia că, în aplicarea articolului 5 alin. (1) litera (a) din directivă, Céline S.A. este îndreptățită să interzică utilizarea semnului "Céline" de către Céline SARL și pentru a permite acestei instanțe să soluționeze litigiul pendinte în fața sa, trebuie să se examineze dacă, într-o situație precum cea din acțiunea principală, articolul 6 alin. (1) litera (a) din directivă se opune ca titularul unei mărci să interzică unui terț să utilizeze ca denumire socială sau ca nume comercial un semn identic cu marca sa.

33 Curtea a statuat că exigența utilizării "conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial", astfel cum este prevăzută la articolul 6 alin. (1) din directivă, constituie, în esență, expresia unei obligații de loialitate față de interesele legitime ale titularului unei mărci (Hotărârea Anheuser-Busch, citată anterior, punctul 82).

34 În această privință, trebuie amintit că îndeplinirea condiției menționate, de utilizare loială, trebuie apreciată ținând cont de măsura în care, pe de o parte, utilizarea numelui său de către terț este înțeleasă de publicul vizat sau cel puțin de o parte semnificativă a acestui public ca indicând o legătură între produsele sau serviciile terțului și titularul mărcii sau o persoană autorizată să utilizeze marca și, pe de altă parte, de măsura în care terțul ar fi trebuit să fie conștient de acest fapt. Constituie totodată un factor care trebuie luat în considerare în cadrul acestei aprecieri împrejurarea că este vorba despre o marcă având un anumit renume în statul membru în care este înregistrată sau în care se solicită protecția acesteia, renume de care terțul ar putea profita pentru comercializarea produselor sau a serviciilor sale (Hotărârea Anheuser-Busch, citată anterior, punctul 83)".

Din analiza considerentelor deciziei supuse controlului judiciar, Înalta Curte constată că aceasta conține o aplicare trunchiată a criteriilor menționate. Astfel, s-a reținut: că pârâta folosește semnul B. ca element al denumirii sale sociale; că folosirea semnului menționat este de natură a crea un risc de confuzie în percepția publicului pentru că pârâta realizează o intensă promovare a produselor sale (unele dintre ele similare cu cele comercializate de societatea reclamantă); că martora audiată a declarat că a cumpărat prăjituri de pârâta S.C. B. pentru că a confundat denumirea acesteia cu cea a reclamantei S.C. B. S.R.L., astfel încât nu a mai verificat dacă există identitate între cele două cofetării; că utilizarea denumirii societății pârâte nu a fost una conformă practicilor loiale și cinstite pentru că administratorul acestei societăți comerciale a fost anterior angajată a societății reclamante și în timpul în care au existat aceste raporturi de muncă a întreprins demersuri spre a prelua o parte a angajaților celei din urmă iar apoi a înființat o societate comercială cu același obiect de activitate.

Aceste constatări ale instanței de apel nu reflectă, însă, o evaluare a modalității de utilizare a semnului B. (în privința căruia s-a dispus interdicția de folosire) corespunzător funcțiilor specifice categoriei juridice de marcă, respectiv nu s-a analizat dacă și în ce măsură utilizarea acestui semn, în denumirea și în activitatea comercială a pârâtei, aduce atingere celor două semne astfel cum au fost ele înregistrate ca mărci de reclamanta A., dacă acest mod de utilizare corespunde funcțiilor mărcii și nici dacă o astfel de utilizare efectivă aduce sau nu atingere practicilor comerciale loiale și cinstite.

În acest punct al analizei este necesar a fi subliniat că litigiul prezent este reprezentat o acțiune în contrafacere, acest tip de acțiune fiind un mijloc procedural specific de apărare a dreptului exclusiv pe care reclamantele sunt îndreptățite să îl pretindă în legătură cu exploatarea celor două mărci, astfel că ceea ce trebuie analizat este conținutul și întinderea protecției conferite de respectivele semne așa cum sunt ele înregistrate ca mărci. Totodată, în condițiile în care pârâta s-a prevalat de calitatea de titulară a dreptului de a folosi denumirea comercială sub care a fost înregistrată în Registrul Comerțului - înregistrare a cărei legalitate a fost verificată într-un litigiu anterior, pe calea procedurală specială deschisă de Legea 26/1990 -, este necesar a se verifica dacă modalitatea concretă de utilizare a acestui nume comercial este în dezacord cu practicile loiale în materie comercială, spre a putea fi plasată în sfera de incidență a excepției instituite prin art. 39 alin. (2) din Legea 84/1998 (normă cu efecte echivalente celei înscrise în art. 6 alin. (1) din directivă, ce a fost avută în vedere de instanța europeană în cauza Celine), anume aceea care permite să se interzică unui terț utilizarea, în activitatea sa comercială, a propriului nume doar în anumite condiții.

Or, analiza ce s-a realizat prin decizia recurată relevă doar folosirea semnului-marcă "B." în conținutul numelui S.C. B. S.R.L., lipsind însă o evaluare și determinare în privința împrejurării dacă pârâta a utilizat propriul nume comercial (el însuși generator al unui drept de proprietate industrială, în conformitate cu art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 8 din Convenția de la Paris) cu funcții specifice mărcii și dacă utilizarea într-o astfel de modalitate este contrară "bunelor practici din domeniul industrial ori comercial", în sensul dispozițiilor art. 39 alin. (2) din Legea 84/1998. De asemenea, a fost relevată de instanța de apel confuzia în care s-a aflat o martoră cu privire la cofetăria de la a cumpărat prăjituri, fără a se evidenția în ce mod această confuzie a reflectat o asociere pe care martora ar fi făcut-o între o anume marcă aparținând reclamantelor și produsele pe care le cunoștea ca fiind comercializate sub asemenea marcă. Cu alte cuvinte, s-a constat confuzia creată unei persoane între denumirile a două persoane juridice, iar nu o confuzie cu privire la produse (identice sau similare) comercializate sub un semn identic sau similar celui înregistrat ca marcă, așa cum era necesar a se proceda spre a se verifica cel de-al treilea și al patrulea criteriu stabilit prin hotărârea pronunțată în cauza Celine.

Având în vedere aceste deficiențe ale analizei realizate de instanța de apel, Înalta Curte constată că măsura interdicției, pentru pârâtă, de a folosi semnul B. a fost adoptată fără a se fi stabilit deplin situația de fapt, context în care nu este posibil a se verifica corectitudinea modului de aplicare în speță a prevederilor art. 36 și 39 din Legea 84/1998 și a statuărilor făcute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, relativ la criteriile necesar a fi utilizate pentru tranșarea conflictului ivit între dreptul asupra unei mărcii înregistrate și dreptul asupra unui nume comercial legal înregistrat.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că devine incident motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 496, 497 din C. proc. civ., admiterea recursului și casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel are a analiza întinderea protecției pe care o conferă reclamantelor cele două mărci a căror protecție au invocat-o în speță, prin prisma ansamblului elementelor care le compun pe fiecare în parte și a claselor de produse sau servicii pentru care au fost înregistrate, precum și modul în care pârâta recurentă utilizează numele său comercial, respectiv dacă este sau nu o utilizare conformă practicilor loiale cinstite, iar după lămurirea acestor aspecte de fapt va aprecia dacă sunt îndeplinite cumulativ criteriile stabilite în cauza Celine menționată anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 609/A-C din data de 8 octombrie 2018 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2020.