ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2637/2014

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată la data de 1 august 2012 pe rolul Tribunalului București,

reclamanta SC E.B. SA, în contradictoriu cu pârâta R.A.D.E.T. a solicitat

obligarea pârâtei la plata sumei de 34.031.920,80 lei, arătând că pârâta și-a

mărit patrimoniul în dauna societății reclamante, datorită faptului că energia

termică destinată consumatorilor noncasnici a fost livrată sub costul de

producție, ceea ce a determinat o micșorare a patrimoniului reclamantei cu

respectiva valoare.

Prin sentința

civilă nr 1549 din 25 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția

a Vl-a, în Dosarul nr. 30128/3/2012 a fost respinsă excepția inadmisibilitatii

ca neîntemeiată, fiind admisă excepția prescripției dreptului material la

acțiune, și pe cale de consecință a fost respinsă acțiunea ca prescrisă.

Cu privire la

excepția inadmisibilitatii, instanța a reținut că, în speță, reclamanta și-a

întemeiat cererea de chemare în judecată pe principiul îmbogățirii fără justă

cauză, așadar pe un raport juridic izvorând dintr-un fapt juridic licit, iar

dispozițiile art. 720

1

alin. (1) C. proc. civ., invocate în

susținerea excepției s-au apreciat ca nefiind aplicabile, astfel că excepția

analizată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Asupra

excepției prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a

constatat că reclamanta trebuia să cunoască paguba produsă cel mai târziu la

data de 24 februarie 2009, reprezentând data ultimei adrese emise de R.A.D.E.T.

pentru cantitatea de energie termică livrată populației în perioada noiembrie

și decembrie 2008, moment de la care instanța a reținut că începe să curgă

termenul de prescripție în speță.

Pentru aceste

considerente, tribunalul a statuat că termenul de prescripție s-a împlinit cel

târziu la data de 24 februarie 2012, astfel încât, față de data introducerii

acțiunii, respectiv 30 iulie 2012 excepția invocată de către pârâtă a fost

admisă, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca efect al

prescripției dreptului material la acțiune.

Împotriva

acestei sentințe, reclamanta SC E.B. SA a formulat apel, criticând soluția

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel

București, secția a Vl-a civilă, prin Decizia civilă nr. 376 din 18 octombrie

2013 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC E.B. SA, reținând

că, în mod corect instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată ca

prescrisă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, momentul cunoașterii efective a

prejudiciului de recuperat nu este cel al transmiterii Deciziei nr. 2/2009 a

Curții de Conturi, ci cel al comunicării procesului-verbal de constatare din 19

iunie 2009 încheiat de aceeași instituție - și care a stat la baza întocmirii

Deciziei nr. 2/2009 - la data de 26 iunie 2009 astfel încât, și din această

perspectivă, termenul de prescripție în raport cu data introducerii acțiunii -

30 iulie 2012, data poștei era împlinit la data de 26 iunie 2012.

Împotriva

acestei decizii, reclamanta SC E.B. SA a declarat recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și

trimiterii cauzei la instanța de fond pentru soluționarea cauzei pe fond.

Criticile aduse

deciziei atacate se referă în esență la faptul că, instanța de apel a reținut

în mod greșit faptul ca soluția instanței de fond este corectă în sensul că

dreptul material la acțiune al reclamantei s-a prescris, determinând în mod

greșit și cu ignorarea argumentelor invocate prin cererea de apel momentul de

la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune.

În acest sens,

prin decizia atacată, în mod cu totul eronat Curtea de Apel București a reținut

că momentul la care reclamanta trebuia să cunoască prejudiciul și persoana ce

răspunde de aceasta este data de 24 februarie 2009, data ultimei adrese emise

de către R.A.D.E.T. pentru cantitatea de energie termică livrată populației în

perioada noiembrie și decembrie 2008.

În acest

context, recurenta susține că, livrarea energiei termice către R.A.D.E.T.

București, în calitate de furnizor autorizat s-a făcut conform contractelor

cadru reglementate prin decizii A.N.R.E., respectiv în baza contractelor din

2005 și din 2007, energia termică astfel livrată a fost transmisă către

consumatorul final exclusiv prin sistemul de alimentare centralizat,

S.A.C.E.T., prețul de contract fiind cel reglementat de A.N.R.E., iar A.N.R.E.,

în calitate de autoritate de reglementare, prin deciziile emise a înțeles să

reglementeze tariful pentru consumatorii racordați la S.A.C.E.T. fără să

distingă între populație si alți consumatori, totodată se menționează că

R.A.D.E.T. București este furnizor autorizat să presteze serviciul public la

care face referire art. 8 alin. (1) lit. b), iar vânzarea energiei termice, în

condiții negociate se realizează numai în condițiile prevăzute de art. 8 alin.

(2) din Condițiile asociate Licenței nr. 559/2003.

Astfel, față de

reglementările legale, coroborate cu prevederile din Condițiile asociate

Licenței din 2003, recurenta apreciază că nu poate fi reținută culpa sa

manifestată prin lipsa de diligentă cu privire la stabilirea pagubei, precum și

a măsurilor de recuperare a acesteia, plecând de la momentul comunicării de

către pârâtă a adreselor privind energia termică livrată populației, întrucât

E.L.C.E.N. nu are competența de a reglementa și aplica alte tarife decât cele

aprobate de A.N.R.E. pentru un segment de livrare de energie termică strict

reglementat.

Din aceste

considerente, susținerile Curții de Apel București, potrivit cărora reclamanta

se află în culpă, întrucât nu a cunoscut prevederile legale în sensul că doar

pentru energia termică livrată populației se stabilește un preț fix, iar nu și

pentru energia termică livrată altor consumatori se apreciază că sunt total

nefondate.

În argumentarea

acestor susțineri instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile cuprinse

în condițiile asociate licenței din 12 martie 2003, respectiv art. 8 pct. 2,

articol care nu este aplicabil situației deduse judecații întrucât se referă

strict la situația utilizatorilor, alți decât R.A.D.E.T., pentru care

transmiterea energiei termice de la producător la utilizator se realizează prin

rețele termice distincte de cele ale serviciului public de alimentare cu

energie termica S.A.C.E.T., or, situația dedusă judecății este reglementată de

dispozițiile prevăzute în Licența nr. 559/2003 - Condiții asociate licenței

art. 8. alin. (1) lit. b).

În aceste

condiții, recurenta susține că nu se poate reține culpa sa cu privire la

momentul cunoașterii prejudiciului, având în vedere faptul că până la momentul

emiterii Deciziei nr. 2/31 iulie 2009 a Curții de Conturi, în ciuda

demersurilor efectuate, dispozițiile A.N.R.E. cu privire la prețul energiei

termice livrate în S.A.C.E.T. au prevăzut același tarif indiferent de natura

consumatorului final.

Din această

perspectivă, recurenta apreciază că până la data emiterii Deciziei nr. 2 din 31

iulie 2009 a Curții de Conturi, nu se poate reține niciun alt moment ca fiind

data de la care începe să curgă termenul de prescripție, dat fiind că printr-o

interpretare unitară a dispozițiilor legale, a condițiilor asociate licenței

din 2003 si a reglementarilor A.N.R.E. rezultă că reclamanta nu avea libertatea

contractuală de a negocia prețul de contract în relația cu R.A.D.E.T.

București, iar înregistrarea unui prejudiciu prin aplicarea aceluiași tarif

pentru toată energia termică livrată către R.A.D.E.T. este o consecința directă

și nemijlocită a măsurilor dispuse de către Curtea de Conturi prin Decizia nr. 2

din 31 iulie 2009, ca urmare a modului arbitrar de interpretare a dispozițiilor

legale și contractuale, astfel că, doar de la data acestei decizii poate fi

determinat termenul de prescripție.

Analizând

criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate,

înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de

reclamanta SC E.B. SA București să fie respins, pentru următoarele considerente

:

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când

hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este

lipsită de temei legal.

Din această

perspectivă, se constată că instanța de apel în mod legal a menținut hotărârea

primei instanțe care a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a

respins cererea de chemare în judecată ca efect al prescripției dreptului

material la acțiune, luând în considerare prevederile art. 8 din Decretul nr.

167/1958, care în mod imperativ arată că: "prescripția dreptului la

acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de

la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și

pe cel care răspunde de ea".

În acest sens

se reține că, recurenta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe

îmbogățirea fără just temei, susținând că a luat cunoștință de prejudiciu doar

la data când s-a comunicat Decizia nr. 2 din 31 iulie 2009 a Curții de Conturi,

încercând în acest mod să ascundă culpa sa cu privire la lipsa de diligentă

pentru cuantificarea pagubei și recuperarea acesteia, așa cum în mod corect au

apreciat și instanțele de fond.

Așa fiind, se

constată că cele două instanțe, în mod corect au reținut data de la care

recurenta "trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de

ea" ca fiind data la care recurenta putea să evidențieze în mod distinct

consumurile defalcate pe categorii de consumatorii.

Astfel,

adresele din 31 octombrie 2007, din 12 mai 2008, din 05 mai 2008, din 04

septembrie 2008, din 18 noiembrie 2008 și din 24 februarie 2009, prin care

intimata comunica recurentei cantitatea de energie termică livrată populației,

deși au fost emise în vederea calculului compensării de combustibili, au stat

și la baza modului de calcul pe care recurenta l-a făcut ulterior, pentru a

identifica valoarea presupusului prejudiciu suferit, având în vedere că încă de

la acea dată se putea face o distincție între consumatori casnici și

noncasnici.

În acest

context, în mod legal cele două instanțe au apreciat că termenul de la care

recurenta "trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de

ea" începe să curgă de la data emiterii adreselor prin care s-au comunicat

distinct cantitățile de energie termică livrate populației respectiv 31

octombrie 2007, 12 mai 2008, 05 mai 2008, 04 septembrie 2008, 18 noiembrie 2008

și 24 februarie 2009.

Tot în același

context, se reține faptul că, prevederile art. 8 ale Decretului nr. 167/1958 nu

fac distincție dacă momentul la care recurenta "trebuia să cunoască atât

paguba cât și pe cel care răspunde de ea" trebuia să reiasă dintr-un

înscris cu forță probantă și executorie, astfel cum greșit susține recurenta,

deoarece acțiunea sau inacțiunea recuperării prejudiciului este o prerogativă a

celui prejudiciat și este strict raportată la momentul în care "păgubitul

a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de

ea".

Astfel, la

momentul emiterii facturilor de energie termică de către recurentă exista un

singur preț reglementat de către A.N.R.E., așa cum recurenta recunoaște în

dezvoltarea motivelor de recurs, preț care a fost înscris pe facturile de

energie termică emise de aceasta și înregistrate în evidențele intimatei, iar

față de valoarea tarifului reglementat de A.N.R.E. se constată că recurenta nu

a emis niciun fel de pretenții la momentul livrării energiei termice și nici nu

a solicitat stabilirea unei întâlniri al cărei obiect să fie negocierea unui

tarif diferit pentru consumatorii noncasnici.

În acest sens

se reține că, recurenta nu a comunicat intimatei faptul că pentru consumatorii

noncasnici ar pretinde ori ar exista un alt tarif de vânzare - cumpărare a

energiei termice produse de aceasta, aspect confirmat în motivarea recursului,

în sensul că prețul din contract este stabilit prin decizie A.N.R.E.

Așa fiind,

având în vedere că dispozițiile art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958,

instituie faptul că termenul prescripției este de 3 ani și începe să curgă de

la data când se naște dreptul la acțiune, respectiv de la data scadentă a

facturilor de consum pentru energie termică, iar dispozițiile art. 1 care

prevăd că dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge dacă nu a

fost exercitat în termenul de trei ani, și întrucât recurenta nu a făcut dovada

vreunei cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției în

condițiile art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, se constată că cererea

acesteia de acordare a sumei de 34.031.920,8 lei reprezentând valoarea cu care

intimata R.A.D.E.T. București și-ar fi mărit nejustificat patrimoniul, a fost

în mod corect respinsă ca fiind prescrisă de către instanță.

În acest

context, nu se poate constata că s-au încălcat dispozițiile legii pentru a fi

reținut motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pe cale de

consecință, întrucât critica adusă deciziei pronunțate de Curtea de Apel

București este nefondată, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.B. SA

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.B. SA București împotriva

Deciziei civile nr. 376 din 18 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 septembrie 2014.