CASE OF IVANOVA v. RUSSIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 6 - Right to a fair trial;Violation of Article 1 of Protocol No. 1 - Protection of property
CASE OF IVANOVA v. RUSSIA (CtEDO, 2008)
PRIMEI SECȚII CAUZE DE INVANOVA c. RUSSIA (Doc. nr. 11697/05) JUDGMENT STRASBOURG 24 aprilie 2008 FINAL 24/07/2008 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Ivanova c. Rusia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: Christos Rozakis, Președinte, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători și Søren Nielsen, secretarul Secțiunii care a deliberat în privat la 27 martie 2008, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 11697/05) împotriva Federației Ruse depusă Curții în temeiul art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național rus, dna Natalya Pavlovna Ivanova („reclamantul”), la 21 februarie 2005. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de dna V. Milinchuk, reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul s-a plâns, în special, cu privire la anularea unei hotărâri în favoarea ei privind revizuirea supravegherii. La 15 martie 2007, Curtea a hotărât să anunțe cererii guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea acesteia. FACTE Reclamantul s-a născut în 1934 și trăiește în Lensk în Republica Sakha (Yakutiya) a Federației Ruse. În 2003 reclamantul a introdus o acțiune împotriva Guvernului, încercând să recupereze valoarea monetară a unui bilet de autorizație de stat pentru achiziționarea unei mașini fabricate în rusă. La 4 martie 2003, Curtea de districtă Lenskiy a Republicii Sakha (Yakutiya) a constatat pentru reclamant și a acordat 138.967 ruble ruse (RUB) în compensare și RUB 2.802.32 în rambursarea taxei de instanță, plătite de Ministerul Finanțelor. La 21 aprilie 2003, Curtea Supremă a Republicii Sakha (Yakutiya) (denumită în continuare „Curtea Supremă”) a respins recursul Ministerului Finanțelor și a susținut hotărârea. Curtea Supremă a respins argumentul Ministerului că instanța de primă instanță a refuzat ilegal să aplice Legea privind obligațiile de comerț care reglementează răscumpărarea notelor de promisie pentru achiziționarea de mașini. La 15 mai 2003, Ministerul Finanțelor a depus o cerere de revizuire în fața Presidiumului Curții Supreme, susținând că instanțele au refuzat ilegal să aplice dispozițiile Legii obligațiunilor de comerț și Programul de stat de 2001 pentru revocarea notelor de promisiune. Nu este clar dacă a fost luată vreo decizie procedurală cu privire la această cerere. 10. La 28 iunie 2004, Ministerul Finanțelor a introdus o nouă cerere de revizuire a supravegherii, prin care au invocat aceleași argumente. Potrivit Guvernului, procedurile privind cererea reclamantului au fost anterior „suppuse” la 23 octombrie 2003, deoarece Curtea Supremă a trimis o trimitere pentru o hotărâre preliminară la Curtea Constituțională. Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă cu privire la compatibilitatea Legii obligațiilor de comerț cu Constituția. 11. La 7 octombrie 2004, Presidiumul Curții Supreme a acordat cererea de supraveghere a Ministerului, a anulat hotărârea din 4 martie 2003, confirmată la 21 aprilie 2003, și a respins în întregime cererea reclamantului. În această hotărâre, Presidium a remarcat că instanțele nu au luat în considerare dispozițiile Programului de stat pentru ieșire a notelor de promisiune din 2001 care au prelungit perioada de răscumpărare până la 31 decembrie 2004. În evaluarea Presidium, această încălcare a constituit o încălcare substanțială a legislației materiale care justifică reconsiderarea cazului. ARTICOLUL 6 ALEGAT AL CONVENȚIEII ȘI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 12. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la anularea hotărârii în favoarea ei privind revizuirea supravegherii și eliberarea unei noi decizii prin care afirmațiile ei au fost respinse în întregime. Ea a invocat, de asemenea, în acest sens articolele 13 și 17 din Convenție. Curtea consideră că această plângere este examinată numai în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede în părțile relevante după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere corectă ... într-un timp rezonabil ... de [a]... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu trebuie să fie privat de posesele sale, cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional...” Admisibilitate 13. Curtea remarcă că cererea nu este, în mod evident, nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și constată, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă. Ministerul Finanțelor a interzis în mod constant apeluri împotriva acesteia, încercând să anuleze hotărârea care ar putea duce la formarea „jurisprudenței negative” cu privire la afirmații similare și la „despese nejustificate din bugetul federal”. Nu a existat nicio încălcare a drepturilor reclamantului deoarece cererea de supraveghere a fost precedată de un recurs obișnuit și deoarece hotărârea de supraveghere a fost eliberată în termen de un an și șapte luni. Hotărârea în favoarea reclamantului a fost anulată în vederea corectării unei greșeli judiciare, care este aplicarea incorectă a legii de fond. 15. Reclamantul nu este de acord. Ea a subliniat că Ministerul a depus cererea în afara termenului statutar, mai mult de un an după eliberarea hotărârii de recurs. În plus, chiar dacă Presidium a anulat hotărârea pe motiv că plata va fi efectuată până la 31 decembrie 2004, nu s-a efectuat nici o plată până în prezent. Prin presupunere încălcarea articolului 6 din Convenția 16, Curtea reiterează că art. 6 § 1 asigură tuturor dreptul de a avea orice reclamație legată de drepturile și obligațiile sale civile aduse în fața unei instanțe sau a unui tribunal. În acest mod, acesta încarcă „dreptul la o instanță”, din care dreptul de acces, adică dreptul de a institui proceduri în fața instanțelor în materie civilă, constituie un aspect. Cu toate acestea, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unui stat contractant permite ca o decizie judiciară finală și obligatorie să fie anulată de o instanță superioră cu privire la o cerere formulată de un oficial de stat a cărui putere de a depune o astfel de cerere nu este supusă oricărui termen, cu rezultatul că hotărârile ar fi putut contesta indefinit (a se vedea Ryabykh c. Rusia nr. 52854/99, §§ 54-56, CEDO 2003 IX). 17. În cazul în cauză, hotărârea din 4 martie 2003, confirmată la recurs la 21 aprilie 2003, a fost respinsă prin revizuire de supraveghere pe motiv că instanța judecătorească s-a înșelat în aplicarea legii de fond. Curtea trebuie să evalueze dacă competența de a efectua o revizuire de supraveghere a fost exercitată de autoritățile pentru a lovi, în măsura maximă posibilă, un echilibru echitabil între interesele persoanei și nevoia de a asigura administrarea corectă a justiției (a se vedea, mutatis mutandis Nikitin c. Rusia , nr. 50178/99 §§§ 57 și 59, CEDO 2004 ...). Curtea ia act, în primul rând, de o perioadă de timp excepțional lungă – mai mult de șaptezeci de luni – care s-a scurs de la data hotărârii în favoarea reclamantului au devenit obligatorii în mod legal până la data în care au fost desfășurate procedurile de revizuire a controlului. Acesta observă că codul de procedură civilă („CPC”) stabilește un termen de un an pentru depunerea unei cereri de revizuire a supravegherii, punctul de debut fiind data la care decizia judiciară a devenit obligatorie juridică (art. 376 § 2 din CCP). În acest caz, nu este clar ce s-a întâmplat cu prima cerere de reexaminare de supraveghere depusă de Ministerul Finanțelor în termenul legal (a se vedea punctul 9 mai sus). A doua cerere de reexaminare de supraveghere a fost depusă la 28 iunie 2004, care este mai mult de două luni de la expirarea termenului de un an (a se vedea punctul 10 mai sus). Nu a fost pusă la dispoziția Curții o copie a unei decizii judiciare care să prelungească termenul. Guvernul a susținut că procedura privind reclamantul a fost deja suspendată în așteptarea hotărârii Curții Constituționale. Această afirmație nu pare convingătoare pentru Curte. În primul rând, până la momentul în care Curtea Supremă a hotărât să suspende procedurile cu privire la creanțe similare în octombrie 2003, acțiunea privind reclamantul s-a încheiat deja cu hotărârea finală privind recursul din 21 aprilie 2003. Nu este clar cum decizia privind amânarea procedurii în așteptare ar putea avea efect asupra procedurii care au fost deja încheiate mai mult de cinci luni înainte. În al doilea rând, Curtea observă că, în octombrie 2003, termenul statutar pentru depunerea unei cereri de reexaminare de supraveghere împotriva hotărârii privind recursul din 21 aprilie 2003 nu a expirat încă. Guvernul nu a semnalat nicio circumstanță excepțională care ar fi putut împiedica Ministerul Finanțelor să depună cererea de revizuire a supravegherii între octombrie 2003 și aprilie 2004, care este în termenul legal. Curtea constată că prin acceptarea unei cereri tardive de reexaminare a supravegherii fără motive valabile, instanța internă a încălcat principiul certitudinei juridice. 19. În plus față de laxitatea termenelor pe care Curtea le-a remarcat mai sus, aceasta reiterează abordarea sa constantă că, în absența unui defect fundamental în procedura anterioară, dezacordul unei părți cu evaluarea efectuată de instanțele de primă instanță și de recurs nu este o circumstanță a unui caracter substanțial și convingător care să justifice anularea unei hotărâri obligatorii și executoare și reluarea procedurii privind cererea reclamantului (a se vedea Dovguchits c. Rusia , nr. 2999/03, § 30, 7 iunie 2007; și Kot c. Rusia , nr. 20887/03, § 29, 18 ianuarie 2007). Guvernul nu a susținut că procedurile anterioare înaintea instanțelor de primă instanță și de recurs au fost amețite de un defect fundamental. De fapt, hotărârea în favoarea reclamantului a fost anulată din cauza aplicării incorecte a dreptului fondamental. Acest motiv nu a fost un defect fundamental în sensul jurisprudenței Curții și nu a putut justifica o deplasare de la principiul certitudinei juridice. 20. Curtea a constatat deja o încălcare a „dreptului către instanță” al unei reclamante garantat de art. 6 § 1 din Convenție în cazurile în care o decizie judiciară care devenise finală și obligatorie a fost ulterior anulată după o întârziere substanțială în scopul de a readresa cazul (a se vedea Hotărârile Dovguchits Kot și Ryabykh, citate mai sus). Guvernul nu a prezentat niciun argument care să permită Curții să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Prin urmare, Curtea constată că anularea hotărârii din 4 martie 2003, astfel cum a fost susținută la recurs la 21 aprilie 2003, prin revizuire a supravegherii, a încălcat principiul certitudinei juridice și „dreptul reclamantului la o instanță”. În consecință, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. Curtea reiterează că existența unei datorii confirmate de o hotărâre obligatorie și executivă furnizează beneficiarului hotărârii o „așteptare legitimă” a căror datorie ar fi plătită și constituie „poziții” ale beneficiarului în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. A se vedea, printre altele, Androsov c. Rusia , nr. 63973/00, § 69, 6 octombrie 2005 . 22. Guvernul a negat că a existat o ingerință în drepturile reclamantului în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 pentru că ea ar putea încă să solicite răscumpărarea notei de promisie. 23. Curtea observă că reclamantul a obținut o hotărâre obligatorie și executivă în favoarea ei, cu termenii în care Ministerul Finanțelor i-a plătit o sumă substanțială de bani. Ea a fost împiedicată să primească premiul din cauza ei. Condamnarea hotărârii executive a frustrat faptul că reclamantul se bazează pe decizia judiciară obligatorie și a privat-o de ocazia de a primi banii pe care se aștepta legitim să-l primească. În aceste circumstanțe, chiar presupunând că interferența a fost legală și a urmărit un obiectiv legitim, Curtea consideră că anularea hotărârii executive în favoarea reclamantului prin revizuirea supravegherii i-a pus o sarcină excesivă și a fost incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIUNII 24. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înălțimei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 25. Reclamantul a solicitat 21.000 de euro (EUR) în ceea ce privește daunele nepecuniare și 11.000 de dolari americani în ceea ce privește daunele pecuniare, reprezentând valoarea actuală a unei mașini de pasageri ruse. 26. Guvernul a susținut că reclamația este excesivă și irezonabilă, susținând că nu ar trebui acordată nicio compensație pentru daunele pecuniare, deoarece nu s-a constatat nicio încălcare a drepturilor reclamantului. 27. Curtea reamintește că, în cazul în care a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul că hotărârea în favoarea reclamantului a rămas neexecută pentru o perioadă lungă de timp și a fost ulterior anulată. Prin urmare, reclamantul a fost împiedicat să primească banii pe care se aștepta legitim să-l primească. Prin urmare, a existat o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și cererea reclamantului pentru prejudiciul pecuniar în ceea ce privește atribuirea inițială (compară Prisyazhnikova și Dolgopolov c. Rusia , nr. 24247/04, § 45, 28 septembrie 2006). Dreptul reclamantului de a primi orice sumă suplimentară nu a fost susținut în procedura internă. În consecință, Curtea atribuie reclamantului 4,100 EUR în ceea ce privește daunele pecuniare, precum și orice impozit care poate fi imputabil pe această sumă și respinge restul cererii sale pentru prejudiciu material. 28. Curtea consideră, de asemenea, că reclamantul a suferit dezgustări și frustrare din cauza deciziei autorităților de stat de a anula hotărârea în favoarea ei. Cu toate acestea, suma specifică susținută este excesivă. Evaluarea acesteia pe o bază echitabilă, Curtea atribuie reclamantului 2000 EUR, plus orice impozit care poate fi impugnabil pe această sumă. Costuri și cheltuieli 29. Reclamantul a solicitat, de asemenea, RUB 4.650 pentru costurile juridice suportate în fața Curții. Ea a prezentat chitanțe pentru plata serviciilor juridice. 30. Guvernul a subliniat că numai cheltuielile rezonabile și neapărat suportate ar trebui rambursate. 31. Curtea remarcă că reclamantul nu a fost reținut. reprezentată în cadrul procedurii de la Strasbourg. Cu toate acestea, ea trebuie să fi suportat cheltuieli în pregătirea propunerilor sale scrise (a se vedea Lauko c. Slovacia , hotărârea din 2 septembrie 1998, Raporturi de hotărâri și decizii 1998 În plus, Curtea constată că reclamantul a prezentat chitanțe care arată cuantumul cheltuielilor. În ceea ce privește informațiile în posesia sa, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea de 150 EUR reclamantului, plus orice impozit care poate fi impugnabil pe această sumă. Dobânzi implicite 32. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1; deține litera (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în ruble ruse la rata aplicabilă la data decontare: (i) 4,100 EUR (4 mii sute de euro) în ceea ce privește prejudiciu material; (ii) 2 000 EUR (2 mii de euro) în ceea ce privește daunele nepecuniare; (iii) 150 EUR (o sută și cincizeci de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, (iv) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 24 aprilie 2008, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului