ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1229/2020

Ședința publică din data de 27 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17.09.2019, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, plângere împotriva rezoluției pronunțate în dosarul nr. C19-2949 la data de 09.09.2019 emisă de Inspecția Judiciară și al Rezoluției nr. 2138/01.07.2019 pronunțate în dosarul Inspecției Judiciare nr. 19-2503.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin încheierea de ședință din data de 29 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în baza art. 200 alin. (4) C. proc. civ. a fost anulată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

1.2. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., fiind criticată încheierea pronunțată de instanța de fond, însă cu referire la fondul cauzei sale.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte reține că cererea de recurs nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., în sensul că cererea nu este semnată în original, cerință a cărei neîndeplinire este sancționată cu nulitatea, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte reține că instanța de fond a verificat, în temeiul art. 200 alin. (1) și (2) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată formulată de reclamant și a pus în vedere acestuia să depună la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 50 RON, cererea de chemare în judecată semnată în original, înscrisurile doveditoare, certificate pentru conformitate cu originalul, în exemplare suficiente și pentru comunicare, și constatând că reclamantul nu a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în termenul de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (2) C. proc. civ. a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

Împotriva acestei încheieri reclamantul a exercitat calea de atac a recursului.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ. "Cererea de recurs va cuprinde:

"semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic", iar dispozițiile alin. (3) prevăd că "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității."

Aceste dispoziții se corelează cu dispozițiile generale în materia depunerii cererilor adresate instanțelor de judecată, art. 148 C. proc. civ. indicând că:

"Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă…, precum și semnătura."

Potrivit art. 268 din C. proc. civ., având denumirea marginală "Rolul semnăturii":

"(1) Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condițiile legii.(2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condițiile prevăzute de lege."

Prin urmare, întrucât semnătura are rolul de a atesta voința părții cu privire la conținutul înscrisului pe care l-a semnat, ea trebuie să fie scrisă de mâna acestuia, neputând să fie dactilografiată, imprimată sau înlocuită prin parafă.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recurentul a depus cererea de recurs prin e-mail, recursul nefiind semnat olograf.

Înalta Curte reține că, la dosarul cauzei, nu se află un exemplar original al recursului care să cuprindă semnătura olografă a recurentului, desi prin citația comunicată acestuia s-a consemnat existența neregularității cererii de recurs, ce nu a fost îndreptată până la data prezentei examinări.

Având în vedere aspectele menționate, confirmată de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, prin lipsa semnăturii în original a părții care figurează ca titular al căii de atac exercitate în cauză.

Instanța de control judiciar are în vedere și soluția de principiu adoptată de Plenul Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal, la data de 29 ianuarie 2018, în sensul că, "În ipoteza în care o parte litigantă înaintează cererea de recurs exclusiv prin fax sau e-mail și instanța face demersuri pentru a obține exemplarul purtând semnătura olografă, iar partea nu se conformează, sancțiunea aplicabilă este cea a anulării cererii de recurs".

Ca urmare a nerespectării cerinței de formă prevăzute la alin. (1) lit. e) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiată excepția nulității recursului în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. e), alin. (3) din C. proc. civ., întrucât recursul nu cuprinde semnătura părții, care trebuie aplicată în original pe actele procesuale depuse la instanța de recurs.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul formulat de A. împotriva încheierii din 29 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2020.