ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1857/2018

Prin cererea adresată Judecătoriei Fălticeni, înregistrată sub nr. x/2016, la data de 10 noiembrie 2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând ca, în baza probatoriului ce se va administra, pronunțarea unei hotărâri prin care: - să se constate caracterul abuziv și implicit nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5 lit. "a" comision de risc; - să se constate caracterul abuziv și implicit nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5 litera "c" comision de rambursare în avans; - să se dispună obligarea restituirii comisionului de risc impus prin dispozițiile art. 5 lit. "a" - de 995 Euro; - să se dispună restituirea comisionului de rambursare în avans, în procent de 1 % (16500 EURO x 1%=165 EURO) încasat conform dispozițiilor art. 5 litera "c" din conținutul convenției de credit nr. x/07.08.2007, respectiv la data de 15.12.2011, constatându-se că aceste clauze nu au fost acceptate tacit; - pârâta să fie obligată la plata dobânzii calculată de la data plății până la data restituirii efective, precum și a cheltuielilor de judecată aferente soluționării cauzei, respectiv contravaloare onorariu avocat. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și art. 453 C. proc. civ. Legea nr. 193/2000; O.G. nr. 2/2001, Legea nr. 283/2010, Directiva 2008/48, principiul aplicabilității directe a Directivei 2008/48 și Directivei 93/13/CEE.

Prin sentința civilă nr. 484 din 20 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Fălticeni, s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților, inadmisibilității acțiunii, rămânerii fără obiect a acțiunii și lipsei de interes a reclamanților, invocate de pârâtă prin întâmpinare, ca nefondate. S-a admis, în parte acțiunea civilă având ca obiect - "acțiune în constatare" formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.. S-a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/07.08.2007 privind comisionul de risc. Pârâta a fost obligată să achite reclamanților suma plătită de aceștia cu acest titlu precum și dobânda legală aferentă calculată de la data de 15.12.2011 până la achitarea efectivă a debitului și suma de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 484 din 20 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Fălticeni a fost respins ca neîntemeiat de către Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 666 din 8 noiembrie 2017.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 13 februarie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Suceava, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege". Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată". Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Suceava, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Suceava, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.