ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3159/2018

Ședința publică din data de 27 iunie 2018

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la data de 09.12.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A., constatarea caracterului abuziv al art. 5, 7 și 8 din contractului de credit bancar nr. x/03.10.2006, al art. 2.1, 2.2, 2.6, 2.10a, 2.10d, 2.11a alin. (3), (3).1, 3.2, 3.7, 3.8, 3.9, 4.8 alin. (2), (4).11, 7.1 lit. k), 7.4, 8.2, 8.4, 9.3 și 10 din condițiile generale de creditare, precum și al acelorași clauze cuprinse în actul adițional nr. x/25.06.2008. A solicitat repunerea părților în situația anterioară prin restituirea către reclamantă a sumelor percepute nelegal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 31/16.02.2016 instanța a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brăila declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brăila.

Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Brăila în data de 25.02.2016.

Judecătoria Brăila prin sentința civilă nr. 31/16.02.2016 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., și în consecință a constatat caracterul abuziv al clauzei nr. 8 lit. a), b), c), d) și e) din contractul de credit nr. x/03.10.2006 privind perceperea comisionului de rambursare anticipată, a comisionului de acordare credit de 2,75% flat, a comisionului de administrare în cuantum de 14,85 euro lunar, reprezentând 0,05% din valoarea creditului contractat, a comisionului de transformare pentru prima solicitare și a comisionului de transformare pentru următoarele solicitări; a constatat caracterul abuziv al clauzelor nr. 8 lit. a), c), d) și e) din actul adițional nr. x/25.06.2008 la contractul de credit nr. x/03.10.2006 privind perceperea comisionului de acordare credit de 2,75% flat, a comisionului de transformare pentru prima solicitare, a comisionului de transformare pentru următoarele solicitări și a comisionului de rambursare anticipată; a constatat nulitatea absolută a clauzelor nr. 8 lit. a), b), c), d) și e) din contractul de credit nr. x/03.10.2006 și a clauzelor nr. 8 lit. a), c), d) și e) din actul adițional nr. x/25.06.2008 la contractul de credit nr. x/03.10.2006 și obligă pârâta să restituie reclamantei sumele plătite în baza acestor clauze precum și suma de 4,39 euro; a admis în parte cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 750 de RON; a redus cheltuielile de judecată ale pârâtei constând în onorariu avocat de la suma de 5982,24 RON la suma de 2000 RON; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a compensat cheltuielile de judecată ale părților, urmând ca pârâta să plătească reclamantului suma de 250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată iar cheltuielile procesuale avansate de către stat constând în onorariu expertiză efectuată în cauză rămân în sarcina statului.

Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia civilă nr. 341 din 6.12.2017, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta B. S.A. și a obligat apelanta al plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimată.

Împotriva acestei decizii B. S.A. a declarat recurs.

Curtea de Apel Galați, secția I civilă prin decizia civilă nr. 195/R din 20 aprilie 2018 a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Galați, invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a recursului declarat de recurenta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 341 din data de 06.12.2017, pronunțată de Tribunalul Brăila, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 18 mai 2018.

Prin rezoluția completului din data de 24 aprilie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 27 iunie 2018.

În ședința publică din data de 27 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Constanța în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Constanța căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate crea conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 341/A civ/2017 din 06 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2018.