ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2155/2019

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 04 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâții S.C. E. S.A. - prin lichidator judiciar, F. S.P.R.L. BUCUREȘTI și FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR BUCUREȘTI, solicitând instanței: obligarea pârâților la plata următoarelor sume, cu titlul de despăgubiri: pentru A., mama victimei directe G.- suma de 100.000 Euro cu titlul de daune morale; pentru B., tatăl victimei directe- suma de 100.000 Euro cu titlul de daune morale; pentru A., sora victimei directe- suma de 50.000 Euro cu titlul de daune morale; pentru B., fratele victimei directe- suma de 50.000 Euro cu titlul de daune morale; pentru C., sora victimei directe- suma de 50.000 Euro cu titlul de daune morale, și, pentru D., sora victimei directe- suma de 50.000 Euro cu titlul de daune morale; de asemenea, au solicitat obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data apariției riscului asigurat (22.04.2014) și până în momentul plății efective, și, în fine, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ce le vor face cu prezentul proces, cheltuieli care sunt tot în sarcina asigurătorului, potrivit art. 26 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat exceptia inadmisibilitatii și exceptia lipsei calitatii procesuale pasive.

Întâmpinare a depus la dosar și intervenientul forțat H., acesta fiind de acord cu admiterea cererii și obligarea asigurătorului la plata sumelor solicitate de catre reclamanti.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin încheierea de ședință publică de la 02.03.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, în baza dispozițiilor art. 262 alin. (4) și art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a dispus suspendarea cauzei, încheiere care a fost casată în parte de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă (decizia civilă nr. 232/R de la 12 septembrie 2017), urmare admiterii recursului formulat de reclamanți împotriva acesteia, și trimisă cauza în vederea continuării judecății în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților București, la aceeași instanță.

Prin sentința civilă nr. 4537, pronunțată la data de 07 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților București.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A., B., A., B., C. și D., la data de 08 martie 2018 (data menționată pe rezoluția de înregistrare), motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeași dată.

La termenul din 03.10.2018, instanța, din oficiu, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în apel a intimatei S.C. E. S.A.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1815 A/2018, pronunțată la data de 03 octombrie 2018, în dosarul nr. x/2016, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei E. S.A. București, și a respins apelul formulat în contradictoriu cu aceasta, ca fiind introdus în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă; a respins apelul formulat de apelanții A., B., C. și D., împotriva sentinței civile 4537/07.12.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații Fondul de Garantare a Asiguraților București și H., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții B., A., A., C., B. și D.

Recurenții-reclamanți se raportează la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.., arătând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și, pe cale de consecință, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, potrivit art. 496, și trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit art. 497 C. proc. civ.

Recurenții susțin că au încercat să dovedească, în fața instanțelor de fond și de apel, că textul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 instituie, expressis verbis, un veritabil drept material la acțiune directă împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților.

Pe de altă parte, considerarea textelor art. 13 din Legea nr. 213/2015 sau art. 23 și 24 din Legea nr. 503/2004, ca instituind proceduri obligatorii, prealabile cererii de chemare în judecată, sau ca fundamentând o procedură administrativă exclusivă pentru obținerea despăgubirilor, reprezintă o aplicare greșită a normelor de drept material.

De asemenea, au mai susținut recurenții-reclamanți, în mod greșit instanța de fond (confirmată de cea de apel) a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a Fondului de Garantare a Asiguraților, reținând, în esență, că aceștia nu au urmat procedura impusă de Legea nr. 213/2015, respectiv, nu au formulat către această instituție o cerere de plată.

Recurenții-reclamanți consideră că nu se află nici în ipoteza prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nici în ipoteza prevăzută de art. 14 alin. (1) (teza ultimă) din aceeași lege. În situația lor, arată aceștia, solicitând daune morale al căror cuantum nu este stabilit încă prin hotărâre judecătorească (aprecierea creditorului de asigurare cu privire la cuantumul prejudiciului suferit fiind subiectivă și nefiind obiectiv impusă asigurătorului- așadar, nefiind lichidă), Fondul nu îi poate despăgubi. Consideră, așadar, că înainte de obținerea unei hotărâri judecătorești, reclamanții/creditori de asigurare nu au o creanță funcțională, care să facă aplicabile dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Mai mult, pentru comisia specială din cadrul Fondului nu este reglementată, nici în Legea nr. 213/2015, și nici în norma A.S.F. nr. 16/2015, o procedură de evaluare, de cuantificare a daunelor în cazurile vătămării corporale sau deceselor.

Instanța de apel a reținut că singura modalitate de adresare către instanță a creditorilor de despăgubire, după falimentul societății de asigurare, ar fi numai după urmarea procedurii speciale și numai în condițiile Legii contenciosului administrativ, lucru care ar submina liberul acces la instanțele judecătorești de drept civil, într-un domeniu care nu are nici o legătură cu dreptul administrativ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți se raportează la motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenții susțin că instanța nu a răspuns tuturor aspectelor invocate de aceștia cu privire la existența unei acțiuni directe împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților, așadar recurenții reclamă insuficienta motivare a hotărârii judecătorești.

Înalta Curte va respinge această critică având în vedere că soluția instanței de apel, care a menținut de altfel soluția dată în fond, este motivată substanțial sub aspectul inadmisibilității acțiunii directe împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților, din perspectiva faptului că legiuitorul a instituit o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, prevăzută prin Legea nr. 213/2015, aplicabilă pentru valorificarea dreptului de creanță, nascut în baza unei polițe de asigurare, încheiate cu un asigurător aflat în insolvență.

Din dispozițiile acestei legi rezultă ca reclamanții nu au la dispoziție alegerea între procedura dreptului comun și procedura instituită de legea specială.

Contrar susținerilor recurenților, motivarea unei hotărâri judecătorești nu presupune un răspuns dat tuturor afirmațiilor părților, esențială fiind valoarea juridică a argumentelor și corectitudinea raționamentului juridic care a stat la baza pronunțării soluției.

În speță, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a expus argumentat raționamentul juridic și a răspuns aspectelor de fapt și de drept relevante pe fondul cauzei. Întreaga construcție juridică pe care se fundamentează soluția din apel este referitoare la caracterul obligatoriu al procedurii instituite prin Legea nr. 213/2015, în absența parcurgerii căreia, acțiunea în instanță este inadmisibilă.

Or, afirmarea și argumentarea caracterului obligatoriu al procedurii neagă ipoteza avansată de reclamanți, argumentele fiind aduse în combaterea raționamentului recurenților chiar dacă nu într-o manieră explicită, fiind pe deplin aplicabil argumentul de interpretare logico-juridică a contrario potrivit căruia, cine afirmă ceva, neagă contrariul a ceea ce afirmă (qui dicit de uno, negat de altero).

Prin critica întemeiată pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenții susțin că textul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 instituie, expressis verbis, un veritabil drept material la acțiune directă împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților iar considerarea de către instanță a textelor art. 13 din Legea nr. 213/2015 sau art. 23 și 24 din Legea nr. 503/2004, ca instituind proceduri obligatorii, prealabile cererii de chemare în judecată, sau ca fundamentând o procedură administrativă exclusivă pentru obținerea despăgubirilor, reprezintă o aplicare greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Deși recurenții susțin incidența acestui motiv de nelegalitate, raportat la natura normelor a căror nesocotire se invocă, Înalta Curte constată că este vorba de norme de procedură întrucât vizează reguli de desfășurare a unei proceduri în cadrul căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv pretins, fiind fără relevanță că acestea nu se regăsesc în C. proc. civ.

Conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ. dispozițiile codului se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare. În cazul de față, în condițiile existenței unor norme de procedură speciale, respectiv cele prevăzute de Legea nr. 213/2015, acestea se aplică întocmai și cu prioritate.

În consecință, întrucât criticile vizează în fapt norme de procedură, acestea vor fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Din această perspectivă, nici aceste critici nu sunt fondate, instanța de apel făcând o corectă aplicare a legii sub aspect procedural.

Fondul de garantare a asiguraților este un organ administrativ, constituit ca persoană juridică de interes public, având drept scop plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contracte de asigurare încheiate de asigurători față de care s-a deschis procedura falimentului, plată care se face pe baza dosarelor de daună, în temeiul unor verificări specifice procedurii administrative prealabile.

Potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, iar pentru încasarea despăgubirilor, persoana care se consideră titularul unui drept de creanță de asigurări trebuie să formuleze cerere-tip de plată însoțită de înscrisuri justificative, ceea ce exclude o procedură bazată pe contradictorialitatea dezbaterilor specifică activității organului jurisdicțional.

În cadrul procedurii administrative prealabile, Fondul se pronunță deopotrivă asupra despăgubirilor materiale și morale, asemănător situației în care asupra acestora s-ar fi pronunțat asigurătorul, efectuând plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări ținându-se seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Prin urmare, chiar dacă Fondul nu se subrogă asigurătorului, plata despăgubirilor se face conform contractelor de asigurare.

Recurenții-reclamanți au susținut că instanța de fond a admis greșit excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a Fondului de Garantare a Asiguraților, reținând, în esență, că aceștia nu au urmat procedura impusă de Legea nr. 213/2015, respectiv, nu au formulat către această instituție o cerere de plată.

Raportat la cele arătate anterior cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de despăgubire instituite prin dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun, instituite prin Legea nr. 213/2015, și având în vedere că recurenții nu au parcurs procedura prevăzută de lege, sunt nefondate criticile acestora pe aspectul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii.

Recurenții-reclamanți au motivat formularea acțiunii directe în instanță pe calea dreptului comun pe considerentul că prin parcurgerea procedurii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 nu ar fi putut obține daune morale deoarece cuantumul se stabilește prin hotărâre judecătorească ca atare, Fondul nu i-ar fi putut despăgubi.

Contrar susținerilor recurenților, dovedirea daunelor morale în acceastă procedură nu se poate face doar pe baza unei hotărâri judecătorești ci, în sensul art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, pe temeiul înscrisurilor justificative de care se poate prevala partea.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie împotriva căreia se poate formula contestație. Așadar, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanței de judecată în fața căreia, cu respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, poate fi demonstrat caracterul nelegal al acesteia, respectiv justețea pretențiilor formulate.

Nu este fondată nici critica prin care recurenții au susținut că, întrucât instanța de apel a reținut că singura modalitate de adresare către instanță a creditorilor de despăgubire, după falimentul societății de asigurare, ar fi numai după urmarea procedurii speciale și numai în condițiile legii contenciosului administrativ, acest lucru ar submina liberul acces la instanțele judecătorești de drept civil, într-un domeniu care nu are nici o legătură cu dreptul administrativ.

Procedura specială prevăzută de Legea nr. 213/2015 nu reprezintă o îngrădire a dreptului liberului acces la justiție, acest aspect fiind confirmat și prin Decizia Curții Constituționale nr. 80/2017, conform căreia legea specială instituie o procedură necontencioasă prealabilă acțiunii în instanță, care nu poate aduce eo ipso, atingere acestui drept. Aceasta întrucât, ulterior epuizării procedurii prealabile, partea interesată are deschisă calea contestației în instanță iar art. 21 din Constituție nu interzice existența procedurlor prealabile și nici obligativitatea acestora.

Față de considerentele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B., A., A., C., B. și D. împotriva deciziei civile nr. 1815A/2018 din 3 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B., A., A., C., B. și D. împotriva deciziei civile nr. 1815A/2018 din 3 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2019.