ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5676/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5676/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 12 iulie 2005 reclamantul G.A.D. a formulat

contestație împotriva Deciziei nr. 262 din 16 iunie 2005 emisă în baza Legii

nr. 10/2001 de R.A. A.P.P.S. motivat de faptul că, odată cu restituirea unui

imobil în natură a fost greșit obligat să plătească sumele de 21.722 de euro și

de 31.688 de euro, reprezentând contravaloarea unor construcții anexe ale

imobilului restituit, anexe care nu au fost edificate de R.A. A.P.P.S., ci de

către o terță persoană. Contestatorul a arătat că, potrivit actului adițional

încheiat de terț și R.A. A.P.P.S., construcțiile edificate pe cheltuiala

terțului revin, de drept, proprietarului, adică reclamantului, astfel că, în

mod nejustificat a fost condiționată restituirea în natură a imobilului de

efectuarea plății contravalorii respectivelor anexe.

Prin Sentința civilă

nr. 473/2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

respins, ca lipsită de interes, contestația formulată de reclamantul G.E.I.,

decedat pe parcursul procesului și continuată de moștenitorul său, G.A.D.,

împotriva Deciziei nr. 262 din 16 iunie 2005 în privința art. 2 referitor la

obligarea reclamantului la plata către R.A. A.P.P.S. a contravalorii extinderii

construcției efectuate de Statul Român la V., situată în comuna Snagov, județul

Ilfov, în cuantum de 21.722 euro plus T.V.A. și, respectiv, a contravalorii

piscinei construite pe terenul în suprafață de 138,40 mp, în cuantum de 31.688

euro plus T.V.A.

În pronunțarea

soluției, instanța de fond a reținut că, prin decizia contestată pârâta a

dispus restituirea în natură către contestator a imobilului V., compus din

teren în suprafață de 6.815 mp și construcțiile aflate pe acesta, imobil situat

în comuna Snagov, județul Ilfov, precum și ca transferul dreptului de proprietate

și punerea în posesie asupra extinderii construcției existente și a piscinei

construite ulterior să se realizeze după achitarea integrală a sumei de 31.688

euro plus T.V.A., către intimată.

Reclamantul, prin

ordinului de plată din data de 22 iunie 2005 a achitat sumele de bani către

intimată, după care, prin procesul-verbal din 30 ianuarie 2005 a fost pus în

posesia imobilului respectiv. S-a avut în vedere că, în aceste condiții,

susținerile contestatorului, în sensul că suma de plată stabilită prin decizie

nu este datorată pârâtei, ci unei alte societăți care a efectuat lucrările de

extindere la imobil, nu justifică apărarea unui interes legitim, actual și

direct în admiterea contestației, atât timp cât scopul urmărit prin notificarea

formulată pentru redobândirea în natură a bunului solicitat a fost realizat.

S-a reținut că reclamantul nu critică cuantumul despăgubirilor la care a fost

obligat prin dispoziția contestată, ci urmărește obligarea pârâtei la plata

sumei deja achitate potrivit ordinului de plată din 22 iunie 2005, aspect care

nu se încadrează în prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 576/2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

fost admis apelul declarat de către reclamant împotriva Sentinței civile nr.

473/2006 a Tribunalului București, cu consecința desființării sentinței și

trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În pronunțarea

soluției, instanța de apel a constatat că reclamantul prezintă un interes

actual, și anume acela de a primi o sumă de bani deja achitată, iar problemele

abordate de prima instanță privesc fondul cauzei, ceea ce implică analizarea

contestației sub aspectul temeiniciei acesteia, excepția lipsei de interes

fiind nefondată.

Prin Decizia nr. 4902

din 14 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, s-a respins recursul declarat de pârâtă

împotriva Deciziei civile nr. 576/2006 a Curții de Apel București, secția a IV

a civilă, reținându-se că reclamantul este îndreptățit să pretindă, în opinia

sa, o plată necuvenită și să recupereze sumele de bani respective, prezentând

un interes legitim și actual în formularea contestației.

Rejudecând

contestația reclamantului, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin

Sentința civilă nr. 1003/2008 a respins ca neîntemeiată contestație

reclamantului cu motivarea că, obligația de plată a contravalorii anexelor

imobilului restituit în natură a fost stabilită de R.A. A.P.P.S. în baza art.

10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text de lege în conformitate cu care se

restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, au fost

edificate construcții autorizate dacă persoana îndreptățită achită o

despăgubire egală cu valoarea de piață a construcției respective.

Apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin

Decizia civilă nr. 121 din 17 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, care a reținut că, obligația de plată a contravalorii

construcțiilor anexe rezultă din lege și este o condiție pentru restituirea în

natură a imobilului.

Recursul declarat de

reclamant împotriva Deciziei civile nr. 121/2009 a Curții de Apel București a

fost admis prin Decizia nr. 1284 din 26 februarie 2010 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, dispunându-se casarea deciziei și trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a

trimis dosarul spre rejudecare solicitând ca instanța de apel să verifice dacă

lucrările anexe imobilului restituit în natură, către reclamant, au fost

edificate cu autorizație, dacă au fost necesare și utile sau, dimpotrivă,

edificarea lor a fost voluptuare, caz în care, actualul proprietar nu poate fi

obligat la plata contravalorii anexelor în discuție. De asemenea, Înalta Curte

de Casație și Justiție, a solicitat verificarea condițiilor legale pentru

existența unei plăți nedatorate, în limitele prevăzute de art. 1092 C. civ. și

verificarea incidenței în speță a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 și a dispozițiilor art. 48 din aceeași lege. Instanța de recurs a

înlăturat criticile recurentului privind raporturile dintre stat, ca beneficiar

al construcțiilor și firma implicată în executarea acestor lucrări, deoarece

reclamantul este terț față de raportul juridic respectiv, care nu este relevant

în ceea ce privește caracterul legal sau nu al obligării părții menționate la

plata sumei de bani stabilite prin art. 2 din decizia contestată.

Rejudecând apelul,

prin Decizia civilă nr. 258/A din 08 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul formulat de reclamant ca

nefondat.

În pronunțarea

soluției, instanța de apel a reținut că piscina a fost edificată de către SC

M.C. SRL, conform prevederilor art. 20 din contractul de prestări servicii

încheiat cu R.A. A.P.P.S., iar după expirarea contractului, piscina a rămas în

patrimoniul R.A. A.P.P.S., or, în aplicarea art. 973 C. civ., acest contract de

prestări servicii nu poate nici să vatăme și nici să profite altei persoane.

Întrucât piscina a fost construită prin acordul părților semnatare ale

contractului de prestări servicii, reclamantul, în calitate de terț, nu poate

pretinde restituirea echivalentului acestei construcții. Se reține că esențial

în cauză este conduita contestatorului G.E.I. care, anterior achitării sumei

pretinse de pârâtă, era îndreptățit să formuleze contestație. Instanța are în

vedere că din înscrisurile de la dosar rezultă că, la data de 22 iunie 2005

contestatorul a achitat suma de bani către R.A. A.P.P.S., reprezentând

contravaloarea lucrărilor de extindere a imobilului V. situat în Snagov,

județul Ilfov.

Instanța de apel a

avut în vedere că, prin Decizia de casare nr. 1284 din 26 februarie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 16689/3/2008,

s-a stabilit ca o problemă de drept dezlegată împrejurarea că în faza

anterioară a apelului nu s-a analizat dacă piscina reprezintă o îmbunătățire

necesară și utilă imobilului asupra căruia a fost executată sau o cheltuială

voluptuare ce nu poate fi pusă în sarcina actualului proprietar, pentru a se

constata sau nu incidența în cauză a dispozițiilor art. 48 din Legea nr.

10/2001. Contestatorul nu a promovat contestație cu privire la contravaloarea

extinderii construcției, înțelegând să achite suma de bani către R.A. A.P.P.S.

la data de 22 iunie 2005, cu ocazia punerii sale în posesia imobilului V.,

compus din teren în suprafață de 6815 mp și construcțiile aflate pe acesta,

situat în comuna Snagov. Contestatorul nu mai poate, într-un alt cadru

procesual și pe un alt temei juridic, să solicite restituirea sumei achitate

legal către R.A. A.P.P.S., în condițiile în care decizia enunțată nu a fost

contestată în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 astfel că instanța nu a

examinat utilitatea sau caracterul voluptoriu al piscinei, deoarece, în caz

contrar, restituirea sumei pretinse prin contestație ar reprezenta o îmbogățire

fără justă cauză pentru apelant. Se concluzionează că, dispozițiile art. 1092

C. civ. nu sunt aplicabile cauzei, pentru că plata efectuată de către

contestator s-a făcut în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar

pentru restituirea sumei, acesta nu poate invoca dispozițiile dreptului comun,

eludând căile de atac prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001. Se arată că, de

altfel, contestatorul se situează pe o poziție contradictorie întrucât

recunoaște în parte Decizia nr. 262 din 16 iunie 2005 a R.A. A.P.P.S. în ceea

ce privește punerea în posesie asupra imobilului, însă contestă suma achitată

în baza aceleiași decizii, ca reprezentând contravaloarea extinderii

construcției, însă nu în cadrul legal în baza căruia s-a emis decizia,

respectiv Legea nr. 10/2001, ci pe dreptul comun, având în vedere că măsurile

dispuse prin Decizia nr. 262 din 16 iunie 2005 a R.A. A.P.P.S. formează un tot

unitar în vederea soluționării notificării nr. 8150/5 noiembrie 2001. Instanța

de apel a conchis că, în drept, contestația a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 24 alin. (7) și 8, precum și celelalte dispoziții din Legea nr. 10/2001,

iar invocarea în apel în al doilea ciclu procesual a art. 1092 C. civ.

reprezintă o schimbare a cauzei acțiunii, ceea ce este inadmisibil în

condițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul declarat de

reclamant împotriva Deciziei civile nr. 258/A/2011 Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 5165/2012, dispunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte reține

în pronunțarea soluției că, prin decizia de casare pronunțată în ciclul

procesual anterior nr. 1284 din 26 februarie 2010, s-a statuat că instanța de

judecată a fost învestită cu o contestație împotriva dispoziției nr. 262 din 16

iunie 2005 emisă de către R.A. A.P.P.S., formulată în baza art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, iar soluționarea acesteia presupune verificarea

îndeplinirii cerințelor de aplicare a prevederilor art. 10 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, pe temeiul cărora unitatea deținătoare, prin dispoziția

contestată, a considerat că reclamantul datorează suma de 31.688 euro.

Totodată, se arată

că, instanța de casare a dispus ca, în cadrul rejudecării, să se stabilească

eventualul caracter necesar ori voluptoriu al lucrărilor pentru care s-a

consemnat obligația de plată a reclamantului, în cuantumul arătat, statuând că

trebuie să se verifice în ce măsură sunt îndeplinite sau nu condițiile unei

plăți nedatorate de către reclamant către intimata pârâtă, conform art. 1092 C.

civ. Considerentele instanței de casare reprezintă dezlegări ale chestiunilor

de fapt și de drept relevante în cauză, obligatorii pentru instanța de

rejudecare, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., atât în ceea ceea ce

privește obiectul cererii de chemare în judecată, cât și conținutul

verificărilor ce urmau a fi făcute de către instanța de rejudecare a apelului.

Instanța de apel,

prin decizia recurată, a reținut că este învestită cu o cerere întemeiată pe

dispozițiile art. 1092 C. civ., care este inadmisibilă tocmai pentru că

reclamantul nu a contestat Decizia nr. 262 din 16 iunie 2005. Or, în contextul

dezlegărilor din decizia de casare, instanța de apel nu putea face propria

apreciere asupra obiectului cererii de chemare în judecată, ci trebuia să pornească,

în analiza motivelor de apel, de la premisa învestirii instanței de judecată în

cauză cu o contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reapreciind obiectul

cererii în sensul unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, pe care a

considerat-o inadmisibilă, instanța de rejudecare a apelului a încălcat

dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare și nu a evocat fondul

raporturilor juridice dintre părți, în cadrul procesual corect stabilit, cu

toate că, în rejudecare, a fost administrat un probatoriu ce ar fi permis o

evocare a fondului de către instanță.

Se are în vedere de

către instanța de casare că, în aplicarea art. 10 alin. (5) și a prevederilor

art. 48 din Legea nr. 10/2001 (a căror verificare a fost stabilită prin decizia

de casare din ciclul procesual anterior) în apel instanța de rejudecare ar fi

trebuit să lămurească următoarele aspecte: dacă extinderea construcției vechi,

precum și piscina au fost autorizate; dacă amenajarea lor a fost necesară

unității deținătoare ori a avut caracter voluptoriu, dacă piscina poate fi

considerată "construcție" în sensul legii. Or, niciunul dintre

aspectele menționate nu a fost analizat atât timp cât instanța de apel a

reținut că este învestită cu o altă cerere decât cea care a fost efectiv formulată

în cauză, pe care a respins-o, fără a analiza probatoriul administrat în faza

rejudecării. Întrucât instanța de apel nu a evocat fondul s-a dispus casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru administrarea de probe în

scopul clarificării aspectelor din decizia de casare anterioară, necesare

pentru determinarea cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (5) și

art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 137A din 12 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul G.A.D. împotriva Sentinței

civile nr. 1003 din 10 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că:

A admis contestația

formulată de reclamantul G.A.D. și a anulat în parte Decizia nr. 262 din 16

iunie 2005 emisă de R.A. A.P.P.S. în sensul că a înlăturat art. 2 din decizia

contestată, cu referire la obligația reclamantului G.A.D. de a plăti suma de

21.722 de euro plus T.V.A și suma de 31.688 de euro plus TVA. Totodată, a

obligat pârâta R.A. A.P.P.S. să restituie contestatorului G.A.D. suma de

229.844,4338 de RON. Celelalte cereri formulate de reclamant au fost respinse,

ca neîntemeiate.

Rejudecând apelul

declarat de reclamantul G.A.D. împotriva Sentinței civile nr. 1003/2008

pronunțată de Tribunalul București și având în vedere dispozițiile deciziei de

casare, cadrul procesual stabilit prin ultima decizie de casare, prin care s-a

dispus "determinarea cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 10 alin.

(5) și art. 48 din Legea din 10/2001" instanța de apel a reținut că

reclamantul, în baza Legii nr. 10/2001, a contestat în termen legal art. 2 din

Decizia nr. 262 din 16 iunie 2005 emisă de R.A. A.P.P.S., respectiv dispoziția

referitoare la obligarea reclamantului de a plăti către R.A. A.P.P.S.

contravaloarea unei piscine și a unei extinderi a construcției care i-a fost

restituită în natură.

Conform dispoziției

emisă de R.A. A.P.P.S. (contestată în cauză), transferul dreptului de

proprietate asupra bunurilor restituite a fost condiționat de plata unor sume

de bani, reprezentând contravaloarea unor construcții, care au fost edificate

ulterior preluării imobilului în proprietatea statului. Reclamantul, a achitat

sumele de bani la care a fost obligat, potrivit dispoziției emise de R.A.

A.P.P.S., în scopul de a intra în posesia imobilului și de a dobândi dreptul de

proprietate asupra acestuia, însă a contestat obligarea sa la plata

respectivelor sume de bani. Instanța de apel a avut în vedere că, potrivit art.

10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, terenurile pe care au fost edificate

construcții autorizate, ulterior preluării imobilului în proprietatea statului,

se restituie în natură dacă persoana îndreptățită achită o despăgubire

reprezentând valoarea de piață a construcției respective.

Sub aspectul

clarificării situației de fapt din probele dosarului, instanța de apel reține

că, extinderile constructive nu au fost efectuate cu autorizație de

construcție, aspect recunoscut în mod neechivoc de R.A. A.P.P.S. și de

asemenea, se reține împrejurarea că respectivele extinderi constructive nu au

fost edificate de A.P.P.S., ci de un terț, fost locator R.A. A.P.P.S.,

respectiv SC M.C. SRL, care, în calitate de chiriaș, a efectuat îmbunătățiri

voluptuarii. În acest sens instanța a avut în vedere adresa R.A. A.P.P.S. prin

care regia a considerat inoportună ocuparea spațiului verde cu o piscină ce

poate avea funcționalitate numai maxim 3 luni pe an, îmbunătățiri constructive

pentru propriul confort, fără autorizație și fără nicio pretenție de

despăgubire sau contraprestație din partea R.A. A.P.P.S.

Reține astfel

instanța de apel că, în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

10 alin. (5) sau de art. 48 din Legea nr. 10/2001 pentru justificarea legală a

condiționării restituirii imobilului de plata unor despăgubiri, deoarece

construcțiile anexe nu sunt autorizate, ceea ce exclude aplicarea art. 10 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 și nu sunt edificate de stat, ceea ce exclude

aplicarea art. 48 din Legea nr. 10/2001, în interpretarea avută în vedere de

legiuitor, aceea că îmbunătățirile necesare și utile să fi fost efectuate de

chiriaș (în speță, adică de persoană deținătoare).

Se are în vedere

totodată că, fundamentul moral al edictării dispozițiilor art. 48 din Legea nr.

10/2001 este acela al evitării îmbogățirii fără temei legal a persoanei căreia

i-a fost restituit imobilul, în dauna celei care este obligată la restituire și

care își poate vedea astfel patrimoniul micșorat cu contravaloarea

îmbunătățirilor efectuate la imobil, cu bună-credință. Însă, prin restituirea

imobilului către contestator, patrimoniul R.A. A.P.P.S. nu s-a micșorat,

deoarece îmbunătățirile nu au fost efectuate de R.A. A.P.P.S., ci de un terț

dezinteresat.

În contextul

menționat instanța de apel a avut în vedere că R.A. A.P.P.S. încearcă să apere

un beneficiu gratuit, iar contestatorul încearcă să evite o pierdere. Aspectul

de fapt menționat, care nu își găsește o încadrare într-un text expres din

Legea nr. 10/2001 este argumentat de instanță prin interpretarea scopului și

spiritului legii speciale, care fiind o lege reparatorie și ale cărei

dispoziții și efecte ale aplicării sale nu pot fi interpretate decât în

favoarea persoanei îndreptățite la restituire și nu în favoarea statului, care

s-a obligat la restituire. De asemenea, se are în vedere că, singura persoană

care ar putea emite pretenții cu privire la îmbunătățirile aduse imobilului

este persoana care le-a efectuat și nu R.A. A.P.P.S., conform principiilor

dreptului comun înscrise în art. 494 C. civ.

În baza acestor

considerente instanța de apel a concluzionat asupra temeiniciei contestației

reclamantului atât timp cât R.A. A.P.P.S. nu a avut un temei legal pentru

obligarea persoanei îndreptățite la restituirea contravalorii unor îmbunătățiri

pe care pârâta nu le-a făcut, astfel că, dispoziția de restituire emisă în baza

Legii nr. 10/2001 de către R.A. A.P.P.S. a fost anulată în parte, cu consecința

obligării R.A. A.P.P.S. să restituie reclamantului suma de 229.849,4338 de lei

(RON) achitată de acesta potrivit ordinului de plată din 22 iunie 2005.

Celelalte cereri

formulate de contestator au fost apreciate ca neîntemeiate întrucât nu s-a

justificat temeiul legal sau motivația de fapt pentru restituirea sumei de

63.557,90 de Euro, în condițiile în care a fost plătită suma de 229.849,4338 de

RON. Cererea reclamantului pentru înlăturarea unor constatări din

procesul-verbal de punere în posesie s-a apreciat a fi, de asemenea,

neîntemeiată, în condițiile în care, prin mențiunea contestată este fără

consecințe juridice ulterioare. De asemenea, reclamantul nici nu a invocat

tulburarea posesiei sale și nici alte aspecte similare, astfel că s-a apreciat

că toate acestea aspecte exced limitelor prevăzute de art. 26 din Legea nr.

10/2001 nefiind analizate de instanță.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta R.A. A.P.P.S., criticând

hotărârea atacată ca fiind nelegală, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului declarat, pârâta a arătat că, instanța de apel a interpretat greșit

dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, precum și cele ale art. 10 alin.

(5) din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001. Se arată că s-a reținut eronat faptul că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 10 alin. (5) sau de art. 48 din Legea

nr. 10/2001 pentru justificarea legală a condiționării restituirii imobilului

de plată unor despăgubiri, deoarece construcțiile anexă nu ar fi autorizate (...)

și nu ar fi edificate de stat". Susține recurenta faptul că, obligația de

plată în sarcina reclamantului a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile

art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și în raport de aceste dispoziții

legale, reclamantul avea obligația să achite suma stabilită prin Decizia nr.

262 din 16 iunie 2005, iar exonerarea acestuia de plata acestor sume ar

constitui o îmbogățire fără justă cauză.

Motivează că V. și

terenul aferent se aflau în proprietatea privată a statului și administrarea

R.A. A.P.P.S., anexa 6, poz. 807 din H.G. nr. 265/2005 de organizare și

funcționare a regiei, iar construcțiile au fost adăugate de către locatarul

R.A. A.P.P.S., rămânând în proprietatea Statului Român și administrarea R.A.

A.P.P.S., care le-a exploatat potrivit obiectului său de activitate. Consideră

că esențial în cauză este atitudinea reclamantului care, la punerea în posesie

cu imobilul respectiv, nu a avut niciun fel de obiecție.

Recurenta arată că,

despăgubirile bănești pentru construcțiile edificate au fost stabilite în

conformitate cu dispozițiile art. 10.5 din H.G. nr. 498/2003 privind normele de

aplicare a Legii nr. 10/2001 care nu face referire la autorizația de

construcție. Consideră că autorizația de construcție a extinderii imobilului și

a piscinei nu este relevantă în cauză atâta vreme cât îmbunătățirile aduse au

rămas în proprietatea Statului Român, esențial fiind, atitudinea apelantului

care, la punerea în posesie cu vila respectivă, nu a avut niciun fel de

obiecție în plata acestor despăgubiri și că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu ar

avea aplicabilitate în cauză, întrucât face referire expresă la chiriași și nu

la persoanele deținătoare.

Invocă recurenta că

decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a legii întrucât instanța de apel

reține greșit că " R.A. A.P.P.S. încearcă să apere un beneficiu gratuit

(...)" și că "(...) dispozițiile nu pot fi interpretate decât în

favoarea persoanei îndreptățite la restituire și nu în favoarea statului

(...)". Consideră că a efectuat aplicarea corectă a dispozițiilor art. 10

pct. 5 din H.G. nr. 498/2003 întrucât, în caz contrar, patrimoniul său ar fi

fost micșorat prin restituirea îmbunătățirilor efectuate la imobil,

îmbunătățiri pe care contestatorul nu le-a avut niciodată în patrimoniu.

Contestatorul nu mai

poate într-un alt cadru procesual și pe un alt temei juridic să solicite

restituirea sumei achitată legal către R.A. A.P.P.S. în condițiile în care

decizia emisă nu a fost contestată în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

și cu atât mai mult instanța nu mai poate examina utilitatea sau caracterul

voluptuoriu al piscinei din perspectiva celor precizate, deoarece, în caz

contrar, restituirea sumei pretinse prin contestație ar reprezenta o îmbogățire

fără justă cauză pentru reclamant. Astfel, obligația de plată stabilită în

sarcina reclamantului a fost realizată în conformitate cu dispozițiile art. 10

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora se restituie în natură și

terenurile pe care ulterior preluării abuzive s-au edificat construcții

autorizate care nu sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana

îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a

construcției respective. În raport de aceste dispoziții legale, reclamantul

avea obligația să achite suma stabilită prin Decizia nr. 262 din 16 iunie 2005

astfel că pretenția acestuia de a i se restitui această sumă, este nefondată.

Consideră recurenta

că pentru extinderile efectuate la imobil și piscină nu are relevanță în cauză

autorizația de construcție atâta vreme cât îmbunătățirile au fost proprietatea

Statului Român. Nici caracterul voluptuoriu al acestor lucrări nu ar avea vreo

relevanță deoarece Legea nr. 10/2001 nu distinge cu privire la acest lucru,

cert fiind numai faptul că aceste îmbunătățiri existau în patrimoniul statului

în momentul restituirii imobilului și că acestea nu au aparținut niciodată

intimatului. Susține faptul că, dacă reclamantul ar fi apreciat că i-a fost

vătămat vreun drept recunoscut de Legea nr. 10/2001, avea deschisă calea contestației

înainte a achita suma pretinsă de intimată.

De asemenea,

consideră că, reclamantul se situează pe o poziție contradictorie întrucât

recunoaște în parte Decizia nr. 262 din 16 iunie 2005 emisă de R.A. A.P.P.S. în

ceea ce privește punerea în posesie, însă contestă suma achitată în baza

aceleiași decizii ca reprezentând contravaloarea extinderii construcției, însă

nu în cadrul legal în baza căruia s-a emis decizia, respectiv Legea nr.

10/2001, ci pe dreptul comun.

Solicită admiterea

recursului, modificarea Deciziei nr. 137A din 12 aprilie 2013 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința menținerii

hotărârii prin care s-a respins contestația ca neîntemeiată.

Analizând actele și

lucrările dosarului în raport de dispozițiile legale în materie și motivele de

recurs învederate, Înalta Curte va constata recursul ca fiind neîntemeiat

pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței

de apel este legală, fiind pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a

legii sub aspectul verificării cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 10

alin. (5) și art. 48 din Legea nr. 10/2001 în privința lucrărilor de extindere

a imobilului restituit în natură și a piscinei construită pe terenul ce a făcut

obiectul notificării.

În fapt, prin Decizia

nr. 262 din 16 iunie 2005 emisă în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de

pârâta R.A. A.P.P.S. s-a dispus restituirea către contestatorul G.E.I. (decedat

în cursul procesului, ce a fost continuat de moștenitorul său, G.A.D.) a

imobilului V. compus din teren în suprafață de 6.815 mp și construcțiile aflate

pe acesta, imobil situat în comuna Snagov, județul Ilfov. În art. 2 al

deciziei, s-a dispus ca transferul dreptului de proprietate și punerea în

posesie asupra extinderii construcției existente și a piscinei construite

ulterior să se realizeze după achitarea integrală a sumei de 21.722 euro la

care se adaugă T.V.A. și respectiv a sumei de 31.688 euro plus T.V.A. către

pârâtă, valori stabilite conform raportului de evaluare întocmit de SC R.E.C. SRL

potrivit prevederilor art. 10 pct. 5 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea

normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Reclamantul a achitat

suma de 229.849,4338 RON cu ordinul de plată din data de 22 iunie 2005 (Dosar

nr. 2735/2005), potrivit Deciziei nr. 262/2005 emisă de pârâta R.A. A.P.P.S.,

însă a contestat în termenul legal decizia sub aspectul obligării sale la plata

respectivelor sume de bani.

Sub aspectul cadrului

procesual și al limitelor învestirii instanțelor de fond, în mod corect prin

decizia atacată instanța de apel s-a conformat Deciziei de casare nr. 1284 din

26 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un

prim ciclu procesual, prin care s-a statuat asupra unor chestiuni de fapt și de

drept ce vizau atât obiectul cererii de chemare în judecată, cât și conținutul

verificărilor ce urmau a fi efectuate de către instanța de rejudecare a

apelului. În aceste circumstanțe și în conformitate cu art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., instanța de prim control judiciar a procedat judicios la

soluționarea contestației formulată în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 procedând la verificarea îndeplinirii cerințelor de aplicare a

prevederilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și determinarea caracterului

necesar ori voluptoriu al lucrărilor pentru care s-a consemnat obligația de

plată a reclamantului în cuprinsul art. 2 din decizia contestată.

Imobilul situat în

comuna Snagov, jud. Ilfov, identificat V., compus din construcție și teren în

suprafață de 6.815 mp a fost preluat de la autoarea contestatorului în baza

Decretului nr. 50/1950, astfel încât contestatorul este îndreptățit la măsurile

reparatorii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 10/2001. După preluarea

imobilului de către stat au fost realizate o serie de lucrări de extindere a

construcției vechi, acestea fiind identificate și evaluate în temeiul

dispozițiilor art. 10 pct. 5 din H.G. nr. 498/2003 în scopul emiterii Deciziei

nr. 262/2005 la suma de 21.722 euro. Totodată, întrucât pe terenul supus

notificării s-au realizat și lucrări de construire a unei piscine, acestea au

fost evaluate la suma de 31.688 euro.

În privința

determinării regimului juridic al construcțiilor noi, art. 10 din Legea nr.

10/2001 cuprinde reglementări diferite după cum edificarea lor s-a făcut cu sau

fără autorizație de construcție și raportat la data când au fost edificate,

prin această reglementare legiuitorul extinzând domeniul de aplicare a

restituirii în natură pentru terenurile pe care s-au edificat construcții neautorizate,

cu încălcarea normelor de ordine publică, cum sunt cele care guvernează

edificarea construcțiilor.

Legea nr. 10/2001

stipulează în cuprinsul art. 10 alin. (3) faptul că se restituie în natură

terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii

după 1 ianuarie 1990, iar art. 10 alin. (5) din lege prevede că se restituie în

natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au efectuat

construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, restituirea

fiind condiționată de plata unei despăgubiri reprezentând valoarea de piață a

construcției, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Așa cum corect s-a

reținut prin decizia atacată, cu referire expresă la probatoriul administrat în

fond și completat în apel, prevederile art. 10 alin. (5) și ale art. 48 din

Legea nr. 10/2001 nu își găsesc aplicabilitate în privința oricăror lucrări de

intervenție, ci doar a construcțiilor autorizate.

În acest context,

instanța de apel a verificat judicios condițiile de obligare a reclamantului

(în calitate de persoană îndreptățită căreia i s-a restituit în natură imobilul

conform art. 9 din Lege), la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de

piață a construcțiilor în litigiu stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare. În această circumstanță, a fost corect verificată

împrejurarea dacă respectivele construcții au fost realizare în baza unei

autorizații de construire, dacă acestea au fost necesare și utile pârâtei, în

calitate de unitate deținătoare la momentul edificării lor și dacă acestea au

avut sau nu un caracter voluptoriu. Aceste cerințe sunt prevăzute cumulativ,

iar neîndeplinirea uneia dintre acestea înlătură obligația reclamantului la

plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lucrărilor noi, identificate

în cuprinsul art. 2 al deciziei contestate.

Instanța de apel a

clarificat toate aceste aspecte în baza materialului probator analizat, la care

a făcut trimitere expresă în decizia atacată, care relevă fără echivoc împrejurarea

că lucrările de extindere a construcție vechi - V. și lucrările de construire a

piscinei nu au fost autorizate la data edificării acestora și că edificarea

piscinei descoperite a avut un caracter voluptoriu în raport de poziția de

opunere a pârâtei atât timp cât lucrarea avea o funcționalitate redusă (de

maxim 3 luni) într-un an calendaristic. Deoarece în cauză nu s-a dovedit

întrunirea cumulativă a acestor cerințe, în mod corect instanța de apel a

dispus anularea în parte a deciziei contestate și restituirea sumei de bani

achitată. De aceea, este neîntemeiată susținerea recurentei potrivit căreia

restituirea în natură a imobilului (dispusă - de altfel - prin decizia

contestată) ar fi condiționată de plata contravalorii acestor construcții

edificate pe teren ( ce au fost restituite prin decizia contestată).

În contextul în care

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu cuprind o reglementare expresă a situației

juridice privind construcțiile noi neautorizate, unitatea deținătoare, care a

acceptat restituirea în natură a terenului cu toate construcțiile aflate pe

acesta, nu poate obține contravaloarea lucrărilor aflate pe terenul restituit

în cadrul procedurii reglementate prin legea specială. Regimul juridic al

construcțiilor neautorizate nefiind stabilit de Legea nr. 10/2001, pentru

aceste construcții rămân aplicabile normele dreptului comun din materia

accesiunii imobiliare artificiale, care implică plata de despăgubiri către cel

în detrimentul căruia operează, potrivit principiului că nimeni nu se poate îmbogăți

în dauna altei persoane, însă întrunirea eventuală a condițiilor necesare

stabilirii despăgubirilor nu poate fi realizată în procedura legală și

instituțională specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ci - eventual - pe

calea unei acțiuni separate.

Sunt neîntemeiate și

criticile recurentei referitoare la lipsa de relevanță a analizării aspectului

referitor la existența autorizației de edificare a lucrărilor noi ori a

determinării eventualului caracter necesar sau voluptoriu al lucrărilor pentru

care s-a consemnat obligația de plată a contestatorului întrucât aceste

statuări de fapt și de drept vizau conținutul acelor verificări stabilite cu

autoritate de lucru judecat prin Decizia de casare nr. 1284 din 26 februarie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în primul ciclu

procesual, fiind obligatorii pentru instanța de rejudecare conform art. 315

alin. (1) C. proc. civ. care stipulează că "în caz de casare, hotărârea

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

administrării unor probe noi sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului".

Este de subliniat

faptul că, prin decizia de casare a fost tranșată și legătura dintre

pretențiile formulate de contestator în temeiul Legii nr. 10/2001 și

prevederile legale care reglementează plata nedatorată, astfel încât în

contextul evaluării materialului probator administrat cu ocazia rejudecării și

a statuării asupra neîntrunirii cerințelor de aplicabilitate a dispozițiilor

art. 10 alin. (5) și art. 48 din Legea nr. 10/2001, în mod corect instanța de

apel prin decizia pronunțată a concluzionat în sensul efectuării unei plăți

nedatorate, întrucât suma de bani la care a fost obligat prin decizia emisă de

R.A. A.P.P.S. nu este datorată de contestator, fiind îndreptățit la restituirea

acesteia.

Neîntemeiate sunt și

susținerile recurentei care vizează atitudinea oscilantă a contestatorului în

sensul că ar fi recunoscut Decizia nr. 262/2005, dar în același timp a contest

suma de bani achitată în baza aceleiași decizii. Raportat la obiectul

învestirii instanței și cadrul procesual în care a avut loc rejudecarea

apelului, sunt lipsite de relevanță juridică susținerile recurentei referitoare

la atitudinea contestatorului, achitarea sumei de bani a cărei restituire o

solicită neputând împieta dreptul acestuia de a promova contestație împotriva

deciziei ce a reprezentat temeiul plății și de a solicita, cu titlu accesoriu,

restituirea respectivei sume de bani.

În ceea ce privește

motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat în cererea

de recurs, acesta vizează situația în care instanța, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura, ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Textul are în vedere

actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiție

se urmărește și nu obiectul acțiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs,

instanța este culpabilă dacă schimbă natura actului sau denaturează înțelesul

actului în sensul că interpretând actul ajunge la o altă concluzie decât cea

care rezultă din sensul clar și vădit neîndoielnic al termenilor și

conținutului acestuia. În cauză, recurenta nu a precizat în cererea de recurs

care ar fi actul pretins denaturat și în ce ar consta denaturarea acestuia și

nu formulează alte critici în sensul art. 304 pct. 8 pentru a fi susceptibil de

analiză, dezvoltarea motivelor prezentate făcând posibilă analiza controlului

de legalitate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum s-a

evocat în precedent.

Pentru considerentele

expuse, constatându-se că soluția pronunțată de instanța de apel este legală,

urmează a constata că motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. nu își găsește aplicabilitate, drept pentru care în baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul formulat

de pârâta R.A. A.P.P.S. împotriva Deciziei civile nr. 137A din 12 aprilie 2013

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta R.A. A.P.P.S. împotriva Deciziei civile

nr. 137A din 12 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 decembrie 2013.

Procesat de GGC - GV