Decizia nr. 1949/2019 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Suspendarea judecării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 25 noiembrie 2014 sub nr. x/3/2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. SRL și C. Inc., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să autorizeze retragerea reclamantei din calitatea de asociat în cadrul B. SRL; să o oblige pe pârâta B. SRL la plata drepturilor care i se cuvin reclamantei, ca urmare a retragerii din calitatea de asociat a societății; să procedeze la dizolvarea societății B. SRL. În drept, au fost invocate prevederile art. 226 alin. (1) lit. c) și alin. (3), art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 1901 din 16 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. și încuviințată retragerea acesteia din societatea B. SRL, urmând ca societatea să-și continue existența sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic, respectiv C. Inc., prin reprezentant legal D. Totodată, s-a acordat termen în vederea continuării judecării celorlalte cereri formulate de reclamantă la 28 mai 2015. Prin încheierea din 3 septembrie 2015, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a luat act de renunțarea la capătul de cerere privind dizolvarea societății. Prin încheierea din 23 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a fost respinsă cererea formulată de pârâta B. SRL privind suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2735/2017 din 5 iulie 2017, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis cererea precizată a reclamantei A. și a obligat-o pe pârâta B. SRL să plătească reclamantei suma de 409.017 lei, cu titlu de drepturi civile cuvenite pentru părțile civile, precum și suma de 10.745,17 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinței civile nr. 2735/2017 din 5 iulie 2017 pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a fost respinsă de către aceeași instanță prin încheierea din 13 octombrie 2017.

Împotriva sentinței civile nr. 2735 din 5 iulie 2017 și încheierii din 31 martie 2017, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă au declarat apeluri reclamanta A. și pârâtele B. SRL, C. Inc.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă la 12 martie 2018, pârâta B. SRL a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/300/2016, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, conform dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a fost admisă cererea de suspendare a judecării cauzei, iar în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a fost suspendată judecata apelurilor până la soluționarea definitivă a cauzei înregistrate sub nr. x/300/2016, aflată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București.

Împotriva acestei încheieri, reclamanta A. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea încheierii atacate. În motivarea recursului, s-a susținut că soluția de admitere a cererii de suspendare a judecării cauzei, dispusă prin încheierea din 12 martie 2018 de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat a încheierii din 23 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, prin care s-a respins aceeași cerere de suspendare. Sub acest aspect, s-a arătat că soluția de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei din 23 iunie 2017 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă se bucură de autoritate de lucru judecat, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a neexercitării vreunei căi de atac împotriva acesteia. Prin urmare, în cadrul dosarului de apel nu mai pot fi reiterate discuțiile cu privire la aceeași cerere de suspendare și, cu atât mai mult, nu poate fi dispusă suspendarea, întrucât ar echivala cu nesocotirea efectelor obligatorii ale unei hotărâri judecătorești definitive. Prin admiterea cererii de suspendare a judecării cauzei, instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv ale apelurilor formulate în cauză, întrucât împotriva încheierii din 23 iunie 2017 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă niciuna dintre părți nu a declarat apel. Astfel, în condițiile în care vreuna dintre părți ar fi fost nemulțumită de soluția de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei, dată prin încheierea din 23 iunie 2017, partea era obligată să declare apel, astfel cum rezultă din interpretarea art. 466 alin. (4) C. proc. civ. Același incident procedural nu poate fi adus, din nou, în fața instanței de apel decât pe calea apelului, nu prin formularea unei simple cereri invocate la un termen de judecată. Măsura suspendării judecării cauzei nu se impune prin raportare la obiectul cererilor de apel, mai precis la cadrul procesual dedus judecății în fața instanței de apel. Față de împrejurarea că într-un alt dosar se încearcă rezoluțiunea unui act juridic, prin care reclamanta ar fi dobândit o anumită cotă de participare la capitalul social, măsura suspendării judecării prezentului litigiu nu se justifică, întrucât soluția ce urmează a fi pronunțată în respectiva cauză nu influențează decizia din prezentul litigiu. În aceste condiții, nu sunt îndeplinite prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât pentru a se dispune suspendarea judecării cauzei în baza acestei norme se impune existența unei legături între soluția ce urmează a fi dată în dosarul suspendat și dosarul față de care se dispune suspendarea. Or, o astfel de legătură nu există. Măsura suspendării judecării cauzei nu se impune nici prin raportare la stadiul procesual și la circumstanțele concrete ale acesteia. Astfel, ponderea de 20% nu mai formează obiectul judecății, întrucât aceasta a fost stabilită prin sentința civilă nr. 1901 din 16 aprilie 2015 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, hotărâre ce a rămas definitivă prin neapelare și care se bucură de autoritate de lucru judecat. Recurenta-reclamantă a mai susținut că nu există posibilitatea legală ca o instanță judecătorească să autorizeze retragerea din calitatea de asociat al unei societăți fără a dispune și cu privire la cota de participare beneficii și pierderi. În acest sens sunt și dispozițiile art. 226 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Cererea privind suspendarea judecării cauzei a fost formulată exclusiv în scopul tergiversării cauzei, cu rea-credință și cu nesocotirea prevederilor art. 12 alin. (1) C. proc. civ., aspect ce rezultă și din acțiunile judiciare al pârâtelor. Pentru argumentele expuse, s-a solicitat admiterea recursului.

Intimata-pârâtă B. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, susținând că nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat, întrucât încheierea recurată este o încheiere premergătoare, care nu leagă instanța și asupra căreia se poate reveni în cursul procesului. S-a mai susținut că este neîntemeiată critica vizând încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului, deoarece în discuție se află o nouă cerere de suspendare a judecării cauzei formulată în alte condiții și nicidecum aceeași cerere. Mai mult, instanța nu este legată de încheierile cu caracter preparatoriu, ci numai de cele cu caracter interlocutoriu. Astfel, nu este exclusă posibilitatea formulării unei noi cereri de suspendare în fața instanței de fond sau de apel. Nu pot fi reținute nici criticile vizând faptul că măsura suspendării judecării cauzei nu se impune prin raportare la obiectul cererilor de apel, la cadrul procesual dedus judecății, stadiul procesual al cauzei și circumstanțele concrete ale acesteia, precum și cea referitoare la așa-zisa tergiversare a cauzei. Sub acest aspect, s-a arătat în principal de către intimata-pârâtă existența legăturii între cele două pricini și că este neîntemeiată susținerea recurentei-reclamante, potrivit căreia prin hotărârea primei instanțe privitoare la retragerea din societate a reclamantei s-ar fi stabilit o cotă de 20% din capitalul social al societății. În final, s-a susținut că soluția ce urmează a fi pronunțată în cauza care face obiectul dosarului aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București are o influență covârșitoare asupra prezentului litigiu, cuantumul sumei ce urmează a fi achitată fiind de 4.400 de ori mai mic, respectiv 92,95 lei în loc de 409.017 lei.

Intimata-pârâtă C. Inc. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, în considerarea următoarelor argumente: În materia suspendării judecării cauzei reglementată de art. 413 alin. (1) C. proc. civ. nu poate opera autoritatea de lucru judecat, întrucât dispozițiile procedurale nu interzic formularea unei astfel de solicitări în fața instanței de fond, respectiv de apel, fiind astfel permisă reiterarea acesteia. Chestiunea litigioasă care a condus la adoptarea măsurii suspendării judecării prezentei cauze poartă asupra procentului cotei de participare în societate ce îi revine reclamantei, astfel că soluția din dosarul nr. x/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 București are o înrâurire asupra acestuia, având în vedere că instanța de apel urmează a analiza dacă pârâtele au fost obligate în mod corect sau nu să îi achite reclamantei 20% din contravaloarea părților sociale.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 4 decembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus punct de vedere la raport. Prin încheierea din 14 mai 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 19 noiembrie 2019 în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: Chestiunea litigioasă supusă analizei vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca urmare a încălcării autorității de lucru judecat, a limitelor efectelor apelului devolutiv, precum și neîndeplinirea condiției referitoare la relația de interdependență dintre prezentul litigiu și dosarul nr. x/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 București. O primă chestiune supusă analizei vizează încălcarea autorității de lucru judecat a încheierii din 23 iunie 2017 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, prin care s-a respins cererea de suspendare a judecării cauzei întemeiată pe art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., prin prisma căreia se invocă și o nesocotire a limitelor efectelor apelului devolutiv. Criticile nu pot fi reținute. Suspendarea judecării cauzei reprezintă un incident procedural care se soluționează de instanța în fața cărei se invocă, astfel cum prevede art. 124 alin. (2) C. proc. civ., instanța pronunțând o hotărâre ale cărei efecte sunt temporare, câtă vreme dispozițiile art. 413 alin. (3) C. proc. civ. prevăd posibilitatea ca instanța care a dispus măsura suspendării să revină motivat asupra acesteia. În privința acestui tip de încheieri dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., care fac trimitere și la incidentele procedurale, sunt doar aparent aplicabile, tocmai în considerarea caracterului vremelnic al măsurii dispuse. În egală măsură, trebuie subliniat că dispozițiile art. 413 - 415 C. proc. civ. nu prevăd interdicția reiterării cererii de suspendare în cazul în care aceasta a fost respinsă, chiar și definitiv, nici în fața aceleiași instanțe și nici în cadrul altui ciclu procesual, revenind instanței în fața căreia cererea a fost formulată din nou să facă propria evaluare a condițiilor suspendării în contextul în care primei încheieri legea nu îi atașează expres efectul lucrului judecat și, pentru argumentele anterior expuse, instanța supremă a apreciat că nici nu i se poate atașa un astfel de efect. În cauză, instanța de apel, sesizată cu soluționarea cererii de suspendare reglementată de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a fost chemată să aprecieze asupra suspendării facultative, prin cercetarea cerințelor legale referitoare la dezlegarea pricinii cu care a fost învestită și dacă soluția din prezentul litigiu depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți, și nicidecum cu cenzurarea legalității soluției date în primă instanță. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută o eventuală încălcare a limitelor efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Ca urmare, legat de aceste două prime critici din recurs instanța supremă apreciază că nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ. În ceea ce privește critica privind soluția de admitere a cererii de suspendare, prin prisma căreia se invocă neîndeplinirea cerințelor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta trebuie evaluată tot din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin.(1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât norma pretins greșit aplicată este una de procedură, reglementând incidentul procedural al suspendării facultative a judecății. Instanța supremă apreciază că nici această critică nu poate fi reținută. Suspendarea cursului judecății unui proces în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. poate fi dispusă de instanță, când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți. Măsura suspendării judecării cauzei, în raport cu textul de lege evocat, este de natură să preîntâmpine pronunțarea unei hotărâri contradictorii ori susceptibile de reformare sau de retractare, deoarece judecata pentru a cărei soluționare definitivă se cere suspendarea se constituie într-o chestiune prejudicială în cauza în care se invocă incidentul suspendării facultative. Contrar susținerilor recurentei, condiția vizând relația de interdependență dintre prezentul litigiu și dosarul nr. x/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 București este îndeplinită, iar măsura suspendării judecării cauzei dispusă de către instanța de apel prin încheierea 12 martie 2018 în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este temeinică și legală. La analiza oportunității luării măsurii de suspendare, instanța de apel a avut în vedere relația de interdependență dintre cele două cauze, ce rezultă din rezolvarea judiciară a diferendului din perspectiva procentului cotei de participare în societate ce îi revine reclamantei la B. SRL. În cauză, astfel cum reiese din cererea de chemare în judecată, reclamanta solicită plata contravalorii părților sociale deținute în procent de 20% la capitalul social al pârâtei B. SRL, respectiv 4.339 părți sociale, ca urmare a retragerii sale din societate. Litigiul ce face obiectul dosarului nr. x/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 București vizează acțiunea în rezoluțiune a contractului de cesiune părți sociale autentificat sub nr. 224 din 21 ianuarie 2002 de B.N.P. E., prin care reclamanta A. a dobândit cele 4.399 de părți sociale la capitalul social al B. S.R.L. de la C. Inc. Măsurile legale ce se vor adopta în cadrul dosarului nr. x/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 București influențează soluționarea prezentului litigiu sub aspectul cuantumului pretențiilor solicitate de către reclamantă prin cel de al doilea petit al cererii de chemare în judecată, ce are ca obiect obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata drepturilor ce i se cuvin reclamantei din cota de participare la capitalul social. Așadar, determinarea câtimii procentului părților sociale deținute de reclamantă la capitalul social al pârâtei B. S.R.L. are relevanță în prezenta cauză, iar constatarea incidenței dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de către instanța de apel este de natură să preîntâmpine pronunțarea unei hotărâri contradictorii ori susceptibile de reformare sau retractare. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă. Cheltuielile de judecată solicitate de intimatele-pârâte, efectuate în această etapă procesuală urmează a fi evaluate de instanța de apel în ansamblul cheltuielilor judiciare ale pricinii, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport de soluția pronunțată.