ÎCCJ, decizie (scj.ro #171131)

Revizuire. Admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă. Respingerea cererii de revizuire, ca tardiv formulată. Consecințe

Cuprins pe materii:  Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic: revizuire

tardivitate

excepție de neconstituționalitate

C. proc. civ., art. 3, art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 430,

art. 509 alin. (1) pct. 8, pct. 11, art. 511 alin. (1) pct. 8

Lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății pricinii în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

Suspendarea facultativă este reglementată prin norme dispozitive, instanța de judecată fiind cea chemată să decidă asupra oportunității ei, în vederea unei bune administrări a justiției, și, prin urmare, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., instanța poate să suspende judecata cauzei atunci când soluția din proces depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți și care, odată stabilit prin hotărâre definitivă, poate fi invocat cu efectele lucrului judecat în orice alt proces, potrivit art. 431 alin. (2) C.proc.civ.

Faptul că instanța nu a dat curs solicitării privind suspendarea judecății pricinii, în condițiile în care a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., pentru ca ulterior să constate tardivitatea declarării cererii de revizuire, nu echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil și liberul acces la instanță, în condițiile în care la evaluarea oportunității suspendării procesului instanța de judecată a luat în considerare ansamblul circumstanțelor cauzei.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1511 din 29 iulie 2020

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă la 04.03.2019, revizuenții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu intimata S.C. C. S.A., anularea deciziei civile nr. 525/07.03.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, și rejudecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1160/03.04.2017 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Prin decizia civilă nr. 1138/26.06.2019, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a sesizat Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a respins cererea de suspendare a judecății, a admis excepția tardivității cererii de revizuire și, în consecință, a respins cererea de revizuire ca tardiv formulată.

Împotriva acestei decizii, recurenții-revizuenți A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei curții de apel pentru o nouă judecată, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C.proc.civ.

După prezentarea situației de fapt, recurenții au susținut că decizia a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., care reglementează suspendarea facultativă, întrucât în cauză se justifica pe deplin măsura suspendării judecății, în temeiul acestor prevederi legale, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, prin prisma strânsei legături între aceasta și pretinsa tardivitate a cererii de revizuire.

În opinia recurenților, faptul că, într-un atare caz, suspendarea judecării pricinii este facultativă nu ar trebui să determine respingerea ei în mod arbitrar, ci instanța ar trebui să se preocupe de stabilirea corectă și deplină a împrejurărilor deduse judecății, evaluând oportunitatea adoptării ei.

Or, în prezenta cauză, o astfel de măsură se impunea cu necesitate, întrucât respectarea dreptului la apărare și la un proces echitabil era posibilă doar în contextul respingerii excepției tardivității, iar soluția acestei excepții depindea în mod vădit de modul în care Curtea Constituțională urma să aprecieze asupra caracterului constituțional sau neconstituțional al dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

De altfel, instanța nici nu a arătat motivele pe care și-a fundamentat raționamentul potrivit căruia măsura suspendării nu ar fi oportună în cauză, singurul argument invocat, respectiv faptul că suspendarea întemeiată pe art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. are caracter facultativ, nefiind de natură a conduce la concluzia că această măsură ar trebui respinsă, așa cum nelegal a procedat.

Totodată, faptul că după o eventuală soluție de admitere a excepției de neconstituționalitate părțile ar avea la dispoziție calea de atac a revizuirii împotriva deciziei de respingere a cererii de revizuire ca tardiv formulată nu reprezintă un argument în respingerea cererii de suspendare, de vreme ce o atare conduită nu ar fi în sensul unei bune administrări a justiției.

Lipsa oricărei motivări în sensul admiterii sau respingerii cererii conduce la nelegalitatea aplicării normelor de drept material prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.

În continuare, recurenții au dezvoltat aspecte referitoare la jurisprudența în materia suspendării întemeiate pe art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., faptul că într-o cauză aflată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/3/2016, s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990.

În subsidiar, în cazul în care s-ar aprecia că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. nu ar conține norme de drept material, ci norme de drept procedural, recurenții solicită încadrarea criticilor în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Prin respingerea cererii de suspendare a judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., recurenții au susținut că instanța le-a încălcat grav dreptul la un proces echitabil și dreptul de liber acces la instanță, expres prevăzute de art. 6 din C.E.D.O., principii procedurale fundamentale care guvernează desfășurarea oricărui proces civil și a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

O altă critică vizează încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 3 și art. 430 C.proc.civ., prin prisma căreia recurenții au susținut că cererea de revizuire a fost întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., fundamentul cererii pentru contrarietate de hotărâri fiind reprezentat de instituția autorității de lucru judecat reglementată de art. 430 C.proc.civ.

În continuare, recurenții au dezvoltat argumente referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat din perspectiva considerentelor care dezleagă încălcarea prevederilor art. 101 și art. 120 din Legea nr. 31/1990 la adoptarea hotărârii A.G.A din 17.12.2014, susținând că prin admiterea excepției tardivității formulării cererii de revizuire instanța a nesocotit art. 6 din C.E.D.O.

În contextul admiterii excepției tardivității și încălcării dreptului de a fi verificată legalitatea deciziei supuse revizuirii, instanța a ignorat normele de drept material prevăzute de art. 3 C.proc.civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac exercitate, atât pe cale de excepție, cât și ca nefondată.

Astfel, a invocat excepția inadmisibilității recursului, în susținerea căreia a invocat următoarele:

Criticile recurenților vizează punctul de vedere exprimat de instanță cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., ce urmează a fi avută în vedere de Curtea Constituțională, și nu soluția dată asupra cererii de revizuire.

Intimata a mai invocat excepția inadmisibilității recursului prin raportare la art. 513 alin. (5) C.proc.civ., în argumentarea căreia a arătat că decizia dată în revizuire nu este supusă recursului, deoarece obiectul litigiului îl reprezintă o acțiune în anulare împotriva unei hotărâri A.G.A., în temeiul art. 132 alin. (9) și (10) din Legea nr. 31/1990, hotărârea judecătorească fiind supusă numai apelului. Prin urmare, decizia împotriva căreia s-a formulat revizuirea este definitivă, nefiind supusă niciunei căi de atac, context în care nici hotărârea pronunțată în revizuire nu poate fi atacată cu recurs.

Inadmisibilitatea cererii de revizuire a mai fost invocată și din perspectiva art. 414 alin. (2) C.proc.civ., intimata susținând că soluția dată asupra cererii de suspendare nu este supusă recursului, în măsura în care nici soluția dată cererii de revizuire nu era supusă recursului.

Intimata a invocat, totodată, inadmisibilitatea recursului ce vizează opinia exprimată de instanță cu privire la excepția de neconstituționalitate, prin raportare la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia.

Recurenții au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au invocat netemeinicia excepțiilor de inadmisibilitate.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C.proc.civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților, recurenții formulând punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 17.06.2020, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului, în considerarea argumentelor acolo expuse și a admis în principiu recursul, stabilind termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Prima chestiune de drept pusă în discuție vizează dispoziția de respingere a suspendării judecății procesului, ca urmare a aplicării greșite a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., în contextul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății pricinii în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri; în egală măsură însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanța nu poate suspenda cursul judecății în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcție de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.

Suspendarea facultativă este reglementată prin norme dispozitive, instanța de judecată fiind cea chemată să decidă asupra oportunității ei, în vederea unei bune administrări a justiției.

Astfel, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., instanța poate să suspende judecata cauzei atunci când soluția din proces depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți și care, odată stabilit prin hotărâre definitivă, poate fi invocat cu efectele lucrului judecat în orice alt proces, potrivit art. 431 alin. (2) C.proc.civ.

Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte constată că instanța de revizuire a făcut o corectă analiză a oportunității măsurii suspendării procesului din perspectiva necesității adoptării unei astfel de dispoziții, apreciind în mod just că nu poate da eficiență art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. determinat de împrejurarea că incidentul procedural a fost formulat în cadrul unei căi extraordinare de atac exercitate împotriva unei decizii definitive, dând prevalență, în acest caz, autorității de lucru judecat a hotărârii atacate.

Faptul că instanța nu a dat curs solicitării privind suspendarea judecății pricinii, în condițiile în care a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., pentru ca ulterior să constate tardivitatea declarării cererii de revizuire, nu echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil și liberul acces la instanță, cum greșit susțin recurenții, având în vedere că la evaluarea oportunității suspendării procesului instanța de judecată a luat în considerare ansamblul circumstanțelor cauzei.

De altfel, se constată că instanța a expus în motivare considerentele care au stat la baza dispoziției de respingere a cererii de suspendare a judecății cauzei într-o manieră concisă și clară, cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., fiind nefondată critica recurenților, privind pretinsa nemotivare a deciziei.

Obiectivul esențial la analizarea oportunității suspendării procesului are la bază preîntâmpinarea transformării posibilității acordate părții de a solicita suspendarea într-o formă de abuz procesual, fiind astfel evitată temporizarea procesului și, totodată, garantat dreptul la un proces echitabil prin soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C.proc.civ. dau efect juridic deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din acestea, și anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția.

În aceste condiții, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate invocate în cauză, recurenții au la dispoziție un remediu procedural pus la dispoziție de legiuitor, context în care dispoziția de respingere a cererii privind suspendarea judecății revizuirii până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. nu îngrădește accesul liber la justiție și nici dreptul la un proces echitabil.

Celelalte argumente referitoare la pertinența jurisprudenței în materie aduse în sprijinul recursului nu pot face obiectul analizei, având în vedere că jurisprudența nu constituie izvor de drept pozitiv.

A doua chestiune supusă analizei se referă la încălcarea art. 3 și 430 C.proc.civ., ca urmare a greșitei aplicări a sancțiunii decăderii, fundamentată pe admiterea excepției de tardivitate a cererii de revizuire prin prisma prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Dezvoltând această critică, recurenții pun în discuție inaplicabilitatea prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. din perspectiva incidenței și priorității art. 6 C.E.D.O., solicitând instanței de judecată să constate că dreptul la formularea revizuirii împotriva unei hotărâri care încalcă autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri în ceea ce privește considerentele trebuie să fie concret și efectiv, motiv pentru care este necesar să se constate că termenul de o lună curge de la data comunicării hotărârii, și nu de la data rămânerii definitive, context în care au afirmat că cererea lor nu este tardivă, iar soluția instanței de revizuire este eronată.

Potrivit art. 3 C.proc.civ., „(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și libertățile persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constituția, Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile”.

Prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului sunt parte integrantă a ordinii juridice a statelor semnatare, astfel că instanțele au obligația să le asigure preeminența față de orice dispoziție contrară din legislația internă.

Pentru a asigura principiul aplicării prioritare a Convenției, instanța are, de asemenea, obligația să aplice și să interpreteze normele dreptului intern numai în conformitate cu dispozițiile europene care, în caz de incompatibilitate, să fie aplicate cu prioritate.

Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar potrivit art. 20, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Prin urmare, mecanismul constituțional încorporează textul Convenției Europene în dreptul intern, conferindu-i totodată o forță juridică superioară legilor și permițând aplicarea ei directă de către instanțele interne. Făcând parte din dreptul intern, Convenția nu își pierde însă caracterul principal, de act de drept internațional.

În speță, nu se poate da curs solicitării recurenților cu privire la înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., având în vedere că obligația părților este aceea de a-și exercita drepturile procesuale în condițiile și în termenele stabilite de lege, fapt ce reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.

De altfel, în toate cazurile în care legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea lui în interiorul unui anumit termen, nu a procedat cu scopul restrângerii accesului liber la justiție, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului prevăzut de art. 21 din Constituția României, referitor la accesul liber la justiție și la dreptul părților la un proces echitabil.

Nerespectarea unui termen procedural legal are consecințe procedurale, astfel că instanța de revizuire în mod corect a reținut că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunțarea ultimei hotărâri, potrivit art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., context în care s-a pronunțat mai întâi asupra excepției tardivității cererii.

De altfel, cererii de înlăturare de la aplicare a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. nici nu i s-ar fi putut da curs, având în vedere data începerii procesului în fața primei instanțe, în care a fost pronunțată decizia care formează obiect al cererii de revizuire, care este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018.

În raport cu această dată, 06.01.2015, normele Codului de procedură civilă care guvernează litigiul de față sunt, potrivit art. 24 și 25 alin. (1) C.proc.civ., cele anterioare modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 1/2016.

În conformitate cu art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, termenul de revizuire este de o lună și se socotește, în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

Instituirea ipotezei prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în care se poate anula o hotărâre a instanței, vine să protejeze autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătorești, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice.

Potrivit art. 513 alin. (4) C.proc.civ., în forma anterioară modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea

va schimba

, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice,

va anula

cea din urmă hotărâre.

Această reglementare legală a soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de revizuire dă expresie scopului căii de atac în discuție, care constă, de regulă, în cel de a îndepărta erorile săvârșite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea atacată. În schimb, în ipoteza hotărârilor potrivnice, legea prevede că soluția pe care instanța de revizuire o va pronunța, când găsește calea de atac întemeiată, este cea a anulării celei din urmă hotărâri – în mod firesc, de altfel, pentru că în acest fel se valorifică autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Așadar, Înalta Curte impune părților concluzia că numai efectul negativ al autorității de lucru judecat putea fi valorificat, ca motiv de revizuire.

Aceasta pentru că, în măsura identificării triplei identități de părți, obiect și cauză între litigii, este justificată anularea ultimei hotărâri (care încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi), căci legea nu recunoaște posibilitatea ca același litigiu să fie soluționat de două ori; dispozițiile art. 431 alin. (1) C.proc.civ. prevăd că „

Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect

”.

Dacă s-ar afirma, ca temei al revizuirii, nesocotirea, în hotărârea atacată, a unor chestiuni litigioase dezlegate anterior, în cadrul altui proces, anularea ultimei hotărâri, nedublată de posibilitatea rejudecării, ar lăsa noul litigiu nesoluționat.

Până la modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, o atare soluție nu era reglementată.

De aceea, efectul pozitiv poate fi invocat, ca temei al revizuirii, numai în procesele pornite după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 - ceea ce nu este cazul, în speță, deoarece procesul de față a început la 06.01.2015 -, întrucât în noua formă a Codului, inaplicabilă însă, art. 513 alin. (4) a fost completat, oferind instanței de revizuire posibilitatea de a „

trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat

”.

Așadar, în speță, revizuenții ar fi putut invoca doar autoritatea de lucru judecat, în manifestarea efectului ei negativ și, în aceste limite, cunoscând dispozitivul hotărârii anterioare, ar fi fost în măsură să promoveze calea de atac a revizuirii în termenul legal.

Prin urmare, este nefondată critica recurenților în sensul încălcării art. 3 și art. 430 C.proc.civ., atâta vreme cât prin aceasta nu s-a concretizat existența unui conflict între reglementări determinate, apartenente unor pacte sau tratate la care România este parte și legea națională de procedură civilă aplicată în cauză, astfel că în mod corect a fost admisă excepția tardivității cererii de revizuire, ca urmare a nesocotirii termenului procedural reglementat de art. 511 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Așadar, întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul.