ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3602/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Targa Neamț la data de 22 iulie 2014, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâții G., H. și I. solicitând: menținerea servituții de trecere în contradictoriu cu pârâtul G.; stabilirea servituții de trecere în contradictoriu cu pârâții I. și H.; obligarea pârâților la plata sumei de 3.000 RON reprezentând contravaloarea recoltei aferentă perioadei 2011-2014; ridicarea construcțiilor edificate pe suprafața de teren ce reprezintă cale de acces, conform sentinței civile nr. 3122 din 25.03.1993, pronunțată de Judecătoria Piatra Neamț, fie de pârâți, fie de reclamanți pe cheltuiala pârâților; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 537 din 21.04.2017 Judecătoria Târgu Neamț a luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamantele J. și K., a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G. cu privire la capătul de cerere referitor la menținerea servituții de trecere și, în consecință, a respins capătul de cerere privind menținerea servituții de trecere formulat de reclamanții A., B., C., D., E. și F., în nume propriu și în calitate de moștenitori ai defunctei reclamante L. în contradictoriu cu pârâtul G.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei I. cu privire la capătul de cerere referitor la stabilirea servituții de trecere și a respins capătul de cerere privind stabilirea servituții de trecere formulat de reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâta I., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului H. cu privire la capătul de cerere referitor la stabilirea servituții de trecere și a fost respins capătul de cerere privind stabilirea servituții de trecere formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâtul H.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților G., H. și I. cu privire la capetele de cerere referitoare la contravaloarea recoltei și ridicarea construcții și a obligat pe pârâții G. și I. să achite în solidar reclamanților suma de 1.378,74 RON reprezentând contravaloarea recoltei aferentă perioadei 2011 - aprilie 2012.

Prin aceeași sentință, pârâtul H. a fost obligat să achite reclamanților suma de 1.930,26 RON reprezentând contravaloarea recoltei aferentă perioadei aprilie 2012-2014, iar pârâții G., H. și I. au fost obligați să ridice construcțiile edificate pe suprafața de teren ce reprezintă cale de acces, conform sentinței civile nr. 3122 din 25.03.1993 pronunțată de Judecătoria Tg. Neamț, construcții identificate și individualizate în raportul de expertiză topografică efectuat de expert M. (gard, temelie gard, anexe), în caz contrar, încuviințându-se reclamanților să ridice construcțiile pe cheltuiala pârâților.

Prin decizia nr. 1539 din 5 decembrie 2017, Tribunalul Neamț, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții G., I. și H.

Împotriva deciziei sus-menționate, pârâții G., I. și H. au declarat recurs.

Cererea de recurs a fost înaintată, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin adresa nr. x/2014 a Tribunalului Neamț.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 19 iulie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 2.

Prin rezoluția din data de 30 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 16 octombrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiata pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativa a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competenta Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens, Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzuta în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apei de către Tribunalul Neamț revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Bacău, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de pârâții N., I. și H. împotriva deciziei nr. 1539 din 5 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Neamț, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16.10.2018.