ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2008/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 4 aprilie 2011, sub nr. x/2011, precizată la dosar, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu și Administrația Finanțelor Publice Sibiu, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instituțiile pârâte să fie obligate să-i plătească, în solidar, suma de 1.500.000 RON cu titlu de daune morale, precum și cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 341 din 18 februarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu și Administrația Finanțelor Publice a municipiului Sibiu și, pe cale de consecință, a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de daune morale către reclamant. A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, îndeplinirea în cauză a condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, sens în care, a apreciat, în privința faptei ilicite, că aceasta constă în: emiterea Procesului-verbal nr. x din 3 aprilie 1997 de către reprezentanții Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu și a actelor administrative ulterioare de către DGFP Sibiu și Ministerul Finanțelor Publice, acte administrative anulate prin hotărârile judecătorești depuse la dosar; declarația de creanță nr. 164183 din 5 august 2002, înaintată de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu către Tribunalul Sibiu, prin care aceasta s-a înscris în tabloul creditorilor societății SC B. SRL cu suma de 193.145.250 RON, cu toate că pretinsa debitoare nu datora creanța respectivă și nici nu se afla în stare de insolvență; atitudinea pârâtelor privind refuzul de rambursare a sumelor neplătite, reclamantul fiind nevoit să recurgă la serviciile executorului judecătoresc, cât și atitudinea procesuală a instituțiilor de control financiar care au pretins compensarea cu o creanță net inferioară sumei reținute în mod nedatorat, toate acestea fiind cauzatoare și de prejudicii morale în condițiile în care întreaga creanță nu era datorată; demersurile administrative și judiciare întreprinse de instituțiile publice pârâte după data de 10 decembrie 2001, prin care au zădărnicit eforturile reclamantului de recuperare a sumelor datorate până în 2006, și chiar până în anul 2009, astfel cum au rezultat din actele dosarului. S-a considerat ca fiind dovedit și prejudiciul moral reclamat prin conduita autorităților pârâte, precum și raportul de cauzalitate dintre faptele ilicite și prejudiciul suferit de reclamant.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul A. și pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov.

Prin Decizia civilă nr. 179/A din 30 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva Sentinței civile nr. 341 din 18 februarie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă; a admis apelurile declarate de apelanții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov împotriva Sentinței civile nr. 341 din 18 februarie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată, și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a formulat recurs.

Prin Decizia civilă nr. 2889 din 28 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 179A din 30 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de casare a reținut, în esență, că reclamantul a formulat o acțiune în pretenții, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, solicitând obligarea pârâților la plata de daune morale întrucât toate acțiunile abuzive și litigiile provocate de reprezentanții instituțiilor pârâte i-au afectat starea de sănătate, situația familială, situația firmei în care acesta avea calitatea de asociat unic și administrator, precum și dreptul la imagine, onoare și demnitate. În raport de aspectele invocate, s-a stabilit că acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul dispozițiilor art. 15 lit. f

1

) din Legea nr. 146/1997.

Ținând cont că în calea de atac a apelului au fost formulate critici de către reclamant și de către pârâți, pentru soluționarea unitară a cauzei, în vederea respectării principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, s-a apreciat că se impune casarea deciziei atacate și trimiterea pricinii spre rejudecare instanței de apel.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 92A din 24 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 341 din 18 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A admis apelul formulat de apelantele-pârâte Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov împotriva Sentinței civile nr. 341 din 18 februarie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că suma la plata căreia au fost obligați pârâții este de 2.000 RON, în solidar. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Această din urmă decizie a fost atacată cu recurs de către reclamantul A., de pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia nr. 897 din 14 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 92A din 24 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, instanța de casare a reținut nemotivarea hotărârii recurate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) sub mai multe aspecte: instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul de apel referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice; decizia atacată este contradictorie în ceea ce privește soluția dată apelurilor pârâților, în sensul că, deși s-a reținut identitatea motivelor de apel formulate de aceștia cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și la cuantificarea daunelor morale, precum și aceleași considerente în soluționarea apelurilor acestor părți, s-a apreciat că se impune respingerea apelului formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și admiterea apelului pârâtelor Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov.

După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 29 iunie 2016, sub nr. x/2011**.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 771A din 10 noiembrie 2016, a admis apelurile declarate de apelanții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov împotriva Sentinței civile nr. 341 din 18 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva aceleiași sentințe.

În motivarea hotărârii, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Critica referitoare la excepția necompetenței materiale a primei instanțe, invocată de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, este vădit nefondată. Contrar susținerilor apelatului, raportul juridic dedus judecății nu intră sub incidența Legii nr. 554/2004, spre a atrage competența instanței de contencios administrativ, ci este unul civil, fundamentat de parte pe prevederile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864 (act normativ incident în raport de momentul producerii faptelor ilicite acuzate), o atare calificare a demersului judiciar al reclamantului fiind deja dată în speță și în recurs, prin Decizia civilă nr. 2889 din 28 octombrie 2014, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a statuat asupra acestei chestiuni, arătând că reclamantul a formulat "o acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, solicitând obligarea pârâților la daune morale, întrucât toate acțiunile abuzive și litigiile provocate de reprezentanții instituțiilor pârâte i-au afectat starea de sănătate, situația familială și situația firmei în care avea calitatea de asociat unic și administrator precum și dreptul la imagine, onoare și demnitate".

De asemenea, raportat la concluzia privitoare la natura civilă a raportului de drept care face obiectul cauzei deduse judecății, nu se poate aprecia că acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamant ar fi inadmisibilă, astfel cum susțin ambii apelanți-pârâți având în vedere prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ca act normativ special incident în materia raporturilor de drept procesual fiscal.

Instanța de apel a reținut că aspectul pus în discuție de apelanții-pârâți nu poate determina calificarea acțiunii în pretenții formulată de reclamant ca inadmisibilă, procesual ori material, câtă vreme temeiul de drept al pretențiilor este reprezentat, așa cum s-a arătat, de dreptul comun în materie, iar repararea pretinsei pagube nu se face, deci, potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004, susținerile apelanților-pârâți privind încălcarea principiului specialia generalibus derogant sau a regulii electa una via fiind neîntemeiate.

În ceea ce privește criticile apelanților-pârâți referitoare la legitimarea procesuală a părților, s-a constatat că apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a reiterat, în apel, excepția lipsei calității procesuale active, criticând totodată și împrejurarea că tribunalul nu și-ar fi motivat soluția de respingere a acestei excepții procesuale.

Referitor la acest prim aspect, al nemotivării soluției adoptate de tribunal, curtea de apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a fost soluționată motivat la termenul de la data de 16.10.2014, motivele pentru care tribunalul a considerat că este neîntemeiată fiind menționate în cuprinsul încheierii de ședință de la acel termen, prima instanță referindu-se cu acea ocazie la natura pretențiilor solicitate de reclamant și la susținerile acestuia, în sensul că actele și faptele pârâtelor i-au provocat prejudicii morale, față de care s-a apreciat că este justificată calitatea procesuală activă a reclamantului.

În ceea ce privește chestiunea identificării persoanei vizate de actele/faptele pretins cauzatoare de prejudicii, respectiv a stabilirii împrejurării dacă aceste acte sau fapte au fost de natură să aducă un prejudiciu și în patrimoniul reclamantului, instanța de apel a constatat că examinarea acestor împrejurări de fapt implică, inevitabil, și o analiză a fondului pretențiilor solicitate, fiind chemată, de altfel, să verifice îndeplinirea tuturor condițiilor în care se poate antrena răspunderea civilă delictuală.

În raport de obiectul prezentului litigiu, legitimarea procesuală activă a celui ce solicită despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu cauzat printr-un delict civil presupune stabilirea identității între persoana reclamantului și cea în patrimoniul căreia se pretinde că s-a produs prejudiciul a cărui reparare se solicită, fiind îndeajuns pentru stabilirea calității procesuale a reclamantului că prin acțiune se susține că prejudiciul moral constă în suferințele morale produse acestuia prin atitudinea și actele abuzive ale pârâților și, după caz, de consecințele acestor fapte, cum ar fi falimentul societății comerciale la care era asociat și administrator, soluția primei instanțe, de respingere a excepției lipsei calității procesuale active fiind corectă.

De asemenea, soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice este corectă, ținând seama că prin cererea dedusă judecății se susține că prejudiciul moral a fost produs inclusiv prin aceea că persoanele juridice chemate în judecată au fost vinovate de declanșarea unor procese sau au fost părți în procesele vizând actele administrativ-fiscale, invocându-se totodată neexecutarea unor hotărâri judecătorești conform cărora și Ministerul Finanțelor Publice avea calitatea de debitor, neimplicarea în concret a acestui pârât în anumite acte pe care reclamantul le consideră abuzive rămânând, prin urmare, doar un aspect al stabilirii netemeiniciei pretențiilor afirmate, fără legătură cu cadrul procesual subiectiv.

Critica referitoare la intervenirea prescripției dreptului la acțiune, susținută de apelanta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, este nefondată, excepția prescripției dreptului la acțiune fiind corect respinsă de către tribunal, prin raportare la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 156/1958.

Având în vedere criticile comune formulate de apelanții-pârâți cu referire la fondul cauzei, vizând atât neîndeplinirea în speță a condițiilor răspunderii civile delictuale, cât și aspectul cuantificării daunelor morale acordate de tribunal, aceste din urmă aspecte formând obiect de critică și în apelul formulat de reclamant, curtea de apel a răspuns acestora prin considerentele comune ce succed.

Prin raportare la situația de fapt, stabilită pe baza probelor administrate, și reținând că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, a fost definită în doctrină ca reprezentând o faptă de încălcare a unor norme ale dreptului obiectiv prin care se cauzează prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, văzând, totodată, celelalte elemente care permit caracterizarea unei fapte ilicite ca reprezentând un delict civil, precum și condițiile în care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a persoanelor juridice, instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite în cauză cerințele deduse din dispozițiile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, texte incidente în cauză raportat la data săvârșirii pretinselor fapte prejudiciabile.

Curtea de apel a reținut că apelantul-reclamant a susținut că răspunderea civilă delictuală ar trebui angajată pentru atitudinea autorităților fiscale în ansamblu, manifestată prin emiterea unor acte administrative ilegale și efectuarea unor controale repetate ori prin demersuri judiciare ce nu se justificau și care au fost de natură a-i aduce anumite suferințe psihice.

Conduita ilicită a intimaților-pârâți s-ar fi concretizat, conform propriilor susțineri ale reclamantului, astfel cum au fost reiterate prin cererea de apel, în întocmirea Procesului-verbal nr. x din 3 aprilie 1997 privind activitatea desfășurată de SC B. SRL și nerecunoașterea efectelor hotărârii judecătorești de anulare a acestui act, nerambursarea sumelor plătite nedatorat prin menținerea obligațiile fiscale în sarcina sa, implicarea acestora în procedura reorganizării judiciare și a falimentului societății amintite corelată cu refuzul de restituire a sumelor în dauna intereselor atât a societății, cât și a apelantului-reclamant, blocarea conturilor bancare ale societății comerciale care ar fi condus nu numai la pierderea profitului, dar ar fi creat și dificultăți în onorarea obligațiilor contractuale și în plata împrumuturilor bancare contractate, conducând mai departe la declanșarea procedurii de lichidare judiciară.

S-a remarcat pentru început, din prezentarea pe larg a faptelor ilicite, că în tot cursul procesului, prin susținerile și apărările invocate, reclamantul nu a înțeles să facă nicio diferențiere între faptele persoanelor juridice și faptele angajaților acestora, dar, în același timp, a făcut ample referiri la consecințele prejudiciabile ale faptelor respective produse în patrimoniul societății comerciale pe care a administrat-o și al cărei unic asociat era, deși acțiunea în pretenții a fost formulată în nume propriu, situație în care ceea ce trebuia probat era că reclamantul este persoana fizică vătămată prin delictul civil invocat, vătămarea fiind o consecință a acelor acțiuni sau inacțiuni ale entităților pârâte.

Persoanele juridice, participând la raporturi juridice în calitate de titulare de drepturi și obligații, răspund patrimonial pentru actele și faptele lor, răspundere care poate îmbrăca și forma răspunderii civile delictuale.

Răspunderea civilă delictuală poate fi o răspundere pentru fapta proprie, reglementată anterior de prevederile art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, răspundere care poate fi angajată dacă organele acesteia, cu prilejul exercitării funcțiilor ce le revin, au săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Art. 35 din Decretul nr. 31/1954, text în vigoare la momentul săvârșirii faptelor acuzate, reprezenta fundamentul acestei idei pentru că "actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși" (alin. (2), iar "faptele ilicite sau licite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor" (alin. (3)).

Într-o asemenea situație, cel ce se pretinde victimă va trebui să facă dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale: faptă ilicită, prejudiciu, raportul de cauzalitate și vinovăția, pornind de la fapta organelor persoanei juridice chemată în judecată, în jurisprudență și doctrină fiind recunoscut totodată un drept de regres al persoanei juridice împotriva persoanelor fizice din componența organelor de conducere găsite vinovate de faptul prejudiciabil.

Pe de altă parte, în scopul apărării intereselor legitime ale persoanelor prejudiciate, legiuitorul a reglementat, pe lângă răspunderea directă pentru fapta proprie, și o altă răspundere, indirectă, complementară, a altor persoane, care doar se adaugă și completează răspunderea autorului direct al prejudiciului, persoana juridică putând răspunde astfel, conform art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, în calitate de comitent pentru faptele prepușilor săi.

Răspunderea pentru fapta altuia în materie civilă nu poate avea, însă, decât un caracter derogator, fiind o excepție de la regula potrivit căreia răspunderea aparține în primul rând autorului faptei ilicite. Răspunderea delictuală indirectă nu se substituie răspunderii pentru fapta proprie.

În acest sens, s-a statuat în mod constant că victima beneficiază de un drept de opțiune între a solicita repararea prejudiciului direct de la autorul acesteia, a se îndrepta împotriva celor care răspund indirect sau pur și simplu să cheme și pe unul și pe celălalt în judecată, temeiul răspunderii fiecăruia fiind diferit (art. 998 - 999 C. civ., respectiv, art. 1000 alin. (3) C. civ.).

În toate cazurile, în conformitate cu prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., comitentul poate răspunde de prejudiciul cauzat de prepusul său numai dacă în persoana prepusului sunt întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, potrivit art. 998 - 999 C. civ., ținând seama de caracterul subiectiv al răspunderii civile a celui care a cauzat efectiv prejudiciul.

Curtea, raportându-se, față de cele reținute mai sus, exclusiv la faptele imputate intimaților-pârâți ca reprezentând delictul ce ar fundamenta pretențiile deduse judecății, a constatat că reclamantul trebuia să probeze întrunirea tuturor condițiilor răspunderii pentru fapta proprie a persoanelor juridice, potrivit art. 998 - 999 C. civ., acesta fiind temeiul juridic al cererii în speță.

Îi revenea, astfel, reclamantului obligația de a dovedi, față de temeiul juridic invocat, și implicarea culpabilă a persoanelor care fac parte din organele de conducere ale entităților chemate în judecată în acțiunea pretins ilicită, dovezi inexistente în cauză, cu toate că se susține că aceste persoane juridice ar fi acționat cu rea-credință.

Instanța de apel a constatat în acest sens că actele administrative și controalele efectuate, chiar dacă au avut loc în mod repetat, nu pot fi încadrate în noțiunea de faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție de pârâtele persoane juridice, reclamantul neprobând că acestea s-ar fi realizat cu încălcarea atribuțiilor ori a dispozițiilor legale ce le reglementau.

Deși Procesul-verbal nr. x din 3 aprilie 1997 privitor la activitatea desfășurată de SC B. SRL a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță de contencios administrativ și fiscal, o atare împrejurare nu permite calificarea acțiunii de întocmire a actului administrativ de către organele fiscale, pe baza propriilor constatări făcute în limitele competențelor atribuite prin lege, ca fiind un delict civil de natură a-l prejudicia pe reclamant, după cum s-a arătat anterior.

De altfel, dispozițiile legale în materie fiscală obligau autoritățile fiscale să procedeze la compensarea unei creanțe deținute de contribuabil cu o altă datorie fiscală scadentă, acțiunea organelor abilitate în acest scop, materializată prin Nota de compensare nr. x din 4 decembrie 2003, neputând fi, deci, calificată delict civil, neavând nicio relevanță pentru această calificare împrejurarea că prin Decizia civilă nr. 1180 din 18 septembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal s-a reținut nerespectarea dispozițiilor titlului IV din O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, dat fiind că pentru suma reținută la compensare exista titlu executoriu conținând obligația de restituire, apreciindu-se doar că "nu mai sunt îndeplinite" cerințele pentru a opera compensarea, în condițiile în care prin aceeași hotărâre (depusă la dosar fond) s-a menținut Procesul-verbal nr. x din 10 decembrie 2001 întocmit de A.F.P., prin care erau stabilite creanțe datorate de societatea comercială către bugetul statului, reprezentând debite și majorări de întârziere, și, respectiv, Decizia nr. 12/2014 privind contestația împotriva procesului-verbal, prin acesta din urmă reținându-se că operațiunea de compensare este una prevăzută de lege.

Tot o operațiune legală și, totodată, o obligație pentru autoritățile fiscale era și luarea unor măsuri de punere în executare a titlurilor executorii deținute, chiar dacă aceasta implica o blocare a conturilor societății comerciale care figura ca debitoare, neputând fi reținută pretinsa rea-credință cu care s-ar fi acționat, atitudine acuzată de reclamant și în ceea ce privește exercitarea drepturilor procesuale ale pârâților în litigiile în care a fost implicat, cu toate că instanțele care le-au soluționat nu au reținut calificarea ca atare a exercitării drepturilor procesuale (invocarea de apărări ori declararea de căi de atac) în niciunul dintre procesele menționate în speță, instanțe care, pe de altă parte, nici nu au fost sesizate de apelantul-reclamant cu vreo cerere de constatare și sancționare a abuzului de drept procesual, conform art. 723 din C. proc. civ. de la 1865.

În acest context, au fost înlăturate și susținerile apelantului-reclamant privitoare la caracterul delictual al acțiunilor întreprinse de pârâta Administrația Finanțelor Publice Sibiu în procedura judiciară de reorganizare și faliment a societății SC B. SRL.

Curtea de apel a reținut că în Dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Sibiu, creditoarea care a cerut deschiderea acestei proceduri a fost Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Sibiu, iar Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu s-a înscris ca și creditoare în momentul în care era inițiată o acțiune de deschidere a procedurii de insolvență prevăzută de lege, acțiune care nu putea fi ignorată, având în vedere finalitatea respectivei proceduri colective care putea rămâne singura cale legală prin care se mai puteau valorifica titlurile executorii înregistrate contra societății debitoare, în conformitate cu dispozițiile legale. În raport de aceste aspecte ale derulării procedurii, nici declararea căii de atac a recursului împotriva Sentinței civile nr. 2505 din 27 iunie 2003 pronunțate de Tribunalul Sibiu, prin care s-a respins cererea creditoarei de deschidere a procedurii reorganizării judiciare și falimentului, nu a fost apreciată ca având caracterul unei fapte ilicite, fiind doar o formă de manifestare a unui drept procesual recunoscut părții în virtutea liberului acces la justiție.

În ceea ce privește neexecutarea benevolă de către pârâți a obligațiilor de plată care le reveneau conform hotărârilor judecătorești, Curtea a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv statuările din cauza Hornsby c. Greciei, prin care s-a stabilit, pe de o parte, că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea unei hotărâri, ci până la executarea acesteia, iar, pe de altă parte, s-a instituit obligația statului și a administrației de a se "plia" unei hotărâri pronunțate contra lor. Curtea europeană a subliniat faptul că administrația constituie un element al statului, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor își pierd orice rațiune de a fi.

Cu toate acestea, nu a putut fi omisă și împrejurarea că singura persoană, în calitate de creditoare, care ar fi putut invoca încălcarea obligațiilor de plată care le reveneau pârâtelor este SC B. SRL, neputându-se reține că reclamantul ar fi o victimă directă a neexecutării corespunzătoare a debitelor.

De altfel, chiar în ceea ce privește dovezile aduse de reclamant referitoare la afectarea serioasă a activității societății pe care o administra, care ar fi determinat pierderea profitului și dificultăți financiare de natură a conduce la declanșarea procedurii de lichidare judiciară, s-a constatat că tribunalul a expus pe larg în considerentele sentinței concluziile unui raport de expertiză contabilă întocmit într-un alt dosar, în condițiile în care această probă extrajudiciară nu a fost valorificată ca atare nici în cauza în care a fost administrată, întrucât prin Decizia civilă nr. 2073/CA din 27 octombrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal (Dosarul nr. x/2007) s-a respins cererea SC B. SRL prin care se solicitau daune reprezentate de profitul nerealizat de societate în perioada 3 aprilie 1997 - 30 martie 2006.

În aceste circumstanțe, Curtea a reținut caracterul eventual al veniturilor pe care societatea le putea obține în perioada de referință, caracter ce se reflectă și asupra prejudiciului pe care aceeași societate l-ar putea pretinde în raport de obligațiile fiscale stabilite eronat sau neexecutarea de către pârâți a obligațiilor de plată ce le reveneau.

Legate de aspectul avut în vedere anterior sunt și susținerile apelantului- reclamant vizând pierderea credibilității sale în mediul de afaceri și imposibilitatea financiară de a onora contracte comerciale care ar fi determinat chiar și inițierea unor cercetări penale pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, susțineri ce nu pot fi primite în raport de actele dosarului.

De asemenea, din probele administrate în cauză nu rezultă faptul că SC B. SRL și-ar fi pierdut drepturile asupra vreunei mărci de fabrică, de comerț și de servicii ori că reclamantul și-a pierdut calitatea de membru al Colegiului de conducere al Camerei de Comerț și Industrie a României, respectiv, că ar exista o legătură de cauzalitate între pretinsele fapte reclamate și pretinsul prejudiciu cu acest obiect. S-a mai reținut și că nu s-au administrat înscrisuri doveditoare privitoare la garantarea obligațiilor societății de către reclamant cu bunuri personale sau ale familiei sale și nici privind sechestrarea acestor bunuri, cum în mod eronat s-a reținut de către tribunal, numai pe baza depoziției unui martor (deși, în mod facil, reclamantul ar fi putut obține astfel de înscrisuri).

Pe de altă parte, deși din declarația aceleiași martore audiate de prima instanță, coroborată cu înscrisurile depuse la dosar, rezultă că apelantul- reclamant, în calitate de asociat și administrator al SC B. SRL, a manifestat o preocupare constantă pentru desfășurarea activității societății, pentru afirmarea acesteia și recunoașterea produselor sale, pentru atragerea clientelei comerciale ori prin reprezentarea societății în cadrul proceselor în care a fost implicată, Curtea a constatat că aceste împrejurări sunt insuficiente pentru a permite concluzia că există o legătură cauzală între faptele acuzate și persoana reclamantului, întrucât aceste fapte, în măsura în care ar avea un caracter ilicit, privesc exclusiv persoana juridică ca entitate distinctă, titulară de drepturi și obligații civile.

Or, prejudiciul de care se plânge reclamantul, de natură morală, constă, în esență, potrivit susținerilor acestuia, în atingeri ale stării de sănătate datorate stării de stres, de disconfort fizic și psihic provocate de acțiunile autorităților pârâte, dar și în atingeri aduse demnității, onoarei, cinstei și prestigiului profesional.

Chiar și în aceste condiții, instanța de apel a reținut că nu s-a probat fără echivoc existența unei legături între comportamentul autorităților pârâte (respectiv, acțiunile organelor de conducere ale acestora) în raporturile cu societatea comercială și deteriorarea relațiilor de familie invocate de apelantul-reclamat, aceasta putând avea drept cauză doar imposibilitatea, obiectivă sau nu, a reclamantului de a păstra un echilibru rezonabil între modalitatea în care își exercita activitatea și modalitatea în care s-a implicat în viața de familie, pentru a răspunde, eventual, unor nevoi reale ale celor alături de care a ales să conviețuiască.

Nu s-a dovedit nici afectarea sănătății apelantului-reclamant, reținută de tribunal în primă instanță, însă, prin niște considerente contradictorii referitoare la actele medicale prezentate, la lipsa unei legături cauzale între investigațiile, tratamentele și operațiile suferite de reclamant și prejudiciul moral invocat, dar, în același timp, prin stabilirea faptului că acele afecțiuni ale reclamantului ar fi fost agravate ca urmare a faptelor imputate pârâților, deși nu s-a administrat vreo expertiză medicală finalizată cu concluzii de specialitate care să confirme o atare statuare și nici nu au existat acte medicale cu observații neechivoce în același sens, depoziția martorei neputând constitui un suport probatoriu suficient în legătură cu acest aspect, câtă vreme nici acesta și nici judecătorul nu dețin cunoștințele medicale necesare pentru a formula asemenea concluzii.

Față de considerentele expuse, Curtea a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant și, constatând că apelurile declarate de pârâți sunt fondate, în limitele arătate, le-a admis, cu consecința schimbării, în parte, a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei ultime decizii a formulat recurs reclamantul A., solicitând admiterea acestuia și modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelurilor formulate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, admiterea apelului său și obligarea intimaților, în solidar, la plata sumei de 1.500.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

Recurentul a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

Curtea de Apel București a constatat că nu sunt îndeplinite în cauză cerințele deduse din dispozițiile art. 998 - 999 și urm. din C. civ. de la 1864, texte incidente în cauză raportat la data săvârșirii pretinselor fapte prejudiciabile.

Recurentul a susținut că această reținere este greșită, întrucât nu a pretins nimic ilegal ori necuvenit. Precizează că, văzând prevederile art. 129 C. proc. civ. de la 1865/art. 22 din Noul Cod de procedură, a învestit instanța să analizeze o situație de fapt probată și argumentată prin cererea introductivă, memoriile de apel, recurs și prin întâmpinări. Învederează că este supus în mod injust unui tratament agresiv, umilitor și insuportabil uman din partea pârâților din anul 1997 și până în prezent, fiind în esență privat de drepturile legitime și libertățile fundamentale ocrotite de lege.

Din această perspectivă, Decizia nr. 771A din 10 noiembrie 2016 este neîndoielnic disproporționată, vătămătoare și contradictorie cu soluția temeinică dispusă de instanța de fond și cu Decizia nr. 92A/2015, pronunțată de către un complet din cadrul aceleiași secții a Curții de Apel București. Prin aceste două hotărâri s-a reținut existența, în cauză, a faptelor ilicite și a prejudiciului moral, complex și de proporții ce i-a fost cauzat, precum și a legăturii de cauzalitate dintre acestea.

Pe acest aspect, solicită Înaltei Curți să constate că instanța de apel, prin Decizia nr. 771A din 10 noiembrie 2016, a ignorat că recurentul are drepturi legitime ce au fost grav violate. Arată că prin prisma situației de fapt și în raport cu societatea este o entitate vie, cu conștiință și răspundere, iar în calitate de salariat al societății a deținut funcția de director, fiind și asociat la aceasta. În această calitate producea bunuri pentru dezvoltarea societății și pentru a asigura traiul familiei sale. De asemenea, era împovărat de greutățile și grijile privind asigurarea fondurilor bănești necesare salariilor pentru angajați.

Această situație reală a fost distrusă și compromisă de către pârâți prin actele și demersurile ilicite ce au fost desființate de către Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Alba Iulia și Curtea Supremă de Justiție, astfel că este cu neputință a se reține că rolul reclamantului în cauză este unul decorativ și lipsit de relevanță, astfel cum a procedat instanța de apel pronunțând Decizia nr. 771 A/2016.

Prin decizia recurată, instanța de apel a răstălmăcit cu încălcarea legii realitatea situației de fapt, ignorând, pe de o parte, cele 6 hotărâri definitive și irevocabile ale Curții de Apel Alba Iulia, favorabile B., cât și Decizia nr. 4094 din 10 decembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, iar, pe de altă parte, propriile considerente pentru care a respins toate excepțiile ridicate de către pârâți.

Nu în ultimul rând, instanța de apel, prin decizia recurată, neglijând răspunderea pârâților, a dezvoltat o motivare total nereală și nelegală, potrivit căreia autoritățile statului pârâte ar fi acționat asupra societății și a reprezentantului legal al acesteia "în numele legii".

Această teză este lipsită de suport juridic, chiar curtea de apel constatând în cauză:

"După o expunere a situației de fapt, instanța de apel a concluzionat că faptele comise de pârâți reprezintă fapte ilicite comise cu vinovăție, întrucât pârâții, în calitate de instituții publice, aveau datoria să cunoască și să aplice dispozițiile legale ce le guvernează activitatea", acest raționament fiind de necontestat.

Din această perspectivă, acțiunea autoritarilor "în numele legii ori în interesul public" nu are suport legal, iar decizia recurată este greșită întrucât la data de 10 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 4094, a desființat în totalitate actul administrativ ilegal al Administrației Finanțelor Publice Sibiu. După această dată, potrivit art. 371 din C. proc. civ. de la 1865, pârâții trebuiau să se supună legii și să restituie ceea au luat în mod nelegal din patrimoniul societății și, implicit, din patrimoniul recurentului asociat în cadrul acesteia.

În esență, pârâții erau obligați să pună în executare hotărârea Curții Supreme de Justiție.

În acest context, se arată că, la momentul efectuării controlului, autoritățile pârâte aveau cunoștință de starea societății și de performanțele realizate de reclamant în cadrul acesteia. Ca atare, cunoșteau că supun controlului: o societate profitabilă și prosperă aflată în plin proces de dezvoltare; o societate care se bucură de încrederea și aprecierea clienților la nivel național; o societate privată care, la data de 31 decembrie 1996, avea un profit net de 343.674.463 ROL și nu avea nicio datorie la stat, aspect constatat de către Curtea de Apel Alba Iulia și de către Curtea Supremă de Justiție, pe bază de expertiză contabilă și tehnică validată; o societate care la sfârșitul anului 1997, după declanșarea acțiunilor de control, a realizat un profit net de 511.720.000 ROL, reprezentând 16,04% din cifra de afaceri de 3,19 miliarde ROL; o societate care ocupa locul I pe județ în domeniul de activitate, aflându-se și în primele 6 societăți la nivel național. Aceste performante i-au conferit societății: faimă și prestigiu național; calitatea produselor a impus în piață brandul - marca "B." înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și a câștigat și consolidat clientelă de pe întreg cuprinsul țării, dând forță materială și financiară, adică societatea avea o consistență convingătoare și o serioasă bază în măsură să justifice și să-i motiveze dezvoltarea viitoare; administratorul asociat în persoana reclamantului A., datorită rezultatelor arătate, a fost ales și îndeplinea funcția de membru al Colegiului de Conducere al Camerei de Comerț și Industrie a României, adică s-a probat prin fapte și documente de raportare expertizate desfășurarea unei activități legale și profitabile.

Astfel, palmaresul și rezultatele economico-financiare dovedesc activitatea societății sub conducerea reclamantului, cât și ce au ruinat pârâții, constituindu-se în argumente juridice, raportat la Constituția României, prevederile legislației CEDO incidente speței, cererea introductivă, cererea precizată, întâmpinări și răspunsuri, memoriile de apel și de recurs.

În esența, legea nu trebuie înfrântă, astfel cum se întâmplă în cazul de față prin Decizia nr. 771A/2016.

În aceste condiții, nu se poate considera că "efectele ori consecințele" acțiunilor autorității pârâte, situate în toate cazurile în afara limitelor îngăduite de lege (concluzia aparține instanțelor de judecată), ar afecta doar interesul exclusiv al societății și că, în speță, recurentul, potrivit considerentelor din decizia recurată, nu ar fi suferit vătămări, deci nu ar fi îndreptățit să emită pretenții.

Concluzia instanței de apel este vătămătoare și străină de realitate și de lege, întrucât instanțele de judecată, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile aflate la dosar, au constatat că pârâții au blocat conturile societății, deteriorând ireversibil relațiile exemplare pe care le-a avut cu băncile, unde creditele ori liniile de credit angajate contractual le-a garantat cu bunurile familiei. Recurentul susține că povara răspunderii și teama că, în final, disproporționatele acțiuni ale pârâților vor conduce la pierderea caselor i-au dezechilibrat climatul în familie, fiind părăsit de către soție și copii.

Solicită instanței de recurs să constate că aprecierile din decizia recurată a Curții de Apel București, care se referă la "...atitudinea autorităților fiscale în ansamblu ", respectiv la "conduita ilicită a intimaților pârâți", sunt eronate, sens în care instanța a reproșat nefondat recurentului-reclamant că "nu a înțeles să facă nicio diferențiere între faptele persoanelor juridice și faptele angajaților acestora".

Dimpotrivă, susține că în demersurile sale a făcut distincția clară între autoritățile pârâte și mandatare ale reprezentanților lor în raport cu el și cu societatea în care are calitatea de asociat și administrator.

Pe acest aspect, învederează faptul că nu confundă persoana juridică, atribuțiile acesteia în raport cu persoana fizică, contribuabil sau nu, prin raportare la faptele acestora.

Din această perspectivă, atât cererea introductivă, cât și memoriile de apel și de recurs, precum și întâmpinările ori, după caz, răspunsurile la întâmpinările pârâților nu au fost studiate și nici apreciate în conformitate cu legea, de către instanța de apel.

Faptele ilicite ale persoanelor juridice, cât și faptele salariaților acestora mandatați, așa cum au statuat instanțele de judecată au un caracter abuziv, fiind vătămătoare și, în esență, nelegale, purtând semnătura și parafa autorităților pârâte. Din acest motiv au fost desființate de către instanțe, cu precizarea că măsurile stabilite nu au fost respectate de către pârâți și astfel s-a ajuns la executarea silită.

În decizia recurată, curtea de apel, în alin. (2) pag. 35, se contrazice, arătând că:

"Persoanele juridice (în speță MFP și subordonații DRGFP Brașov și AJFP Sibiu), participând la raporturi juridice (în speță, izvorâte din decizii ori acte administrativ fiscale semnate nominal și parafate de către reprezentanții conducerilor instituțiilor pârâte) în calitate de titulari de drepturi și obligații, răspund patrimonial pentru actele și faptele lor, răspundere care poate îmbrăca și forma răspunderii civile delictuale."

Între faptele vătămătoare ale acestora și rezultatul produs, reprezentat de prejudiciul moral complex și de proporții cauzat și suferit pe nedrept de către reclamant, există în realitate o legătură neîndoielnică de cauzalitate.

În acest context, este de remarcat teza evocată de curtea de apel în decizia recurată, referitor la răspunderea directă pentru fapta proprie și răspunderea indirectă a altor persoane, care se adaugă și se completează cu răspunderea autorului direct al prejudiciului, care în toate cazurile aparține instituției care aprobă documentul, deleagă persoana și dispune acțiunea, sens în care "victima" beneficiază de un drept de opțiune.

Recurentul a ales să cheme în judecată, pentru repararea integrală a prejudiciului, instituția persoană juridică, adică pârâții, aceștia având posibilitatea, la rândul lor, de a sancționa angajatul.

Prin decizia recurată, curtea de apel a încălcat dispozițiile legale în vigoare, ignorând faptul că reclamantul a probat în cauză întrunirea tuturor condițiilor răspunderii pentru fapta proprie a persoanelor juridice, cât și îndeplinirea condițiilor privind angajarea răspunderii delictuale a pârâților, atât în conformitate cu art. 998, art. 999 și următoarele din C. civ., raportat la prevederile Constituției României, cât și în conformitate cu legislația CEDO în materia incidentă cazului pe aspectele vizând: actul vătămător, procesul echitabil, termenul rezonabil, instanța imparțială, ingerințele disproporționate, speranța legitimă, dreptul de proprietate, drepturile fundamentale ale persoanei ocrotite de lege, demnitatea, onoarea, imaginea, prestigiul și prestanța în societate și în familiei, încălcate de către pârâți.

Astfel, contrar concluziilor greșite ale instanței de apel, expuse în decizia recurată, prin cererea introductivă, prin probele administrate la fond, prin întâmpinare, prin răspunsul la întâmpinările pârâților, prin memoriile de apel și de recurs, a dovedit că acțiunile pârâților au fost săvârșite cu rea-credință, cu exces de putere, cu încălcarea atribuțiilor și a dispozițiilor legale care le reglementează activitatea și în cuprinsul cărora nu se regăsesc ori este interzisă: distrugerea agentului economic/comercial producător de bunuri de consum; schimbarea ilegală și abuzivă a obiectului de activitate; imputarea și prelevarea ilegală la buget a unor sume de bani considerabile din patrimoniul agentului economic; depunerea de declarație de creanță falsă și fără titlu executoriu în scopul falimentării unei societăți comerciale consolidate financiar în condițiile în care autoritățile fiscale pârâte cunoșteau faptul că, potrivit Deciziei nr. 4094/2001 a Curții Supreme de Justiție, aveau față de societatea B. SRL calitatea de debitoare cu suma de 343.764.464 ROL.

Din aceste considerente, decizia curții de apel este vătămătoare pentru reclamant, legea ocrotind demnitatea, onoarea, imaginea, pregătirea profesională, culturală și prestanța socială. Astfel, este evident faptul că un act administrativ în baza căruia a fost schimbat în mod abuziv și nelegal obiectul de activitate al societății, prelevând la bugetul statului sume considerabile de bani, în speță suma de 343.764.464 ROL, este un act ilicit, izvorând culpabil din voința și faptele săvârșite ilegal de către pârâți.

Depunerea cererii, respectiv a declarației de creanță în scopul compromiterii reprezentantului societății și scoaterea societății de pe piață ori respingerea recursului promovat în Dosarul de faliment nr. x/2002 al Tribunalului Sibiu, inițiat de CJAS Sibiu la sugestia AFP (fondurile erau administrate de finanțele jud. Sibiu), sunt acțiuni făcute cu rea-credință de către pârâta AFP Sibiu, care din 3 aprilie 1997 era debitoarea societății B., și nu invers.

Refuzul pârâților de a restitui timp de 14 ani sumele de bani datorate, precum și cenzurarea hotărârilor judecătorești reprezintă ingerințe vătămătoare în viața și activitatea recurentului, fiind situate în afara legii.

Toate aspectele invocate impun neîndoielnic concluzia că, în cauză, există legătura de cauzalitate între faptele ilicite ale pârâților și prejudiciul moral suferit injust de către recurent, prin urmare considerentele deciziei instanței de apel pe aceste aspecte sunt greșite.

De remarcat, în plus, este faptul că, deși pârâții nu contestă actul abuziv constând în Procesul-verbal nr. x din 3 aprilie 1997, susțin că au acționat potrivit legii.

Pe acest aspect, este evident că, pentru încălcarea legii prin acte ilicite ori prin fapte delictuale, se aplică sancțiuni.

Prin urmare, dacă la nivelul Uniunii Europene, legislația și Curtea Europeană a Drepturilor Omului sancționează statele care nu respectă "drepturile și libertățile fundamentale ale omului", cum este și cazul de față, este evident că judecătorii curții de apel, în calitate de judecători naționali potrivit art. 11 și art. 20 raportat la art. 148 alin. (2) din Constituția României, erau obligați să se conformeze dreptului european, care se impune cu prioritate dreptului intern. Astfel, curtea de apel trebuia să pronunțe o hotărâre echitabilă, temeinică, fondată și legală, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În speță, recurentul-reclamant nu a beneficiat de o astfel de analiză, prin urmare Decizia nr. 771A/2016 este injustă și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În acest context, sunt greșite concluziile instanței de apel din decizia recurată referitoare la desființarea actelor administrative fiscale de impunere ori a actelor de compensare ilegale cu datorii inexistente. Tot astfel, se impune a fi privite și respingerea acțiunilor din Dosarul de faliment nr. x/2002 al societății B. și cu privire la distrugerea mărcii "Cudac", refuzul de a pune în executare hotărârile Tribunalului Sibiu, ale Curții de Apel Alba Iulia, respectiv cu referire la cenzurarea de către pârâți a Deciziei nr. 4094/2001 a Curții Supreme de Justiție.

Aceste împrejurări, situate - așa cum instanțele au statuat - în toate cazurile și fără excepție în afara limitelor îngăduite de lege, răstoarnă teza potrivit căreia acțiunile pârâților sunt "... o formă de manifestare a unui drept procesual recunoscut părții în virtutea liberului acces la justiție", consolidând certitudinea faptului că instanța nesocotește că pârâții încearcă să zădărnicească accesul reclamantului la acest principiu de drept.

În speță, concluzia instanței de apel cu referire la accesul liber al autorităților pârâte la justiție este greșită.

De asemenea, sunt greșite și considerentele instanței cu privire la lipsa prejudiciului moral cauzat în patrimoniul reclamantului, reținându-se greșit că în cauza recurentul nu acționează ca reprezentant - parte vătămată.

Relevant este și faptul că instanța de apel, în întreaga motivare a hotărârii recurate, a apreciat contradictoriu în sensul că deși a reținut dreptul la prejudiciu "pentru perioada de referință" l-a atribuit doar "aceleiași societăți", nu și reclamantului asociat, neglijând inadmisibil faptul că societatea intră într-un declin economic (partenerii contractuali reziliază contractele și cer penalități, dobânzi și daune; băncile declară scadente creditele și execută bunurile gajate ale familiei reclamantului; angajații își cer drepturile salariate și alte drepturi), iar asociatul acesteia, reclamantul, din rațiunea tuturor considerentelor arătate, se degradează fizic, moral și psihic. Aceste condiții sunt suficiente ca să-i afecteze grav starea de sănătate.

Chiar și așa, în situația reținută de către instanță în decizia recurată, pierderea "veniturilor" este certă și nu