ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3023/2017

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București - Sectorul 3 al Municipiului București și Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 3, anularea Deciziei de impunere nr. x/24.11.2015 privind creanțele datorate bugetului local pentru anul 2015 și a deciziei se soluționare a contestație nr. 77204/21.01.2016 și obligarea organelor fiscale competente la reemiterea unei decizii de impunere pentru diferența aplicabilă valorii echipamentelor la cota de impozitare de 1.5%, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 4110 din 16 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: - a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul București - Sectorul 3 al Municipiului București și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă; - a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Impozit și Taxe Locale Sector 3, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței curții de apel a declarat recurs reclamanta SC A. SRL solicitând: în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță pentru nejudecarea fondului; în subsidiar, casarea cu reținere și, în rejudecare pe fond, admiterea acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Criticile formulate au vizat următoarele aspecte: - instanța a omis să cerceteze motivele de nelegalitate referitoare la efectele pe care le produc declarațiile rectificative și regimul juridic al acestora, înlăturând astfel o parte a criticilor pe care le-a adus cu privire la actele administrative fiscale contestat și nu a stabilit în mod corect situația de fapt dedusă judecății, respingând administrarea probei cu expertiză contabilă, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei; - hotărârea cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește stabilirea sensului fiscal al noțiunii de clădire și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, din perspectiva stabilirii impozitului pe clădiri, judecătorul fondului făcând confuzie între cele trei elemente: clădire, valoarea de inventar care stă la baza calculului impozitului pe clădire și obligația de reevaluare. - în mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București - Sector 3 al Municipiului București.

Apărările intimatei Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 3 Prin întâmpinarea depusă la data de 26.03.2017 Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 3 București a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate.

Procedura derulată în recurs Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului întocmit în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 15.02.2018 în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din data de 29.03.2018 completul filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit că recursul este admisibil, în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen pentru judecata pe fond a acestuia.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, nefiind identificate argumente pentru reformarea acesteia, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ și fiscal în temeiul art. 218 din O.U.G. nr. 92/2003 cu verificarea legalității Deciziei nr. 77204/21.01.2016 prin care Direcția Generală Impozite și Taxe Locale a Municipiului București a respins contestația formulată împotriva Deciziei de Impunere nr. x/24.11.2015. Prin decizia de impunere privind creanțele datorate bugetului local în sumă de 6.952.909,57 RON a fost aplicată o cotă de majorare de 10% pentru anii 2013, 2014, respectiv de 30% pentru anul 2015, pentru neîndeplinirea obligației de a depune rapoarte de reevaluare aferente anilor 2009, 2010, 2012, conform art. 253 alin. (6) Codul fiscal. Intimata-pârâtă a constatat, la verificarea rapoartelor de evaluare depuse de recurenta-reclamantă, că acestea nu cuprindeau elementele de instalații funcționale ale clădirii, situație în care se constată neîndeplinirea prevederilor pct. 52 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal. Prin urmare, s-au aplicat prevederile art. 253 alin. (6) C. fisc. pentru valoarea de inventar a elementelor și instalațiilor funcționale ale clădirii, care nu au fost incluse în raportul de evaluare. Soluția instanței de fond, care a constatat că actele contestate sunt legale și a respins cererea de chemare în judecată este împărtășită și de instanța de control judiciar. Potrivit dispozițiilor art. 253 alin. (1) din Legea nr. 571/2004, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, prin valoare de inventar înțelegându-se potrivit pct. 52(2) din Normele metodologice de aplicare a art. 253, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, valoarea însumată a tuturor elementelor și instalațiilor funcționale ale acesteia cum sunt: terasele, scările, ascensoarele, instalațiile de iluminat, instalațiile sanitare, instalațiile de încălzire, instalațiile de telecomunicații prin fir și altele asemenea. Or, reclamanta a depus la DGITL Sector 3 București rapoartele de evaluare din 31.12.2010 și respectiv 31.12.2012, rapoarte care luau în calcul doar locul situării imobilului, suprafața, structura clădirii, fără a include toate elementele și instalațiile funcționale ale acesteia. Astfel, în mod corect intimata a emis Decizia de impunere contestată prin care potrivit dispozițiilor art. 253 alin. (6) C. fisc. a aplicat cota de majorare numai pentru echipamentele neevaluate și nu pentru toată clădirea, așa cum inițial a susținut recurenta-reclamantă. În concret a aplicat cota de 10% la valoarea de inventar, pentru perioada 2013 - 2014, respectiv 30% pentru anul 2015. De altfel, ulterior, prin raportul de evaluare înregistrat la 11 ianuarie 2013 recurenta-reclamantă a procedat la includerea în valoarea de inventar a tuturor elementelor și instalațiilor funcționale ale acesteia cum sunt: ascensoarele, instalațiile de ventilație, instalațiile de hidrant și de detecție incendii, instalațiile de încălzire și a celor de comunicații prin fir, conformând-se astfel dispozițiilor legale aplicabile în cauză. Critica recurentei în sensul că sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 253 alin. (6) C. fisc. vizează lipsa de pasivitate a contribuabilului, raportat la lipsa evaluării și nu la evaluare incompletă, cum este cazul său, nu poate fi reținută în cauză. Înalta Curte reține că autoritatea fiscală prin decizia de impunere contestată în cauză a aplicat o cotă majorată doar la valoarea de inventar a instalațiilor necuprinse în raportul de evaluare depus și nu la valoarea de inventar a întregii clădiri așa cum susține fără temei recurenta-reclamantă. În ceea ce privește critica referitoare la greșita respingere a probei cu expertiza de specialitate, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că poate analiza legalitatea actelor administrative contestate exclusiv prin raportare la textele legale invocate de emitentul actului administrativ. Expertiza de specialitate are rolul de a oferi instanței, o opinie de specialitate asupra documentației supusă analizei, or, în cauză din rapoartele de evaluare depuse pentru anii 2009, 2010 reiese cu claritate că acestea au fost făcute fără a lua în considerare elementele și instalațiile funcționale ale clădirii, împrejurare necontestată, de altfel, de reclamantă. În aceste condiții, atributul interpretării și aplicării dispozițiilor legale incidente situației de fapt revine exclusiv instanței de judecată competente, examinarea legalității actelor administrative atacate putând fi realizată în raport de normele legale cuprinse în art. 253 din Legea nr. 571/2003 (în vigoare la data emiterii actelor) și în Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal adoptate prin H.G. nr. 44/2004. Relativ la forma motivării se observă că hotărârea primei instanțe conține o sistematizare a informațiilor și a motivelor de nelegalitate de care reclamanta s-a prevalat în susținerea acțiunii în anulare, precum și o evaluare, chiar dacă sintetică, care exclude ideea de arbitrariu și permite exercitarea controlului judiciar. Esențial este, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ca instanța să realizeze un examen efectiv al susținerilor părților iar considerentele să cuprindă motivele pentru care a fost adoptată soluția respectivă . Reținând că în cauză sunt îndeplinite exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Înalta Curte constată că și această critică este nefondată. În concluzie, reținând că impozitul aplicabil la valoarea unei clădiri deținută de o persoană juridică se raportează la valoarea de inventar a acesteia, iar la valoarea de inventar a unei clădiri se are în vedere însumarea tuturor elementelor și instalațiilor funcționale ale acesteia, printre care și terasele, scările, ascensoarele, instalațiile de iluminat, sanitare, de încălzire și telecomunicații, în mod corect instanța de fond apreciat că actele administrative sunt legale și temeinice,menținându-le. Pentru aceste considerente, reținând că nu au fost identificate motive de reformare a sentinței potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. (5), (6), (8) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.