ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5140/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 03.06.2013 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B. S.P.R.L., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.090.856 RON, reprezentând garanția de bună execuție, actualizată la data plății efective și a penalităților de întârziere datorate până la data plății efective, care au fost cuantificate la data introducerii cererii la 134.175 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6368/28.10.2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1010/12.06.2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1920 din 15 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator B. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1010/12.06.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În motivarea acestei decizii, instanța a reținut, în esență, că recurenta a invocat autoritatea de lucru judecat izvorând din decizia nr. 495/25.09.2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Prin urmare, constatând că cele reținute prin decizia sus-menționată au legătură cu prezentul litigiu, a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., se impune analiza fondului cauzei și prin prisma dezlegărilor date prin decizia nr. 495/25.09.2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1989 din 20 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., împotriva sentinței civile nr. 6368/28.10.2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Instanța de apel a evocat raporturile contractuale dintre părți și a constatat că, în mod judicios, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada predării poliței de asigurare, menită a garanta recuperarea de către pârâtă a eventualului prejudiciu cauzat prin neîndeplinirea obligației de executare în mod corespunzător.

Referitor la efectele juridice pe care dispozițiile deciziei nr. 495 din 25.09.2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, le-ar putea avea asupra cauzei de față, prin prisma existenței autorității de lucru judecat, curtea de apel a statuat că, în raport de obiectul diferit al celor 2 cauze-contestație la tabelul de creanțe (dosar nr. x/2012 Curtea de Apel Timișoara), respectiv pretenții, restituire garanție de bună execuție (dosar nr. x/2013 de Apel București) și de izvorul juridic obligațional nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, așa cum eronat susține apelanta - reclamantă.

De asemenea, faptul că printr-o decizie irevocabilă (decizia nr. 495/25.09.2014 Curtea de Apel Timișoara), s-a înlăturat din tabelul creditoarei creanța pârâtei în cuantum de 39.773,12 RON, instanța de apel a apreciat că nu este în măsură să conducă la admiterea pretențiilor reclamantei din prezentul dosar, care nu au legătură juridică cu menționata creanță, acestea reprezentând garanția de bună execuție reținută de pârâtă în temeiul dispozițiilor art. 13.3. din contractul cadru încheiat de părți, pretenții care nu au făcut obiectual cercetării judecătorești în dosarul nr. x/2012.

Prin urmare, nefiind îndeplinită condiția triplei identități prevăzută de dispozițiile art. 431 C. proc. civ., curtea de apel nu a reținut existența autorității de lucru judecat în raport de decizia nr. 495 din 25.09.20124, motiv pentru care a respins ca nefondate, toate susținerile apelantei, referitoare la acest aspect.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 501 și art. 476-479 C. proc. civ. prin aceea că nu a respectat nici regulile de procedură care reglementează judecata după casare, nici pe cele care reglementează judecata apelului.

Consideră că instanța de apel nu a respectat principiile stabilite de art. 477-479 C. proc. civ. privind modalitatea de judecată a apelului și caracterul devolutiv al acestei căi de atac, întrucât nu s-a pronunțat asupra argumentelor invocate de reclamantă atât în recurs cât și cu ocazia rejudecării apelului.

De asemenea, susține că decizia recurată încalcă normele de procedură impuse de art. 501 C. proc. civ. și ale art. 501 alin. (1) din același cod motivat de faptul că instanța de apel nu a ținut cont de dezlegarea dată de instanța de recurs chestiunii autorității de lucru judecat. Astfel, instanța de recurs nu a stabilit doar că reclamanta a invocat excepția autorității de lucru judecat ci a statuat "concluziile expuse mai sus impun concluzia că sunt întemeiate criticile recurentei cu privire la acest aspect."

Cu privire la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că motivarea deciziei constă practic în trei fraze, cele menționate la paragraful 45, 47 și 48, iar aceste fraze, raportat la conținutul lor, nu pot constitui o motivare a deciziei, în accepțiunea avută în vedere de legiuitor, cu privire la expunerea situației de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Nici paragrafele referitoare la înlăturarea efectelor hotărârii irevocabile nu pot fi considerate ca motivând soluția, iar susținerile potrivit cărora izvorul obligațiilor pretențiilor reclamantei (contractul) ar fi diferit de cel al pretențiilor pârâtei din declarația de creanță nu au niciun suport în vreuna dintre pozițiile părților din proces sau înscrisurile din dosar, cu atât mai mult cu cât instanța nici nu precizează care ar fi aceste izvoare obligaționale diferite.

Pe de altă parte, arată recurenta, din modalitatea în care este motivată soluția cu privire la incidența autorității de lucru judecat, ulterior pronunțării pe fond asupra cauzei, rezultă că fie instanța de apel s-ar afla în eroare asupra conținutului instituției autorității de lucru judecat, din accepțiunea Noului C. proc. civ., fie a încălcat prevederile art. 248 C. proc. civ.

Astfel, dacă instanța de apel aprecia că excepția autorității de lucru judecat este o excepție de fond, ar fi trebuit să o soluționeze cu precădere, iar dacă aprecia că e necesar să se pronunțe asupra autorității de lucru judecat a considerentelor, acest aspect trebuia clarificat înainte de a se pronunța pe fond asupra cererii de apel.

Recurenta-reclamantă susține și faptul că, rejudecând excepția autorității de lucru judecat, după ce această chestiune fusese dezlegată de Înalta Curte și respingând-o, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 430-431 C. proc. civ.

În contra celor reținute de instanța de recurs, curtea de apel arată în paragraful 47 că cele statuate prin decizie irevocabilă nu au legătură cu pretențiile din prezentul dosar. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat autoritatea lucrului judecat al deciziei nr. 495/25.09.2014 a Curții de Apel Timișoara dar și al deciziei de casare nr. 1920/15.11.2016 a Înaltei Curți.

Motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a fost raportat la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 969 C. civ. în vigoare la data încheierii contractului, dar și ale celor care reglementează răspunderea contractuală și excepția de neexecutare, respectiv art. 1073, 1075, 1077 și 1082 C. civ. de la 1864, câtă vreme art. 13.2 din contract recunoștea pârâtei dreptul "să ridice pretenții în limita prejudiciului cert și dovedit", prejudiciu care nu a fost nici pretins și nici dovedit în cauză.

În plus, arată recurenta, în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului București, hotărârea primei instanțe de a obliga pârâta la plata unei sume de aproximativ 1.000.000 euro, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de reclamantă și neplătite de pârâtă a devenit executorie, ca urmare a constatării perimării apelului pârâtei.

Or, susține recurenta, instanța de apel fără a menționa aceste argumente ale reclamantei și fără a verifica dacă sunt întrunite elementele răspunderii civile ale acesteia sau a preciza vreun temei legal care să îi permită pârâtei să nu restituie sumele pretinse de reclamantă, a respins în mod nelegal apelul.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, arătând că motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 8 iunie 2018 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a depus un punct de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, prin care a reiterat excepția nulității recursului și a solicitat respingerea recursului pentru argumentele prezentate în întâmpinarea depusă la dosar.

Prin încheierea din 21 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, a respins excepția nulității recursului, apreciind că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., acestea urmând a fi indicate și analizate cu ocazia examinării pe fond a recursului. Totodată, constatând că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. stabilește ca motiv de casare încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.: "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul."

Prin decizia de casare nr. 1920 din 15 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., se impune analiza fondului cauzei și prin prisma dezlegărilor date prin decizia nr. 495/25.09.2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Or, ignorarea și nerespectarea recomandărilor obligatorii din decizia de casare, echivalează cu încălcarea legii din perspectiva dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța în rejudecare este obligată să se conformeze și îndrumărilor instanței de control judiciar atât pentru corecta stabilire a stării de fapt cât și de drept.

Raportând cele expuse la situația de față, este de reținut că în rejudecare instanța de apel nu s-a conformat îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare nr. 1920 din 15 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, motiv pentru care sunt fondate criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât decizia recurată încalcă normele de procedură impuse de art. 501 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a analizat efectele juridice ale deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă prin prisma existenței autorității de lucru judecat, constatând că nu este îndeplinită condiția triplei identități prevăzută de dispozițiile art. 431 C. proc. civ., având în vedere obiectul diferit al celor două cauze și izvorul juridic obligațional.

Or, prin decizia de casare, Înalta Curte a arătat că, în considerentele deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014, Curtea de Apel Timișoara a evocat art. 13.2 și 13.3 din contractul-cadru de executări de lucrări nr. x/25.05.2011, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale încheiate la 29.09.2011 și 24.11.2011 și a reținut că "în lipsa notificărilor contractuale relative la deficiențele de execuție pe durata contractului urmate de neexecutarea/remedierea acestora, în prezența constatării că creditoarea a reținut direct procentul de garanție pentru bună execuție, a constatării că creditoarea nu a dovedit, conform contractului, prejudiciul creat de executanta debitoare și că, în plus, creditoarea este îndatorată să plătească debitoarei suma de 806,000 euro, Curtea statuează că creditoarea nu are îndreptățirea de a reține vreo sumă de bani cu titlu de garanție de bună execuție."

Prin urmare, instanța supremă a constatat că cele reținute prin decizia menționată au legătură cu prezentul litigiu având ca obiect obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 1.090.856 RON, reprezentând garanția de bună execuție constituită în conformitate cu prevederile contractului-cadru de execuție lucrări nr. x/25.05.2011, actualizată la data plății efective și a penalităților de întârziere datorate până la data plății efective, motiv pentru care a apreciat că se impune analiza fondului cauzei atât din perspectiva dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat, cât și ale art. 431 C. proc. civ. care prevăd efectele lucrului judecat.

Potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Alin. (2) al art. 430 C. proc. civ. prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorității de lucru judecat, în manifestarea sa de excepție procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză.

Pe de altă parte, textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Astfel, doar efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune îndeplinirea cerinței triplei identități de părți, obiect și cauză, nu și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Cum sfera de aplicare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. este mai extinsă decât cea a art. 431 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că neîndeplinirea cerinței triplei identități de părți, obiect și cauză, specifică efectului negativ, nu exclude de plano incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Deși partea s-a prevalat de efectul pozitiv al lucrului judecat, astfel cum a reținut și instanța de casare, instanța de apel în rejudecare nu a făcut o verificare și o tranșare jurisdicțională în sensul avut în vedere prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și prin dezlegările date problemei de drept.

Pentru aceste motive, întrucât recomandările și statuările deciziei de casare sunt obligatorii în temeiul art. 501 C. proc. civ., și cum aceste statuări au fost ignorate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul, va casa hotărârea instanței de apel și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care în soluționarea cauzei va avea în vedere toate dezlegările date prin decizia nr. 495 din 25 septembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și din perspectiva efectelor lucrului judecat, conform art. 431 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1989 din 20 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2018.