Decizia nr. 700/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 282/2015 a Curții de Apel Ploiești

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată, la data de 22 mai 2015, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, să se constate că, în mod nejustificat, i-a fost respinsă solicitarea de decontare a costului serviciilor medicale suportate din fonduri proprii și să fie obligat pârâtul să plătească suma de 6.669 RON, reprezentând cost servicii medicale. A solicitat și obligarea pârâtului la plata acestei sume actualizate precum și la plata dobânzii legale calculate de la data solicitării, 14 octombrie 2014, și până la plata efectivă a sumei.

Soluția instanței de fond. Prin Sentința nr. 282 din 18 decembrie 2015, Curtea de Apel Ploiești a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A arătat recurenta-reclamantă că instanța de fond a respins acțiunea, reținând că dreptul său la asistență medicală este condiționat de criterii stabilite prin H.G. nr. 762/2010. A suferit o intervenție chirurgicală într-o unitate medicală de tip spital, acreditată de Ministerul Sănătății. Prin cererea nr. x din 14 octombrie 2014 a solicitat decontarea contribuției personale, în sumă de 6.669 RON. Prin Adresa nr. x din 20 ianuarie 2015, prin intermediul Tribunalului Vrancea, i s-a comunicat faptul că tratamentele care nu se fac prin unități medicale care au contract cu Casa de Asigurări de Sănătate nu pot fi decontate din bugetul ordonatorilor de credite conform H.G. nr. 762/2010, art. 2 alin. (1) și art. 12 alin. (1). Urmare a răspunsului primit, a formulat cerere prin care a solicitat pârâtului să-i comunice care sunt unitățile medicale care au contract cu CAS și care efectuează tipul respectiv de intervenție medicală. Prin Adresa nr. x din 05 februarie 2015, i s-a comunicat că nu i se pot furniza asemenea informații. Prima instanță, în soluționarea cererii sale, a avut în vedere art. 2 alin. (1) și art. 12 alin. (1) din H.G. nr. 762/2010, potrivit cărora pentru a beneficia de rambursarea contribuției personale/coplății persoanele prevăzute la art. 1 au obligația de a se adresa furnizorilor evaluați și autorizați potrivit prevederilor legale, aflați în relații contractuale cu casa de asigurări de sănătate. H.G. nr. 762/2010 nu este altceva decât un set de norme de aplicare a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 45/2007, intenția legiuitorului fiind diferită de cea reținută de prima instanță. A susținut recurenta că refuzul pârâtului se întemeiază pe faptul că s-a adresat unei unități medicale care nu are contract cu CAS, împrejurare care nu-i poate afecta dreptul la acordarea asistenței medicale gratuite iar, pe de altă parte, constituie o împrejurare pe care nici chiar prin intermediul Direcției Medicale din cadrul Ministerului Justiției nu avea cum să o verifice și, deci, să o cunoască. Această condiție, în primul rând, adaugă la lege (H.G. nr. 762/2010 adaugă noi condiții față de condițiile impuse de O.U.G. nr. 27/2006, de a fi magistrat și de a contribui la bugetul de sănătate) și, în al doilea rând, restrânge, fără o justificare rezonabilă, un drept fundamental, cel de ocrotire a sănătății (art. 33 din Constituție). Mai mult, prin această normă de aplicare i se încalcă dreptul recunoscut de Legea nr. 95/2006, art. 208 alin. (3) lit. a) și c) privind libertatea de alegere a casei de asigurări cât și dreptul la libera alegere a medicului, a furnizorului de servicii medicale. Astfel, art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006 a fost interpretat și aplicat greșit de prima instanță, analiza sa axându-se, exclusiv, pe Normele de aplicare, care adaugă la lege și care modifică legea.

Apărările intimatului-pârât Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Decizia instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă. 5.1. Potrivit art. 25 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, "Art. 25. - (1) Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți, în activitate sau pensionari, beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze, în condițiile respectării dispozițiilor legale privind plata contribuției pentru asigurările sociale de sănătate. (2) Condițiile de acordare gratuită a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Aceste drepturi nu au caracter salarial și nu se impozitează." Deci, într-adevăr, art. 25 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 prevede faptul că judecătorii beneficiază în mod gratuit de asistență medicală și medicamente în condițiile respectării dispozițiilor legale privind plata contribuției pentru asigurările sociale de sănătate. Dar, pe lângă condiția de achitare a contribuției pentru asigurările sociale de sănătate, același articol prevede că se stabilesc prin hotărâre a Guvernului condițiile de acordare gratuită a asistenței medicale. H.G. nr. 761/2010, avută în vedere de prima instanță, privește tocmai condițiile de acordare, în mod gratuit, a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiției. 5.2. Nu pot fi reținute susținerile recurentei-reclamante în sensul că H.G. nr. 761/2010 adaugă la lege sau ar restrânge dreptul la ocrotirea sănătății. Această hotărâre, emisă în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, al art. 25 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, al art. 67 alin. (2) și al art. 68 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cu modificările și completările ulterioare, reglementează condițiile de acordare gratuită a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor pentru judecători, procurori, personalul asimilat acestora potrivit art. 87 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în activitate sau pensionari. De asemenea, nu sunt fondate alegațiile recurentei, în sensul că i s-ar încălca dreptul privind libertatea de alegere a furnizorului de servicii medicale recunoscut de Legea nr. 95/2006. Chiar art. 208 din lege, invocat de recurentă, prevede că asigurații au libertatea de a alege furnizorii de servicii medicale în condițiile legii și ale contractului-cadru. La alin. (1) al art. 12 din H.G. nr. 761/2010, se prevede faptul că, "Pentru a putea beneficia de rambursarea contribuției personale/coplății, persoanele prevăzute la art. 1 au obligația de a se adresa furnizorilor evaluați și autorizați potrivit prevederilor legale, aflați în relații contractuale cu casa de asigurări de sănătate.". Deci, dreptul de a beneficia gratuit de servicii medicale spitalicești este supus unor condiții, calitatea de asigurat neavând drept consecință beneficiul dreptului la servicii medicale gratuite, ci doar la acele servicii furnizate cu respectarea dispozițiilor legale. 5.3. De altfel, Înalta Curte constată că alegațiile recurentei-reclamante se referă, în esență, la nelegalitatea art. 12 alin. (1) din H.G. nr. 761/2010. Or, obiectul acțiunii nu privește nelegalitatea acestui act normativ, care, după cum corect a reținut și prima instanță, este în vigoare și produce efecte. Prin urmare, susținerile recurentei-reclamante nu sunt capabile să combată cele reținute de prima instanță, neexistând motive de casare a sentinței recurate. 5.4. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.