ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1755/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civila nr. 6249/23.05.2016 pronunțată de Judecătoria lași a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Transporturilor prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri -Direcția Regionala de Drumuri și Poduri Iași, Unitatea Administrativ Teritorială Primăria Comunei Plugari și Consiliul Local Plugari și, în consecință, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de căîre reclamanți împotriva acestora.

Au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de ceilalți pârâți din cauza de față, precum și excepția lipsei capacității procesuale de folosință invocată de pârâtul Consiliul Județean Iași.

Pe fond, a fost admisă acțiunea civilă formulată și modificată la termenul de judecată din data de 23.10.2014 de reclamanții A. și B. împotriva pârâților Consiliul Județean Iași, SC "C. "S.R.L., SC "D. " și SC "E. "S.R.L. cu sediul in Iași, str. x, jud. Iași și în consecință:

Au fost obligați pârâții, cu calitate procesuală pasivă în cauză, la plata, în solidar, către reclamanți, cu titlu de daune a sumei de 3.000 euro sau a contravalorii în RON a sumei respective, la cursul BNR din data plății efective și a sumei de 3.273 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1137/2017 din 4 iulie 2017 Tribunalul Iași a anulat, ca netimbrată, cererea de repunere în termenul de apel formulată de apelanta intimată S.C. E. S.A. A respins, ca tardiv, apelul declarat de S.C. E. S.A și a disjuns judecarea apelului incident declarat de S.C. E. S.A.

împotriva acestei decizii a declarat recurs S.C. E. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 19 din 01 februarie 2018 Curtea de Apel iași, secția civilă, a admis excepția de necompetență materială și, în consecință, a declinat în favoarea înaltei Curți de Casație și Justiție, competența de soluționare a recursului formulat de S.C. E. S.R.L., împotriva deciziei civile cu nr. 1137/2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 07 martie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 2.

Prin rezoluția din data de 12 martie 2018, s-a fixat termen de judecată la 15 mai 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței saie materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. l coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art,97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă; " 1- recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legiî; 3. cererile în vederea pronunțării uneî hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența raîione materiae a înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. I C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. I - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. I din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformuiarea art. 97 pct. I din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o reguiă nouă de competență, prin adăugare ia lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede ca "Recursul urmărește sa supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicîtarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede ca acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție " potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. l C. proc. civ., anume că înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apei.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. l C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 326 alin. (2) din Constituție " competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege ") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Iași revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Iași instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 32 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declina competența de soluționare a recursului declarat de recurenta S.C. E. S.A. împotriva deciziei nr. 1137 din data de 04 iulie 2017, pronunțate de Tribunalul lași, secția I civilă, în favoarea Curții de Apei Iași.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică asfâzi 15 mai 2018.