ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 784/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 14 septembrie 2015 reclamanții A., B., C. au chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (administrat de Autoritatea de Supraveghere Financiară), solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună modificarea Deciziei nr. 2078 din 1 septembrie 2015 (primită la 4 septembrie 2015) în sensul majorării sumei acordate cu titlu de despăgubiri la suma de 50.597,80 RON reprezentând despăgubirile datorate copiilor și soției supraviețuitoare în urma accidentului de circulație din anul 1999, de societatea de asigurare D. S.A, care a intrat în insolvență (despăgubirile au fost calculate având în vedere suma de 11.000 RON cuvenită în anul 1999, actualizată la zi, în funcție de procesul de inflație), modul de calcul fiind următorul: 11.000 RON x 459,98: 100 = 50.597,80 RON.

În subsidiar, au solicitat acordarea sumei de 33.600 RON reprezentând despăgubirile datorate copiilor și soției supraviețuitoare pentru perioada aprilie 2010 când a rămas definitivă ultima hotărâre judecătorească - 1 august 2015, modul de calcul fiind următorul: 175 RON x 64 luni x 3 persoane = 33.600 RON (pentru perioada aprilie 2010 - august 2015).

Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 389 pronunțată în data de 9 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

Împotriva Sentinței nr. 389 din data de 9 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs E., A., B. și C., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea recursului recurenții au apreciat că motivarea instanței nu este conformă cu documentele de la dosarul cauzei și cu legislația incidentă în domeniu.

Menționează recurenții că suma solicitată este cea prevăzută în H.G. nr. 906/1998, dar actualizată la zi, în funcție de procentul de inflație. Consideră însă că, este și legal și moral să beneficieze de procentul solicitat, deoarece nu este vina lor că procesul a durat peste 4 ani de zile iar apoi demersurile pentru recuperarea sumei de la adevăratul vinovat a mai durat 10 ani de zile.

Susțin recurenții că nu au solicitat suma datorată din anul 2005, de la data intrării în faliment a Societății de Asigurare S.C. D. S.A., pentru că nu se soluționase definitive procesul, existând și speranța recuperării sumei datorate, în întregime, de la persoana vinovată de producerea accidentului și, abia după epuizarea tuturor căilor legale, reclamanții au apelat la ultima soluție: Fondul de Garantare a Asiguraților.

Consideră recurenții că, solicitând majorarea sumei în sensul precizat nu înseamnă nicidecum încălcarea principiului neretroactivității ori chiar al ultraactivității legii, deoarece, în cauza de față această limitare nu poate fi aplicată. Este adevărat că articolul 2 limitează daunele, consecință a accidentelor de autovehicule survenite în 1999, dar consecințele acestui accident și-au produs efectele până în anul 2015 (și chiar și după această data).

Pe de altă parte, suma limitată pentru anul 1999, datorată procentului de inflație, ar trebui înmulțită de cel puțin 3 ori,

Invocă în acest sens recurenții dispozițiile art. 15 din Legea nr. 213/2015, care, la alin. (2) precizează expres că " Plata de către Fond a creanțelor de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment ...".

Menționează recurenții că Legea nr. 213/2015 nu au invocat-o în sensul aplicării sale retroactive, ci doar pentru a demonstra că și legiuitorul a înțeles să modifice periodic plafonul de garantare, astfel că limitarea la suma de 11.000 RON menționată în anul 1999 de textele legale, nu este nici dreaptă nici morală.

Solicită astfel admiterea recursului.

La primul termen de judecată instanța, din oficiu, a dispus rectificarea citativului, reținând că, în prezenta cauză au calitatea de recurenți doar A., B. și C. - reclamanți în prima etapă procesuală; domnul E. având doar calitatea de mandatar al acestora.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenții - reclamanți a formulat întâmpinare intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților solicitând respingerea acestuia, ca vădit nefondat și menținerea sentinței de fond, ca legală și temeinică, inclusiv a Deciziei nr. 2078 din 1 septembrie 2015 emisă de autoritate, prin care s-a aprobat la plată suma de 11.000 RON, ca fiind legală și temeinică.

Susține în esență autoritatea intimată că, în cazul de față, astfel cum s-a menționat și în decizie, legea aplicabilă raporturilor juridice este H.G. nr. 906/1998 privind unele măsuri în legătură cu asigurarea obligatorie civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, invocând în acest sens dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2).

Răspunsul la întâmpinare

Recurenții - reclamanți au formulat Răspuns la întâmpinarea intimatului - pârât, în cuprinsul căruia au reluat, în esență, susținerile din cadrul recursului.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost întocmit Raportul prevăzut de art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, după care, instanța, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fixat termen pentru soluționarea recursului de față, în ședința publică din data de 19 februarie 2019.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496 - 499 din C. proc. civ.

Analizând sentința civilă recurată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

Prin cererea de chemare în judecată adresată instanței de contencios administrativ reclamanții A., B., C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (administrat de Autoritatea de Supraveghere Financiară), pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună modificarea Deciziei nr. 2078 din 1 septembrie 2015 (primită la 4 septembrie 2015) în sensul majorării sumei acordate cu titlu de despăgubiri la suma de 50.597,80 RON reprezentând despăgubirile datorate copiilor și soției supraviețuitoare în urma accidentului de circulație din anul 1999, de societatea de asigurare D. S.A, care a intrat în insolvență (despăgubirile au fost calculate având în vedere suma de 11.000 RON cuvenită în anul 1999, actualizată la zi, în funcție de procesul de inflație).

În subsidiar, reclamanții au solicitat acordarea sumei de 33.600 RON, reprezentând despăgubirile datorate copiilor și soției supraviețuitoare pentru perioada aprilie 2010 când a rămas definitivă ultima hotărâre judecătorească - 1 august 2015.

Prin Decizia nr. 2078 emisă la data de 1 septembrie 2015 de Fondul de Garantare a Asiguraților s-a aprobat la plată suma de 11.000 RON, stabilită în baza H.G. nr. 906/1998, această sumă fiind și achitată prin OP nr. x din 23 iunie 2015 și OP nr. x din 26 august 2015, aspect necontestat de recurenții - reclamanți.

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului de față s-a solicitat modificarea deciziei emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, în sensul majorării sumei de 11.000, la suma de 50.579,80 RON, ori, în subsidiar, la suma de 33.600 RON.

Instanța de fond a respins cererea formulată de reclamanți, reținând, în esență că, pe de o parte, în cauză este aplicabilă legea în vigoare la momentul producerii accidentului (art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 9 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 906/1998) și pe de altă parte, că, repararea integrală a prejudiciului, peste limita maximă prevăzută de lege, poate fi solicitată doar inculpatului, persoanei responsabile de producerea accidentului, nu și asigurătorului.

Înalta Curte împărtășește opinia exprimată de prima instanță, reținând că recurenții nu contestă că legea aplicabilă raporturilor juridice deduse prezentei judecăți este H.G. nr. 906/1998, aceștia recunoscând, de altfel că "suma solicitată de noi este cea prevăzută în H.G. nr. 906/1998", ci doar solicită actualizarea acesteia, "în funcție de procentul de inflație".

Or, analizându-se H.G. nr. 906/1998, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2), ce prevăd următoarele:

"1) În unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubelor, asigurătorul acordă despăgubiri, inclusiv pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în următoarele limite:

b) până la 4.000 (40.000.000) RON pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 11.000 (110.000.000) RON, indiferent de numărul persoanelor accidentate, în caz de vătămări corporale sau de deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;

2) Limitele despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se aplică în cazul daunelor, consecință a accidentelor de autovehicule survenite în anul 1999".

Raportat la aceste dispoziții, instanța de control judiciar reține că sintagma "dar nu mai mult de 11.000 (110.000.000) RON", este fără echivoc, legiuitorul instituind astfel o limită maximă ce nu poate fi depășită.

Prin urmare, în mod temeinic și legal instanța de fond a apreciat că această limită maximă prevăzută de lege nu poate fi actualizată cu rata inflației, deoarece, această actualizare ar reprezenta o adăugare nepermisă la lege, peste voința legiuitorului.

În ceea ce privește invocarea de către recurenții - reclamanți, ca argument adus în sprijinul recursului, implicit în susținerea cererii de majorare a despăgubirilor, a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, ce prevăd o limită maximă a despăgubirilor de 450.000 RON, instanța de control judiciar, le apreciază ca fiind neîntemeiate, în raport de dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ce prevăd că "instrumentarea dosarelor se face cu respectarea dispozițiilor în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specific prevăzute în contractele de asigurare".

Astfel, limitele despăgubirilor se stabilesc la data producerii faptei, adică la data la care a avut loc accidentul de circulație și anume 14 octombrie 1999.

Ca atare, față de specificul contractului de asigurare, precum și față de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din H.G. nr. 906/1998, aplicabile în prezenta speță (aspect necontestat de recurenții - reclamanți), ce impun o limită maximă a despăgubirilor, "consecință a accidentelor de autovehicule survenite în anul 1999", " nu mai mult de 11.000 RON", Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că reclamanții au dreptul la actualizarea despăgubirii/repararea integrală a prejudiciului, doar în raport cu persoana responsabilă de producerea accidentului, nu și în raport cu asigurătorul (peste limita maximă prevăzută de lege - 11.000 RON), respingând, ca neîntemeiată acțiunea în contradictoriu cu acesta.

Astfel, verificându-se sentința recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate susține incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat.

Înalta Curte constată că hotărârea explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că este neîntemeiată acțiunea cu care a fost învestit. Din punct de vedere al tehnicii de motivare a unei hotărâri judecătorești, Înalta Curte va reține că maniera de redactare (mai extinsă sau mai restrânsă) depinde de fiecare judecător în parte, iar hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv pentru toate argumentele aduse de parte, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Se constată, așadar, că sentința instanței de fond nu conține motive contradictorii, ci, dimpotrivă, cuprinde analiza chestiunilor decisive în rezolvarea litigiului în raport de legislația aplicabilă speței deduse judecății.

În consecință, Înalta Curte apreciază că au fost respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că soluția primei instanțe reflectă o corectă aplicare și interpretare a normelor legale, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. - prin mandatar E. împotriva Sentinței civile nr. 389 din 9 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2019.

Procesat de GGC - MM