ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1904/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 155 din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii - IFN, în contradictoriu cu reclamanta A. S.A., împotriva Sentinței civile nr. 7585 din 29 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere cererea reclamantei A. S.A. prin care a solicitat anularea parțială a Notificării nr. x din 28 aprilie 2014 emisă de pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii - IFN, notificare prin care i s-a comunicat refuzul de aprobare a cererii de plată a garanției, de asemenea a solicitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 370.951,824 RON reprezentând 80% din soldul finanțării garantate restante, plus dobânda legală.

Instanța de apel, constatând întemeiată hotărârea instanței de fond prin care s-a admis în parte acțiunea, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 370.951,824 RON, respingându-se cererea privind obligarea la plata dobânzii legale aferente, a reținut că executarea silită a unor garanții constând în ipoteci imobiliare nu se extinde și asupra altor bunuri din patrimoniul garantului. Se reține că cererea de executare a bunurilor ipotecate aparținând garanților B., C. și D. reprezintă dovada îndeplinirii cerințelor contractuale de la art. 9.2 lit. b) din convenția încheiată între reclamantă și pârâtă.

În ceea ce privește notificările adresate debitorilor cedați, reține în continuare instanța de apel, acestea trebuia a fi atașate solicitării de plată, astfel cum pretinde apelanta, însă nu au fost atașate, încălcându-se art. 9.2 din convenție. În această situație, apelata avea obligația, iar nu dreptul, de a solicita completarea documentației aferente solicitării de plată conform art. 9.3 lit. b) din convenția dintre părții, obligație pe care nu a respectat-o, după cum de altfel recunoaște chiar și apelanta.

Concluzionează instanța de apel, apelanta nu se poate apăra invocând odată cu nerespectarea unei obligații contractuale de către reclamantă și propria culpă contractuală constând în neexecutarea unei obligații proprii care are ca ipoteză tocmai respectiva nerespectare a convenției de către reclamantă, aceasta deoarece ar rămâne fără niciun sens prevederea contractuală de la art. 9.3 din convenție, dar și pentru că nimeni nu se poate apăra invocând propria culpă.

Împotriva deciziei din apel a formulat recurs pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii - IFN (F.N.G.C.I.M.M.), solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând, în esență următoarele:

Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, instanța nesocotind prevederile contractuale încheiate ce aveau rol de normă specială în soluționarea cauzei. Se arată că instanța trebuia să se pronunțe asupra respectării prevederilor convenționale și legale, iar nu să facă aprecieri în legătură cu relevanța prevederilor convenționale incidente în procesul de efectuare a plății garanției de către Fond, susținându-se indirect că singura sancțiune pentru nerespectarea prevederilor de către bancă este suspendarea efectuării plății până la îndeplinirea obligațiilor de către aceasta. Or, rolul, importanța și forma pe care trebuie să o îmbrace fiecare dintre documentele solicitate la plata garanției au fost convenite și asumate de părți prin semnarea Convenției-cadru plafon de garantare nr. 147 din 5 septembrie 2011.

Mai învederează instanței că banca s-a obligat prin semnarea convenției să solicite și să obțină din partea beneficiarului finanțării înscrisurile în forma prevăzută de convenție, finanțatorul fiind ținut să acționeze cu diligența unui profesionist în îndeplinirea obligațiilor asumate.

Deși intimata avea obligația, conform art. 9.2 (1) lit. b) din convenție, să atașeze cererea de executare silită la cererea de plată, instanța de apel a reținut în mod eronat că cererea de executare a bunurilor ipotecate aparținând garanților reprezintă dovada îndeplinirii dispozițiilor contractuale menționate, deși acestea nu au fost transmise Fondului, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 9.3 (2) din contract care prevăd că, în lipsa documentelor convenite, analiza se va face strict pe documentele transmise în termen de maximum 60 de zile de la data la care Fondul a solicitat îndeplinirea obligațiilor.

Arată recurentul că, în conformitate cu voința părților, obligațiile prevăzute de art. 9.2 din convenție, cu privire la prezentarea documentelor, sunt cumulative și esențiale, neîndeplinirea chiar a uneia dintre ele putând conduce la invocarea excepției de neexecutare, motiv pentru care apreciază că instanța a încălcat art. 1270 C. civ. potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

În raport de acest principiu, recurentul arată că plata garanției se putea face numai după prezentarea în integralitatea lor de către bancă a documentelor în forma și conținutul la care s-a obligat conform contractului.

Recurentul arată că cererea de executare silită nu este îndreptată împotriva tuturor garanților ipotecari, acest mod de acțiune al băncii contravenind art. 9.1 din convenție, în condițiile în care, deși Fondul a solicitat băncii complinirea acestei lipse, banca nu a dat curs solicitării.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 7 mai 2018.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, potrivit art. 493 alin. (2) C. proc. civ., de către magistratul asistent desemnat în acest sens, opinia acestuia fiind în sensul că recursul declarat este admisibil.

În ședința publică din 5 iunie 2019 Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă F.N.G.C.I.M.M.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

Recurenta invocă încălcarea prevederilor art. 1270 C. civ. potrivit cărora "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante", în sensul că hotărârea atacată a fost pronunțată nu a ținut cont de prevederile Convenției nr. 147 din 5 septembrie 2011 încheiată cu intimata, respectiv a dispozițiilor art. 9.2 lit. b).

Potrivit art. 9.2 lit. b) din convenția încheiată de părți, intimata avea obligația de a face dovada începerii procedurilor de recuperare împotriva debitorului și a tuturor terților garanți, obligație pe care însă intimata și-a îndeplinit-o astfel cum a reținut în mod corect și instanța de apel.

Astfel, prin Cererea de executare silită nr. 8746 din 1 octombrie 2013 înregistrată la B.E.J. E., intimata a solicitat executarea silită imobiliară asupra imobilelor intabulate în C.F. nr. x Băile Tușnad și C.F. nr. x Băile Tușnad, aflate în proprietatea comună indiviză a garanților ipotecari B., D. și C.

Având în vedere faptul că B. și D. au semnat contractul de credit și pe cel de ipotecă doar în calitate de garanți ipotecari, garantând doar cu partea lor indiviză din imobilele ipotecate intabulate, intimata nu a formulat o cerere separată de executare silită asupra acestor garanți atâta vreme cât a formulat cerere de executare silită a imobilelor asupra cărora aceștia dețineau o cotă indiviză împreună cu titularii contractului de credit - C. și F. Executarea silită a fost solicitată de către bancă asupra imobilelor aflate în garanție, indiferent de proprietarul acestora. Faptul că nu s-a făcut dovada formulării unei cereri de executare silită asupra imobilelor aduse în garanție în care să figureze, în calitate de coproprietari, și cei doi garanți, reprezintă un formalism excesiv din partea recurentei, lipsa acestei dovezi neechivalând cu o încălcare a legii de către intimată.

Un argument în plus care vine să justifice aceste susțineri îl reprezintă faptul că imobilele aduse în garanție au fost valorificate prin vânzare la licitație publică de către intimată, prin intermediul executorului judecătoresc în baza Cererii de executare silite nr. 8746 din 1 octombrie 2013, fără a exista niciun impediment în valorificare, actul de adjudecare fiind încheiat la 19 decembrie 2014, neexistând nicio dovadă în dosar cu privire la faptul că ar fi fost contestat sub aspectul legalității sale.

În raport de cele reținute mai sus, având în vedere dispozițiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii - IFN împotriva Deciziei civile nr. 155 din 26 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - NN